Părintele Sofronie deosebește în învățătura sa două feluri de cuvânt: cuvântul ce înștiințează și cuvântul ce împărtășește. Cuvântul care informează și cel ce insuflă. Cuvântul "psihic", chiar cu subiect religios, și cuvântul "duhovnicesc", purtător al Duhului Sfânt, al continuei Cincizecimi ce nu este alta decât predania Bisericii nedespărțite, trupul lui Hristos.
***
Un lucru este clar: putem zidi și putem dărâma printr-un singur cuvânt. Fiecare cuvânt, ieșit de la noi, poartă ceva din ființa noastră. Firimituri din noi, cuvintele ne poartă din lumea lor în lumea cea de toate zilele.
Un cuvânt nu poate exista de unul singur. Ne este necesar cel puțin încă unul. Pentru că înainte de toate un cuvânt se cuminecă, se împărtășește, se împarte.
"Avem nevoie de ajutor, avem nevoie de cei ce ne povățuiesc după Dumnezeu", scria Dorothei al Gazei în veacul al VI-lea. În dorința lor de a-și săvârși chemarea originară, de a-și afla calea inimii și de a urca "scara cea sfântă" ce duce la Dumnezeu, oamenii din toate păturile sociale și-au căutat încă dintru începuturile creștinătății "îndrumători" în stare a-i călăuzi pe "calea cea strâmtă" a mântuirii. De-a lungul veacurilor, în căutarea unui sfat, a unei mângâieri sau a unei insuflări, bărbați și femei au tot revenit la acea zicere iubită Părinților pustiei: "Avva, spune-mi un cuvânt". Dar al Duhului Sfânt, duhovniceasca părinție este inima vie a Bisericii Dreptslăvitoare. Lanț de aur al predaniei, ea ne amintește că trăirea creștină nu este religia unei cărți, ci descoperirea tainei persoanei.
Strălucitor martor al acestei descoperiri, Părintele Sofronie deosebește în învățătura sa două feluri de cuvânt: cuvântul ce înștiințează și cuvântul ce împărtășește. Cuvântul care informează și cel ce insuflă. Cuvântul "psihic", chiar cu subiect religios, și cuvântul "duhovnicesc", purtător al Duhului Sfânt, al continuei Cincizecimi ce nu este alta decât predania Bisericii nedespărțite, trupul lui Hristos.
Albie a harului dumnezeiesc, cuvântul "duhovnicesc" este rar. Susținut de o riguroasă conștiință dogmatică, el nu este speculativ. Teologic, în înțelesul cel mai adânc, el nu se naște din cărți sau dintr-o cunoaștere teoretică, ci din nevoință și rugăciune, din deșertarea și trăirea lui Dumnezeu. Căci nevoie este a ne deșerta de patimi și de propria voință spre a ne putea umple de Duhul Sfânt, izvorul a tot cuvântul adevărului. Nevoie este a chema Numele ce cuprinde toate numele, Iisus Hristos, a face să se pogoare mintea în tainița inimii, spre a pătrunde în nesfârșita tăcere unde Dumnezeu ne grăiește și de unde putem cu adevărat grăi inimii celuilalt. Nevoie este a străbate întunericul propriului iad lăuntric, pentru a renaște luminii nezidite ce luminează din Cuvântul întrupat.
Icoane vii ale lui Hristos, purtători ai Duhului Sfânt care grăiește într-înșii, Părinții duhovnicești o dovedesc prin pilda lor. Singur cel ce a murit luiși și a înviat în Hristos poate da naștere unui cuvânt care trezește la viață și la slobozenia în Duh. Singur cel ce s-a scufundat în tăcere, "graiul veacului ce va să fie", după Sf. Isaac Sirul, poate izvodi un cuvânt care să fie ecoul cuvântului originar al Cuvântului făuritor. Singur cel ce a văzut lumina cea adevărată, cel ce s-a pătruns de energiile Sale poate dovedi prezența lui Dumnezeu prin prezența sa și prin cuvântul său.(...)
Hrănit de cuvântul lui Dumnezeu și de scrierile Părinților nevoitori, cuvântul Părintelui Sofronie este, în înțeles deplin, evanghelic și filocalic. Născut din inimă, el nu se adresează minții raționale, ci acelui "subțire vârf al sufletului" care este inima ascunsă a omului. Roadă a Duhului Sfânt, el este sămânță a vieții în Duh. Irumpt din chemarea Numelui, el este rugăciune, îndemn la rugăciune. Insuflat de Dumnezeu, el duce către Dumnezeu. Puternic fiind, este blând. Plin fiind de dragoste, întărește. Absolut fiind, este slobozitor. Cuvânt care te obligă și totuși alină. Universal, el țintește pe fiecare în ceea ce are unic. Și, în sfârșit, tăios ca o spadă, el cheamă la pocăință, la preschibarea "inimii noastre de piatră", în "inimă trupească", la reîndreptarea duhului, la descoperirea lăuntricității noastre, a chipului lui Dumnezeu tăinuit în străfundurile sufletului nostru și acoperit de toate falsele înfățișări în care se îmbracă egoul nostru.
Părintele Sofronie nu caută nici a convinge, nici a atrage. Cuvântul său atinge sufletul sau nu. O sămânță nu poate a se înrădăcina și a rodi decât într-un pământ gata a o primi. Totul depinde de capacitatea noastră de a asculta, de dorința noastră de a ne preschimba, de voirea noastră de a zice da. Suntem oare gata a ne deschide și a ne dărui? Suntem slobozi. "Tot cuvântul poate fi tăgăduit de un alt cuvânt, dar care cuvânt poate tăgădui viața?", spunea Sf. Grigore Palama în veacul al 14-lea.
Sursa: Înainte- cuvântare de Maxime Egger la cartea "Din viață si din Duh", Arhim. Sofronie
LEGATURI
***
Părintele Proclu Nicău (13 noiembrie 1928 - 28 ianuarie 2017)
Jurnal de migrant: Cuvinte vii. Cuvinte moarte. Curs de comunicare pe prispa unui bordei
Mi s-a întâmplat să aud un schimb de cuvinte între un tată și fiica lui în ultimele momente ale despărțirii pe peronul unei gări. Tocmai se anunța plecarea. Lângă trenul pufăitor, s-au îmbrățișat și tatăl i-a spus „Te iubesc și îți doresc destul.” Fata, zâmbind, a lăcrimat. S-au sărutat și fiica a plecat. Tatăl a făcut câțiva pași înspre banca pe care care mă aşezasem. Cum stătea acolo în picioare, puteam să văd că îl înecau lacrimile și pe el. Aș fi vrut să-l îmbărbătez cumva, dar nu puteam pătrunde în intimitatea unui om străin. El însuși, însă, a deschis conversația, ca pentru el, întrebându-mă: „Vi s-a întâmplat vreodată să vă luați rămas bun de la cineva, știind că îl vedeți pentru ultima dată?”
Ce să răspunzi unei asemenea dureri? Tăcerea este destul răspuns, pentru un tată îndrăgostit de odrasla sa. „«Îți doresc destul», spuse el, este un „cuvânt viu”. Apoi a plecat.
(Adaptare după Anton Pavlovici Cehov, Povestiri pestrițe, Sankt Petersburg, 1886)
„Îți doresc destul” poate cuprinde oare o viață întreagă? Pot trei cuvinte să cuprindă întru ele tot ce un tată și o fiică au să-și mărturisească după un veac de clipe? Dacă da, atunci cum facem diferența între Cuvinte și cuvinte?
Știința s-a întrebat de unde vine cuvântul. Ba că din minte. Alții vorbesc de inimă. Unii despre puterea psihică a sufletului, toate la un loc sau pe rând, pot fi leagănul cuvintelor. Vorbim. Comunicăm. Scriem. Risipim. Economisim. Cuvinte. Doar cuvinte. Să fie cuvântul doar un mijloc de comunicare, între noi, oamenii cetății?
Un lucru este clar: putem zidi și putem dărâma printr-un singur cuvânt. Fiecare cuvânt, ieșit de la noi, poartă ceva din ființa noastră. Firimituri din noi, cuvintele ne poartă din lumea lor în lumea cea de toate zilele. Modernitatea și tehnologia, cu toate beneficiile lor au dus comunicarea la alt nivel astăzi. Iconomia relațiilor de orice fel ar fi acestea: virtuale sau reale, se bazează astăzi mai puțin pe Cuvânt și se centrează mai mult pe comunicare. Ni se cere să comunicăm „eficient”, de parcă nu ar fi aceleași cuvinte, pornite de la inimă, trecute sau mai puțin trecute prin filtrul minții…
Toate aceste forme de comunicare menite să înlocuiască, să substituie cuvântul în simplitatea sa, ne deposedează tocmai de una din dimensiunile comunicării – comuniunea. Sau mai pe înțelesul tuturor, tovărășia dintre cuvinte. Trecând peste termenul comunist, un cuvânt nu poate exista de unul singur. Ne este necesar cel puțin încă unul. Pentru că înainte de toate un cuvânt se cuminecă, se împărtășește, se împarte. Când cuvântul este milostiv, izvorât din bunătate sufletească este unul vindecător. Mereu ne vom aminti un cuvânt bun. Și greu vom uita un cuvânt ce a atentat la mândria, orgoliul și așteptările noastre. Pentru că vrem sau nu, știința a demonstrat că ne hrănim și prin cuvinte.
Cuvinte. Doar cuvinte. Care bucură sau care supără. Și cu cât mai mult ți-ai dori să bucuri și mai puțin să superi, prin cuvinte, de multe ori, ne iese doar opusul. De parcă îți pare rău de cuvântul ce l-ai irosit pe încruntarea celuilalt. Și atunci unde-i comunicarea cea eficientă din manuale? Au ajuns cuvintele să ne încurce? Ori ne încurcăm în cuvinte de prea multe ori?
Să fie ceva ce nu a încăput încă în tratate și studii?
Curs de comunicare predat în bordeiul bătrânului Proclu
S-a aşezat pe băncuţă. Mirosea a răşină şi a bureţi de pădure. Şi avea ochii albaştri. Un albastru ce te străpungea până-n candela sufletului. Şi ne-a luat pe rând… Fără a ne cunoaște – nu avea cum – era prima dată când ne vedea, ne-a spus pe nume. Am rămas tocmai fără cuvinte…
Am intrat apoi cu toții în bordeiul său de pământ. O singură icoană a Maicii Domnului atârna de o sfoară. Candela fumega… „Ce să vă dau, mai băieţi?” Scotocește într-un colţ şi ne scoate un fagure de miere sălbatică. Ne-a îmbrățișat pe fiecare. Da, mirosea a răşină şi a bureţi. Şi a bucurie! Într-un cuvânt, bătrânul Proclu.
Retras din lumea cuvintelor moarte, viețuia în liniștea unui păduri, având drept pâine la masă doar cuvintele vii. Vorbea puțin și asculta mult. Mângâia, plângea cu tine în necazul tău, și apoi dacă credea de cuviință, vorbea. Măsurat. Cu o atentă economie. Doar câteva cuvinte vii. Nu pentru că nu putea înșirui o mulțime de sfaturi ori povestiri, ci doar pentru că nu le credea necesare. Nu avea prea multă școală. Nu cred că citise mai mult de trei cărți în toată viața și nici nu participase la nu știu ce seminar sau master class de comunicare modernă, însă de la el am primit ce încă nu am găsit până acum în nicio cercetare modernă, carte sau studiu științific privind comunicarea astăzi – grija și în același timp responsabilitatea, față de cuvântul rostit.
În dulce grai moldovenesc, bătrânul Proclu ne-a dezvăluit tainele cuvântului împărtășit așa cum nici Oxfordul, Cambridge și Sorbona, toate la un loc nu o puteau face. Citiți și vă minunați:
„Fiecare dintre noi, are o traistă de cuvinte. Și tot pune în ea. Cuvinte bune. Cuvinte rele. Cuvinte vii. Cuvinte moarte. Când se apropie sfârșitul vieții, vrea și sufletul să se uite în traistă, să vadă ce are acolo. Și nu este nimic. Este spartă. Toate s-au pierdut prin vorbirea de rău, mândrie și invidie!”Bătrânul avea multă dragoste. Pe care o împărțea egal, tuturor. Avea darul ascultării. Tot timpul era liniștit, cu zâmbetul pe buze. Te simțeai altfel, ca și cum te-ar fi acoperit cu cojocul lui, purtat iarnă și vară.
„Oamenii buni fericesc. Dar un singur lucru poate să strice tot: "Mi-o zis, am să-i zic!" Dacă eu, când cineva mi-a zis, de rău, m-a certat, ori desconsiderat, n-am zis nimic, eu am scăpat. Dar dacă-i răspund la fel, întâi mă doare capul pe mine și apoi pe el. Nu-i spune astăzi, lasă că-i spui mâine. Și tot așa. Așa să faci când îți vine gândul să spui o vorbă rea cuiva!”
„Contrazicerile acestea nu sunt bune deloc, multă pagubă aduc. Când văd pe cineva că vrea să mă biruie cu cuvintele, eu mă fac mai mic, mai prost și scap mai ușor.”
„Să nu judeci pe nimeni, tată. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: Doamne, săracu’, uite ce a pățit… şi să nu judeci pe nimeni. Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.”
Cojocul său a rămas lumii. Și o parte din cuvintele sale. Mai ales cele vii! Ar fi putut fi predate la orice universitate a lumii, fără probleme, un curs de mare succes. Însă la ce ar putea folosi unei lumi ce iubește cuvintele moarte și face din acest lucru o politică corectă, sfaturile unui moș uitat în lumea cuvintelor vii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu