Arhim. Sofronie Saharov: "Cea mai mare durere este a iubi până în sfârșit"

Într-o vreme în care anume iubirea și pocăința au ajuns niște realități atât de golite de conținut, ba chiar atât de pângărite și de pervertite, avem nevoie acută să ne reconectăm la dimensiunea duhovnicească a iubirii autentice, nedespărțite de durerea și de plânsul inimii. Iubirea adevărată nu este nici jubilarea egoistă a creștinului care-și contemplă narcisic trăirile înalte și faptele bune, sau a celui care trăiește iubirea psihologic și în închipuire, prin autosugestie, nu se confundă nici cu “filantropia” organizată, calculată și rece făcută pentru slava omenească și cu atat mai puțin are de-a face cu ipocrizia ideologizată a ecumenismului. Iubirea în Duh și Adevăr este nedespărțită de actul de pocăință radicală, de nevoința pentru deșertarea și zdrobirea inimii până la “sânge ” și de “plângerea durerii întregii lumi ca pe propria ta tragedie“.

Abia ajunsi aici putem să vorbim legitim despre iubirea vrăjmașilor și vom înțelege că aceasta nu înseamnă câtuși de puțin comoda și superficiala “toleranță” și “iertare” propovaduite azi pretutindeni, ci înseamnă asumarea durerii până în rărunchi pentru sufletele care se pierd, rătăcind singura Cale dreaptă și rătăcindu-i și pe alții. Și asta numai după ce ne-am făcut părtași, înainte de toate, la suferințele fraților prigoniți, asupriți și chinuiți. Înainte să ne fie milă de cei mari și puternici, de “grașii pământului ” (cum îi numește David), de călai și de torționari, să învățăm să-i iubim și să fim solidari cu cei mici și obijduiți. De aceia, să mângâiem văduvele și orfanii – după trup sau după duh – ai acestei lumi sălbăticite și îndrăcite. Și, peste toate, înainte să dăm altora lecții de iubire, să plângem și să ne ostenim să învățăm noi înșine lectia grea a iubirii după Dumnezeu. Rugaciunile Sfintei Maria-Magdalena să ne îndrume către aceasta!

Sursa: Razboi întru Cuvant - SFANTA MIRONOSITA MARIA-MAGDALENA, ICOANA POCAINTEI ADEVARATE: “Unde este dragoste, acolo este plansul” 

* Nu putem dobândi în noi chipul lui Hristos decât dacă suntem cu adevărat uniți, precum Hristos o cerea ucenicilor Săi: iubiți-vă unul pe altul, ca să cunoască lumea că sunteți ai lui Hristos.

* Noi ne pocăim personal, însă patimile noastre sunt și patimile ce stăpânesc lumea. Astfel, ceea ce trăim noi nu este aparte de viața cosmică. Puțin câte puțin, în chip firesc, începem a ne trăi starea ca fiind răsfrângerea stării întregii omeniri. Începem a ne trăi viața ca prin ochii lui Dumnezeu, în chip global. Prin pocăința noastră nu trăim doar drama noastră individuală; trăim în noi înșine tragedia omenirii întregi, drama istoriei sale dintru începuturile vremurilor.

* Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfârșit. Hristos atât a iubit, încât S-a dat unei morți cumplite. Tot astfel și sfinții. Raiul și iadul cer întotdeauna acest preț. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe cât se poate de adânci și de vii.

* Nu este nimic mai dureros decât a avea dragostea lui Hristos în această lume. Este o luptă de dimensiuni cosmice.

* Cum să ne îndreptăm către Dumnezeu? Atunci când tindem încordat către acest singur țel, tot restul devine izvor de suferință, de dureri. Ci purtăm această cruce în tăcere.

* Atunci când ne hotărâm a urma lui Hristos, fiecare zi din viața noastră devine o zi de suferință, de plânsoare, de durere. Uneori apare aceasta întrebare: "Doamne, de ce ne-ai făcut așa, încât să fie nevoie de a trece prin atâtea suferințe?" Nu reușim să înțelegem că aceasta experiență negativă este calea mântuirii.

* Pentru om ființarea pe pământ este o suferință fără sfârșit. Pentru ce răbdăm toate acestea? Pentru că Făcătorul a venit și a locuit cu noi. Și Îl cunoaștem de acum personal.

* Niciodată nu trebuie să te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricat de mic ar fi, este mare înaintea Celui Vecinic. Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.

* Daca nu este înviere creștinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfantul Pavel. De ce? Pentru ca dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viața noastră va fi o suferință necurmată, câtă vreme lumea în întregul ei, nu va fi mântuită.

* Devenim creștini pentru că "Dumnezeu este dragoste", iar nu pentru că aceasta ne ușurează cariera pământească. În viața creștină fericirea noastra nu este decât Hristos, conștiința că El este adevarul, și nimic altceva.

* Cum să trăim ca să scăpăm de înșelare? Când, în starea dureroasă a întregii nostre ființe - duh, minte, inimă, și trup - suferim pentru a nu săvârși păcat, nu trebuie să credem că luăm parte la suferințele lui Hristos. Singur Dumnezeu, în judecata Sa, poate socoti suferințele noastre ca participare la deșertarea Fiului Său Cel Unul-născut. Calea noastră este a ne smeri, a ne prihăni în toată vremea. Singur Dumnezeu ne poate ridica și proslavi.

* Nu putem să ne îndumnezeim prin nevoința noastră. Îndumnezeirea se înfăptuiește prin sălășluirea lui Dumnezeu în noi, și nu prin propriile putințe. Aci închipuirea este o mare primejdie. Trebuie să fim cu multă luare-aminte a nu ne închipui că acest țel ne este la îndemână. În schimb, pentru Dumnezeu, totul este cu putință. El poate veni să ne cerceteze și atunci când zacem în patul nostru, în cea mai mare stare de slăbiciune.

Sursa: Arhimandritul Sofronie, "Din viață și din duh", Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011