Intr-o vreme in care anume iubirea si pocainta au ajuns niste realitati atat de golite de continut, ba chiar atat de pangarite si de pervertite, avem nevoie acuta sa ne reconectam la dimensiunea duhovniceasca a iubirii autentice, nedespartite de durerea si de plansul inimii. Iubirea adevarata nu este nici jubilarea egoista a crestinului care-si contempla narcisic trairile inalte si faptele bune sau a celui care traieste iubirea psihologic si in inchipuire, prin autosugestie, nu se confunda nici cu “filantropia” organizata, calculata si rece facuta pentru slava omeneasca si cu atat mai putin are de-a face cu ipocrizia ideologizata a ecumenismului. Iubirea in Duh si Adevar este nedespartita de actul de pocainta radicala, de nevointa pentru desertarea si zdrobirea inimii pana la “sange” si de “plangerea durerii intregii lumi ca pe propria ta tragedie“.
Abia ajunsi aici putem sa vorbim legitim despre iubirea vrajmasilor si vom intelege ca aceasta nu inseamna catusi de putin comoda si superficiala “toleranta” si “iertare” propovaduite azi pretutindeni, ci inseamna asumarea durerii pana in rarunchi pentru sufletele care se pierd, ratacind singura Cale dreapta si ratacindu-i si pe altii. Si asta numai dupa ce ne-am facut partasi, inainte de toate, la suferintele fratilor prigoniti, asupriti si chinuiti. Inainte sa ne fie mila de cei mari si puternici, de “grasii pamantului” (cum ii numeste David), de calai si de tortionari, sa invatam sa-i iubim si sa fim solidari cu cei mici si obijduiti de aceia, sa mangaiem vaduvele si orfanii – dupa trup sau dupa duh – ai acestei lumi salbaticite si indracite. Si, peste toate, inainte sa dam altora lectii de iubire, sa plangem si sa ne ostenim sa invatam noi insine lectia grea a iubirii dupa Dumnezeu. Rugaciunile Sfintei Maria-Magdalena sa ne indrume catre aceasta!
Abia ajunsi aici putem sa vorbim legitim despre iubirea vrajmasilor si vom intelege ca aceasta nu inseamna catusi de putin comoda si superficiala “toleranta” si “iertare” propovaduite azi pretutindeni, ci inseamna asumarea durerii pana in rarunchi pentru sufletele care se pierd, ratacind singura Cale dreapta si ratacindu-i si pe altii. Si asta numai dupa ce ne-am facut partasi, inainte de toate, la suferintele fratilor prigoniti, asupriti si chinuiti. Inainte sa ne fie mila de cei mari si puternici, de “grasii pamantului” (cum ii numeste David), de calai si de tortionari, sa invatam sa-i iubim si sa fim solidari cu cei mici si obijduiti de aceia, sa mangaiem vaduvele si orfanii – dupa trup sau dupa duh – ai acestei lumi salbaticite si indracite. Si, peste toate, inainte sa dam altora lectii de iubire, sa plangem si sa ne ostenim sa invatam noi insine lectia grea a iubirii dupa Dumnezeu. Rugaciunile Sfintei Maria-Magdalena sa ne indrume catre aceasta!
Sursa: Razboi intru Cuvant - SFANTA MIRONOSITA MARIA-MAGDALENA, ICOANA POCAINTEI ADEVARATE: “Unde este dragoste, acolo este plansul”
* Nu putem dobandi in noi chipul lui Hristos decat daca suntem cu adevart uniti, precum Hristos o cerea ucenicilor Sai: iubiti-va unul pe altul, ca sa cunoasca lumea ca sunteti ai lui Hristos.
* Noi ne pocaim personal, insa patimile noastre sunt si patimile ce stapanesc lumea. Astfel, ceea ce traim noi nu este aparte de viata cosmica. Putin cate putin, in chip firesc, incepem a ne trai starea ca fiind rasfrangerea starii intregii omeniri. Incepem a ne trai viata ca prin ochii lui Dumnezeu, in chip global. Prin pocainta noastra nu traim doar drama noastra individuala; traim in noi insine tragedia omenirii intregi, drama istoriei sale dintru inceputurile vremurilor.
* Nu poti iubi fara a suferi. Cea mai mare durere este a iubi pana in sfarsit. Hristos atat a iubit, incat S-a dat unei morti cumplite. Tot astfel si sfintii. Raiul si iadul cer intotdeauna acest pret. Rugaciunea pentru lume este rodul unei suferinte cat se poate de adanci si de vii.
* Nu este nimic mai dureros decat a avea dragostea lui Hristos in aceasta lume. Este o lupta de dimensiuni cosmice.
* Cum sa ne indreptam catre Dumnezeu? Atunci cand tindem incordat catre acest singur tel, tot restul devine izvor de suferinta, de dureri. Ci purtam aceasta cruce in tacere.
* Iata paradoxul vietii crestine: alegandEl poate veni sa ne cerceteze si atunci cand zacem in patul nostru, in cea mai mare stare de slabiciune suferinta lui Hristos pentru lume, avem simtamantul de a fi mai aproape de El si de viata vecinica.
* Atunci cand ne hotaram a urma lui Hristos, fiecare zi din viata noastra devine o zi de suferinta, de plansoare, de durere; Uneori apare aceasta intrebare: "Doamne, de ce ne-ai facut asa, incat sa fie nevoie de a trece prin atatea suferinte?" Nu reusim sa intelegem ca aceasta experienta negatica este calea mantuirii.
* Pentru om fiintarea pe pamant este o suferinta fara sfarsit. Pentru ce rabdam toate acestea? Pentru ca Facatorul a venit si a locuit cu noi. Si Il cunoastem de acum personal.
* Niciodata nu trebuie sa te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricat de mic ar fi, este mare inaintea Celui Vecinic. Dumnezeu face cu fiecare om o unica legatura a inimii.
* Daca nu este inviere crestinii sunt cei mai de plans in lumea aceasta, zice Sfantul Pavel. De ce? Pentru ca dragostea lui Hristos este, in lumea aceasta, totdeauna rastignita. Viata noastra va fi o suferinta necurmata, cata vreme lumea in intregul ei, nu va fi mantuita.
* Devenim crestini pentru ca "Dumnezeu este dragoste", iar nu pentru ca aceasta ne usureaza cariera pamanteasca. In viata crestina fericirea noastra nu este decat Hristos, constiinta ca El este adevarul, si nimic altceva.
* Cum sa traim ca sa scapam de inselare? Cand, in starea dureroasa a intregii nostre fiinte - duh, minte, inima, si trup - suferim pentru a nu savarsi pacat, nu trebuie sa credem ca luam parte la suferintele lui Hristos. Singur Dumnezeu, in judecata Sa, poate socoti suferintele noastre ca participare la desertarea Fiului Sau Cel Unul-nascut. Calea noastra este a ne smeri, a ne prihani in toata vremea. Singur Dumnezeu ne poate ridica si proslavi.
* Nu putem sa ne indumnezeim prin nevointa noastra. Indumnezeirea se infaptuieste prin salasluirea lui Dumnezeu in noi, si nu prin propriile putinte. Aci inchipurea este o mare primejdie. Trebuie sa fim cu multa luare-aminte a nu ne inchipui ca acest tel ne este la indemana. In schimb, pentru Dumnezeu, totul este cu putinta. El poate veni sa ne cerceteze si atunci cand zacem in patul nostru, in cea mai mare stare de slabiciune.
Sursa: Arhimandritul Sofronie, "Din viata si din duh", Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu