Fiecare lacrima varsata pe pamant curge prin ochii lui Hristos

Evanghelia din Duminica Samarinencii (Ioan 4, 5-42)

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. 

Iisus i-a zis: 
- Dă-Mi să beau. 

Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. 

Femeia samarineancă I-a zis: 
- Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.  

Iisus a răspuns şi i-a zis: 
- Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. 

Femeia I-a zis: 
-Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?  Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?  

Iisus a răspuns şi i-a zis:
-  Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.  

Femeia a zis către El: 
- Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.  

Iisus i-a zis: 
- Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. 

Femeia a răspuns şi a zis: 
- N-am bărbat. 

Iisus i-a zis: 
- Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. 

Femeia I-a zis: 
- Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. 

Şi Iisus i-a zis: 
- Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.  Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.  Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.  

I-a zis femeia: 
- Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. 

Iisus i-a zis: 
- Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.  

Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? 

Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: 
 - Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?  

Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. 

Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând:
 - Învăţătorule, mănâncă.  

Iar El le-a zis: 
- Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. 

Ziceau deci ucenicii între ei: 
- Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?  

Iisus le-a zis: 
- Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.  Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.  Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.  

Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: 
- Mi-a spus toate câte am făcut.  

Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui,  Iar femeii i-au zis: 
- Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

Doxologia [pr. Ioan Valentin Istrati]: Când Izvorul devine sete

Întâlnirea Mântuitorului cu femeia samarneancă este exemplul suprem de lecţie de viaţă dat de Dumnezeu omului.

Miez de zi, arşiţă insuportabilă, Fiul lui Dumnezeu ostenit de călătorie, o femeie pornită în mod neobişnuit în miezul zilei să scoată apă. Poate de ruşine, poate de altceva, nu venise dimineaţa, ca toate femeile samarinence la izvor, ci în toiul amiezei, când pământul se aseamănă cu un cuptor.

Pe de o parte, Dumnezeu, Cunoscătorul infinit al sufletelor, cu sufletul samarnencei în palmă, pătrunzând cu vederea iubitoare miile de generaţii de suferinţă, abandon şi speranţă de dedinaintea femeii şi tot viitorul ei apostolic, de jertfă, bucurie şi mărturisire.

Când Hristos doreşte să dăruiască harul dumnezeiesc, să deschidă izvoarele fiinţei spre curgere de lumină, când vede dorul infinit al omului după necreat, El cere ceea ce dăruieşte. Inversează dumnezeieşte rolurile. Izvorul vieţii devine sete pentru cel iubit. Dătătorul de hrană al întregului univers flămânzeşte după iubirea oamenilor. Cel ce odihneşte în mâinile Sale tot neamul omenesc doreşte să-şi plece capul în inima omului purtător de Dumnezeu. Izvorul bucuriei veşnice plânge la mormântul lui Lazăr. Înţelepciunea cea ipoastatică a Treimii întreabă despre evenimentele din Ierusalim, Pâinea cea nemuritoare a veacurilor cere pâine de mâncare de la cel pe care l-a zidit.

Această inversiune de valori este izvorâtă din smerenia Lui infinită, care uneşte paradoxal pământul cu cerul, cele create şi cele necreate, omul cu Dumnezeu. Hristos înţelege durerile omeneşti, nu privindu-le de departe, din condescendenţa unui Cer atotstăpânitor, ci simţindu-le şi plângând pentru pierderea oamenilor pe care i-a iubit. În Întrupare, Hristos îşi frânge inima şi pătrunde în abisul de suferinţă al umanităţii, experiază în iubire părăsirea omului de Dumnezeu, sau mai bine zis a lui Dumnezeu de către om: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

Şi mai mult decât atât: Hristos nu numai că simte durerile lumii, ci este fiecare sărac, fiecare sărman, fiecare suferind al acestei lumi, extinzându-şi dumnezeieşte fiinţa vindecătoare în toţi asupriţii acestui pământ: „Întrucât aţi făcut acestora prea mici fraţi ai mei, Mie Mi-aţi făcut”. Fiecare lacrimă vărsată pe pământ curge prin ochii lui Hristos, se varsă pe obrajii lui Dumnezeu şi se preface în izvor de lumină şi de mângâiere pentru cei ce sunt împovăraţi de jugul acestei morţi.

Apostolia [Pr.Pr. Noël Tanazacq] Întâlnirea personală cu Dumnezeu – pedagogia lui Hristos 

În tradiţia liturgică universală, atât în Răsărit cât şi în Apus, timpul pascal are două perioade: prima parte este o prelungire a sărbătorii Paştelui, cea de-a doua anunţă Cincizecimea şi are în centru taina apei, unul dintre simbolurile persoanei şi economiei Sfântului Duh. Evanghelia celei de-a cincea duminici după Paşti, a Samarinencei (Ioan 4, 4-42) este o frumoasă ilustrare în acest sens. Dar aş vrea să mă opresc astăzi asupra altor două aspecte : întâlnirea extraordinară între Hristos şi femeia samarineancă şi admirabila pedagogie a lui Hristos. Episodul este raportat doar de Sfântul Ioan, şi este o pericopă deosebit de lungă.

Hristos părăseşte brusc Iudeea pentru a merge în Galileea şi trebuie să treacă prin Samaria. Face o oprire către prânz la Sichem[1], şi în timp ce apostolii pleacă să caute merinde, se întâmplă ceva minunat şi neaşteptat: o întâlnire cu o femeie din partea locului care venise să ia apă de la "puţul lui Iacov"[2]. Totul este extraordinar în această întâlnire întâmplătoare. Era absolut imposibil ca această femeie să vină către Iisus şi să-i vorbească, mai întâi pentru că era o femeie (o femeie nu putea să se apropie de un rabbi : îi transmitea întrebările printr-un bărbat, de unde marea mirare a apostolilor de a-L vedea discutând cu o femeie, dar nu îndrăznesc să-I spună nimic) şi apoi pentru că era eretică[3]. Cum ea nu poate să vină către El, Iisus vine către ea; şi cum ea nu poate să-i vorbească, Iisus îi vorbeşte. Şi ce îi spune: "dă-mi să beau"! Lucrul cel mai anodin în plan omenesc, dar extraordinar în plan duhovnicesc: Dumezeu cere de băut făpturii Sale! E răsturnarea valorilor. Hristos îi cere de băut pentru că e obosit de drumul făcut pe jos, şi pentru că Îi este sete, ca om care a primit să poarte în Trupul său urmarea căderii. Dar în această sete a lui Hristos este şi un aspect simbolic: Îi este sete de mântuirea oamenilor.

Ar fi putut să nu se întâmple nimic. Hristos aruncase nada: peştele ar fi putut să nu muşte. Femeia ar fi putut să nu răspundă, din teamă sau din neînţelegere (ar fi putut să-şi spună: nu sunt decât o biată femeie samarineancă, ce am eu cu acest rabin evreu?) sau ar fi putut să-i dea doar să bea, fără să spună un cuvânt. Dar aici se va petrece ceva: femeia va lua frânghia care i se întinde. Va răspunde cu cuvinte potrivite, şi se va înfiripa un dialog între ea şi Hristos, între om şi Dumnezeu. Este întâlnirea vieţii ei şi nu o va lăsa să scape[4].

Dialogul este savuros pentru că folosesc aceleaşi cuvinte dar nu cu acelaşi sens. E un fel de quiproquo care se va dovedi pedagogic: Domnul aduce puţin câte puţin pe femeie la înţelegerea marii taine duhovniceşti a apei. Dar dialogul s-a adâncit aşa curând pentru că primul răspuns al lui Hristos este surprinzător. Nu îi face o lecţie de morală, nici un rezumat din Tora, ci îi deschide inima ("dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu…"). Este un moment emoţionant, aproape tandru, ca şi cum Dumnezeu şi-ar destăinui inima în faţa acestei femei. Iar inima ei este atinsă de simplitatea lui Dumnezeu. Şi atunci ea continuă să-i pună întrebările potrivite.

Apoi deodată, Domnul introduce un nou element, care poate descumpăni: "cheamă pe bărbatul tău". Aceasta ar fi trebuit să provoace o ruptură de dialog. Dar era nevoie ca Domnul să dea Samarinencei ceva care să o facă să înţeleagă că El este Mesia. Fără să fi abordat problema bărbatului, ar fi fost greu să-i vorbească de viaţa ei personală. Răspunsul femeii (care nu a minţit, dar nu a spus tot: răspunsul ei este sibilinic), I-a îngăduit să o facă: iar ea a înţeles pe dată că era un "prooroc". Şi Domnul continuă să o iniţieze până pe culmile teologiei. Atunci ea pune întrebarea ultimă (sau mai degrabă şi-o pune dinaintea lui Iisus, pentru că nu îndrăzneşte să I-o pună direct: «ştiu că are să vină Mesia….»). Văzând că era pregătită, Domnul îi face această revelaţie extraordinară: «Eu sunt Mesia». El care nu a spus nimic cărturarilor şi fariseilor, şi care a tăcut dinaintea lui Irod şi a lui Pilat, Se descoperă acestei femei samarinence ca fiind Mesia! Este uimitor. Domnul se descoperă nu celor înţelepţi şi inteligenţi, ci celor mici şi smeriţi, celor care au o inimă pregătită, şi care luptă.

Există mai multe învăţăminte importante în această emoţionantă şi minunată întâlnire.

Putem admira aici libertatea suverană a lui Hristos, pe care o manifestă adesea în Evanghelie, dar mai ales aici. Hristos distruge tabu-urile, regulile, canoanele, obiceiurile, formalismul, conformismul. El nu va înceta să spună de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti că legea e făcută pentru om şi nu omul pentru lege, că adevărata lege e cea interioară şi nu cea exterioară, că trebuie să luăm aminte mai mult la conţinut ca la vas, la duh mai mult ca la literă, dar degeaba. El va fi urât de preoţii din poporul Său pentru libertatea Sa! Dar preoţii din poporul Său nu-L vor primi ca Mesia, pe când Samaritenii, urmând acestei femei, L-au primit ca pe «Mântuitorul lumii». Ce lecţie admirabilă! Şi e o lecţie şi pentru noi, Biserica, pentru greutatea şi formalismul nostru ecleziastic, pentru obiceiurile noastre, care fac adesea ca esenţialul să fie lăsat la o parte: relaţia personală şi liberă a omului cu Dumnezeu.

Celălalt aspect remarcabil este lupta femeii samarinence: Domnul a aruncat plasa, nada: ea a muşcat şi s-a luptat. A pus întrebările potrivite şi a dat deasemenea răspunsuri potrivite. Când dialogul a riscat să se întrerupă, Domnul l-a relansat cu un nou element. S-a stabilit un fel de dialectică constructivă care a îngăduit lui Hristos să aducă treptat această inimă pregătită la o cunoaşterea din ce în ce mai înaltă a tainelor celor de sus, pentru a atinge în cele din urmă vârful, revelaţia că El este Mesia, Mântuitorul lumii. Există o sinergie admirabilă între Samarineancă şi Hristos: Hristos voia să o mântuiască, dar şi ea a vrut să fie mântuită.

Tradiţia hagiografică orientală va da un nume Samarinencei: ea este introdusă în Minei cu numele de «Fotini» (cea luminată[5]), a cărei sărbătoare este pe 26 februarie la greci şi pe 20 martie la slavi (şi în Occident).

Sfânta Fotini Samarineanca să ne ajute să trecem de la taina focului (Hristos înviat) la cea a apei, adică a Duhului, care se face în inima noastră izvor dătător de viaţă!

---

[1] Astăzi Napluz (Nablus)  situat la poalele Muntelul Garizim

[2]Puţul lui Iacov, care se află la poalele muntelui Garizim, nu este menţionat în Vechiul Testament, dar este bine cunoscut de pelerini şi arheologi începând cu secolul al IV-lea. Puţul are o adâncime de aproximativ 32 m.

[3] Samarinenii erau o populaţie amestecată provenită în parte în urma colonizării asiriene. La întoarcerea din Exil, evreii au refuzat participarea acestora la reconstruirea Templului. Atunci ei şi-au construit propriul lor templu pe muntele Garizim. Păstraseră Tora, dar nu-i recunoşteau pe Prooroci, de unde neputinţa lor de a cunoaşte pe Mesia. Evreii îi considerau ca necuraţi şi nu aveau nici o legătură cu ei.

[4]Sf Efrem, în comentariul la Diatessaron, spune: «Îşi aruncă nada porumbiţei, nădăjduind astfel să prindă tot stolul » (S.C.n°12 : XII, VI, 16-20).

[5] De la Photos, lumină.