Arhim. Sofronie Saharov: "La rugaciunea pentru lume sufletul isi da seama ca un nor greu de vrajmasie atarna asupra pamantului - prea multi sunt oamenii care au indragit mai mult intunericul urii decat lumina iubirii Dumnezeiesti"

Iata una din intamplarile mele petrecute in Franta, in anii douazeci, inaintea plecarii mele la Athos (1925).

Ma rugam indelung si cu lacrimi lui Dumnezeu: "Cauta un mijloc si mantueiste lumea, pe noi toti cei razvratiti si cruzi...". Deosebit de fierbine era rugaciunea mea pentru cei mici, pentru cei saraci si impilati. Spre sfarsitul noptii si, de asemenea, a puterilor mele, pentru un scurt timp am pierdut rugaciunea si mi-a aparut in minte ideea: "Daca eu, cu toata puterea inimii mele compatimesc omenirea intreaga, cum sa-L inteleg pe Dumnezeu, Care priveste cu indiferenta la suferintele atator milioane de oameni ziditi de El Însusi. De ce oare ingaduie El atata violenta? " Si asa ma adresam Lui cu intrebarea nebuneasca: "Unde esti Tu?". Si in inima am auzit aceste cuvinte: "Oare, tu te-ai rastignit pentru ei?". Aceste cuvinte blande, rostite de Duhul in inima mea, m-au cutremurat: Cel Ce S-a rastignit mi-a dat raspunsul ca Dumnezeu.

Raspunsul scurt al lui Dumnezeu contine in sine esenta lucrurilor. Cuvântul lui Dumnezeu aduce in suflet un nou si deosebit sentiment al existentei: inima simpte revarsarea vietii purtatoare de lumina; mintea dobandeste intelesuri pana atunci ascunse. Atingerea de noi a energiei creatoare Dumnezeiesti ne creaza din nou. Cunoasterea primita de noi pe aceasta cale nu poate fi asemanatoare cu intelegerea filosofica caci impreuna cu intelegerea situatiei, se comunica intregii fiinte omenesti un alt mod de existenta: vederea lui Dumnezeu se imbina cu torentul iubirii rugatoare catre El. 

Ce gandeam eu dupa ce am primit raspunsul de la Dumnezeu? Iata ce: daca Dumnezeu este asa cum ni L-a revelat Hristos Cel rastignit, atunci, noi toti, si numai noi suntem vinovati de tot raul care umple istoria omenirii. Dumnezeu S-a aratat pe Sine in trupul nostru, asa cum este El. Noi nu numai ca L-am respns, noi L-am omorat dandu-L la moarte de necinste. Eu am vazut, cu duhul, ca pricina chinurilor omenesti nu este lipsa de compasiune fata de noi a lui Dumnezeu, ci, in mod exclusiv, reaua intrebuintare de catre oameni a darului libertatii.

In disputa mea cu Dumnezeu - El a invins. La inceput m-a cuprins o rusine amara pentru gandul meu nebun si mandru: ca si cum eu as fi mai compatimitor decat El. Din pricina rusinii mi-a venit o auto-osandire la pocainta. Apoi totul a fost biruit de bucurie. Domnul nu numai ca nu m-a osandit pentru obraznicie, dar chiar a revarsat peste capul meu o binecuvantare imbelsugata. Am inteles mai tarziu ca si acea rugaciunea de compatimire nu fusese altceva decat actiunea Lui in mine.

Sa merg mai departe. A descrie experientele duhovnicesti ce mi-au fost date este o sarcina dificila. Eu am trait sfasierea omului asezat la hotarul a doua lumi: al lumii acesteia vazute si al celeilalte, nevazute, ceresti, care se patrunde cu mintea. Prin ceea ce vorbesc, ca am fost asezat la hotarul a doua lumi, vreau sa demonstrez ca cele petrecute cu mine m-au depasit; nu eram eu initiatorul, ci Dumnezeu Cel Viu, in mainile Caruia eu am cazut (cf. Evr. 10, 3).

Desi duhul meu suferea, el era totusi uimit de slava lui Dumnezeu. Experienta mi-a aratat cat de inerta este firea noastra in pacat. Chiar astfel de rugaciuni, ca cea aratata mai inainte, nu elibereaza firea noastrea cazuta. La presiunea crescanda a evenimentelor exterioare ale veacului nostru, care capatau un caracter din ce in ce mai periculos, eu, iara si iara, ma intorceam la lupta cu Dumnezeu. Acum eu imi dau seama ca desi la suprafata viata mea s-a scurs fara fapte rele vazute de oameni, in profunzime, duhovniceste, eu am fost si sunt in intuneric.

Tinta principala a rugaciunii ramane in veci neschimbata, dar, nepierzand unitatea nazuintei initiale, in decursul vietii, ea isi schimba neincetat continutul. Cateodata  ea cuprinde intreaga lume, in ansamblul ei, cateodata insa se concentreaza la nevoile momentului dat. Situatiile diferite pot fi impulsul ei: pocainta personala, compasiunea pentru aproapele, rugamintea de a fi ierat, iluminarea in nedumeriri, aducerea de multumire lui Dumnezeu sau incantarea fata de Dumnezeu-Mantuitorul si multe altele. Insetez dupa Dumnezeu, dar Lumina care izvoraste din El si puterea Lui, care lucreaza in noi, cum sa o infatisez? Eu cunosc deplina-mi neputinta: vad ca nu pot evita desele repetari ale aceluiasi lucru, exagerez in mod obositor sau nu sunt indeajuns de adunat. 

***

Nu odata rugaciunea mea - daca pot numi asa ceea ce s-a intamplat in realitate - a atins o obraznicie fara seaman. Continuand sa vad cum in intreaga lume domneste cosmarul violentelor stapanitorilor pamantului "asupra fratilor lor" (cf. Mt. 23, 8) intru amaraciunea inimii imi ziceam: "daca Tu ai facut toate si fara Tine nimic nu exista" (cf. In. 1, 3), atunci toti acesti marsavi criminali, capabili sa verse sangele a milioane si milioane de oameni ai planetei, de dragul catorva zile de placere perversa, in oprimare acestror sarmani martiri, atunci nu sunt ei vinovati judecatii, si nu ei sunt raspunzatori... Tu, ca Ziditor a toate, esti unicul vinovat pentru durerea nemasurata de pe pamant". Grea mi-a fost aceasta ispita: eram la marginea deznadejdii si parca a nebuniei si nu se intrezarea nici o iesire. Si din nou m-a cercetat Domnul: lumina Lui s-a atins de inima mea si gandirea mea a inceput sa cuga pe un alt fagas. Tatal L-a trimis pe Fiul Sau sa mantuiasca lumea si eu L-am omorat. Dar, iata, El a inviat ca un Biruitor al mortii si deja ca un Imparat al vesniciei "infaptuieste intru dreptate, judecata Sa asupra popoarelor" (Ps. 9, 9; Evr. 10, 31). Asadar? Nu in hotarele pamantesti se dezleaga problema binelui si raului. Cei care merg, precum oile la jertfa, neimpotrivindu-se raului (Mt. 5, 39) se aseamana Fiului Parintesc (Is. 53, 7) si vor invia cu el intru slava.

Amar mie, ca pentru a doua oara eu m-am luptat cu Dumnezeu din aceeasi perspectiva. Dar toata viata mea ulterioara am avut nevoie de rezolvarea categorica a problemei, devenita apoi problema cardinala a oricarui crestin: cum sa reactionezi la prigoanele venite din partea stapanitorilor acestei lumi? Domnul ne-a dat darul de a gandi precum El Însusi gandeste:  Apostolul Petru s-a comportat ca un om in gradina Ghetsimani (cf. Mt. 16, 22-23). Dar Hristos i-a zis lui: "Pune sabia in teaca. Nu voi bea oare, paharul pe care mi l-a dat Tatal?" (In. 18, 10-11). Asa mi-a fost calea povatuirii mele neleguite. De sus, prin rugaciune. Asa mi s-a descoperit sensul Epistolei catre Efeseni, cap. 3, despre adancimea, latimea si inaltimea Proniei Dumnezeiesti fata de noi. Viata noastra pamanteasca, in esenta ei, nu este altceva decat un scurt moment dat noua de Bunul Tata, ca noi sa patrundem cu priceperea noastra in iubirea chenotica a lui Hristos. Cel ce nu va patrunde pe aceasta cale nu va putea sa se umple de toata plinatatea dumnezeiasca.

Noi aici atarnam pe cruci, desi, inca nevazute, dar numai asa vom putea intelege maretia omului si noianul neurmat al Existentei dumnezeiesti. Este cu neputinta sa exprimam in limbile omenesti bogatia trimisa noua de Tatal pe calea crucii. Dumnezeu nu este divizibil in Sine, Cand El vine la noi, El vine "INTREG" si asa cum este El, in existenta Sa dinainte de veacuri. Noi nu Il putem cuprinde. El ni se descopera noua prin acel "punct" in care batem: "bateti si vi se va deschide" (Lc. 11, 9).

***

La baza tuturor tragediilor neamului omenesc se afla caderea in mandrie. Aceasta patima constituie insasi esenta iadului, si, cu adevarat, atinge adancimile satanice. 

***

Scris este: "Iubirea desavarsita alunga frica... iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire" (I In. 4, 18). Eu stiu ca nu sunt desavarsit in iubire, dar aceasta nu ma indeparteaza de faptul ca si eu iubesc pe Dumnezeu si, iata, anume aceasta iubire naste in mine frica de a nu fi vrednic de raspuns bun la judecata.  

"Se frang oasele mele", cand vad inlauntrul meu cea mai mica urma de sovaiala. Nu-mi amintesc ca in timpul vietuirii mele la Athos sa se fi atins indoiala de mintea sau inima mea. Cand, insa, m-am intors in Europa, am luat contact cu oamenii de alt duh care, asemenea unui vant rece imi atingea si imi tulbura, in mod neplacut, inima si mintea. Aceasta energie, straina Duhului lui Hristos, pentru moment, dezechilibreaza pacea interioara si cheama mintea si inima la o oarecare lupta. Cunoscuta de mine in pustiu, in rugaciunea dragostei, am biruit influentele negative intalnite: "Legea duhului vietuirii in Hristos Iisus m-a eliberat si pe mine din puterea duhului lumii acesteia " (cf. Rom. 8, 2).

***

In sfortarea de a birui prin rugaciune suferintele fiintelor indragite de noi, dar cu inimile impietrite, sufletul incearca o adanca si reala sedere in fata zidului mortii - ceva asemanator cu jalea mamei ce tine in maini pruncul ei pe moarte.  Simtamantul dezolarii, al pierzaniei iminente, inghite orice alt simtamant si sufletul celui ce se roaga "moare" cu cei pentru care se face rugaciunea. Fiul Cel Unul Nascut al Tatalui a primit pentru noi moartea. El a murit pe cruce, purtand in sine moartea noastra, prin iubirea Sa "pana in sfarsit". Dar Dumnezeu L-a inviat pe El. (cf. 1 Pt. 1, 2). Aceeais fagaduinta este data tuturor celor ce cred intru El, in Hristos Dumnezeu (cf. In. 3, 15; 3, 36; 6, 40; 6, 47; 11, 26). Starea oamenilor este mai complicata: noi insine nu suntem liberi de pacat pana in sfarsit, adica purtam in noi propria noastra moarte. Noi in rugaciune nu murim prea repede trupeste pentru fratii nostri si, in general, pentru lume. Dar, si mai real, in duh, traim moartea lor. Va veni si ziua cand vom muri si noi.

Hristos prin moartea Sa a calcat moartea lui Adam si a urmasilor lui. In aceasta sta chezasia invierii noastre. Rugaciunea pentru lume este una dintre cele mai impovaratoare si disperate, in sensul ca duhul nostru niciodata nu realizeaza scopul sau cu desavarsire. Rugandu-se pentru sine insusi omul poate simiti o afluenta de iubire si pace. O astfel de stare poate dura un oarecare timp. La rugaciunea pentru lume, oricat ar fi de fierbine si indelungata, sufletul isi da seama ca un nor greu de vrajmasie atarna asupra pamantului - prea multi sunt oamenii care au indragit mai mult intunericul urii decat lumina "iubirii Dumnezeiesti" (Cf. In. 3, 19).

Este straniu si dureros: lumea in marea ei majoritate nu primeste Duhul lui Dumnezeu si rugaciunea se intoarce la cel ce se roaga cu sentimentul zadarniciei, dar si cu o inmultita intristare. Dar aceasta desigur, este o senzatie eronata. Da, schimbarea dorita a atmosferiei duhovnicesti a lumii nu s-a petrecut inca, dar daca nu ar fi rugatori pentru lume atunci "puterea intunericului" (Lc. 22, 53) s-ar fi intarit printr-o dinamica mult mai mare.

Cei care nu au avut inca experienta descrisa mai sus cu toate acestea, o vor intelege usor, daca s-au rugat pentru lume sau pentru oameni dragi lor, oameni inviati de Dumnezeu. Inima, printr-o astfel de rugaciune intra adesea foarte repede in insasi viata aceluia sau acelora, pentru care se roaga si stie ce se intampla cu ei. Aceasta poate fi sau bucurie si liniste, sau neliniste si intristare, uneori intunericul sinistru al iadului si raul asemenea lui. Cel care se roaga percepe aceste stari ca pe ale sale proprii. Si aceasta intr-un fel, este o aberatie, caci in realitate prin rugaciune sufletul vede - traieste - se contopeste cu cei pentru care se roaga. Daca acest simtamant impovarator, pe care il incercam se transforma in bucurie si liniste, atunci avem un semn bun ca rugaciunea noastra a fost ascultata: cel bolnav se va insanatosi, cel deznadajduit va primi lumina nadejdii.

Iar acest chip de comunicare fiintiala cu oamenii si chiar cu lumea aceasta este caracterstica rugaciuniii adevarate.

***

Experinenta tragismului soartei pamantesti ne este necesara. Ea ne arata limitele talentelor noastre create, in izolarea lor, in necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca dupa esecul tuturor eforturilor si straduintelor noastre, sa ni se deschida noi orizonturi, deja ale altei lumi, infinit mai inalte. Atunci, in locul "sfarsitului fatal", in majoritatea cazurilor geniilor omenirii, apare un inceput binecuvantat, care poate fi pentru om ca Lumina Invierii, ca o intrare in lumea nestricacioasa, unde nu este loc pentru tragedie deoarece acolo imparateste vesnicia fara de inceput.

Experienta noastra personala ne duce la constatarea faptului ca omenirea, in ansamblul ei, pana in ziua de astazi, nu a crescut spre a ajunge la crestinismul evanghelic. Nerecunoscandu-L pe Hristos ca "Vesnicul Om" si inainte de toate ca "Dumnezeu Adevarat", in orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Imparatiei fara de inceput si slava de fii ai lui Dumnezeu. "Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii" (In. 17, 24). - cei care s-au atins de flacara sfanta a Duhului Sfant, istovindu-se de sete pentru a deveni fii vrednici ai Sai. Prin puterea Duhului Sfant, Care vine de la Tatal, se biruieste pacatul instrainarii de iubirea Parinteasca, iubire ce ne vine prin Fiul (cf. In. 8, 24). Simtindu-L pe Hristos ca pe Dumnezeu-Mantuitorul, iesim cu duhul din hotarele timpului si spatiului, in acea forma de existenta careia ii este straina notiunea de "tragedie".

***

Nu putini sunt cei care stau la limita deznadejdii. Fiecare dintre acestia, in masura lui, in adancurile duhului lui, sufera din pricina absurditatii vietii contemporane. Acestia sunt nemangaiati in amaraciunea lor. Sfortarile personale sunt insuficiente pentru a se elibera din lumea confuziei de care sunt cuprinsi si sa-si concentreze mintea la ceea ce este mai important (cf. Lc. 10, 42).

Multi sunt inclinati sa caracterizeze epoca noastra a fi post crestina. Eu personal insa, in limitele cunostintelor mele de istorie universala si crestina, sunt convins ca crestinismul nu a fost primit niciodata asa cum se cuvine de catre masele largi, in dimensiunile sale autenitce. Multe state s-au pretins a fi "crestine" si popoarele lor au purtat masca evlaviei, "avand doar infatisarea dreptei credinte" (II Tim. 3, 5), dar au dus si duc un mod de viata pagan. Oricat ar fi de curios, dar chiar aceste state tin de veacuri, o mare parte a lumii in menghina de fier a robiei, - iar in ultimii ani au invaluit lumea cu norul tenebros al asteptarii focului apocaliptic: "Iar cerurile de acum si pamantul sunt tinute... si pastrate pentru focul din ziua judecatii si a pieirii oamenilor necredinciosi" (II Petru 3 7; Lc. 21, 34-35).

In aceasta criza contemporana a crestinismului printre masele de oameni esti pe deplin indreptatit sa observi revolta fireasca a constiintei impotriva acelor perversitati la care a fost supusa invatatura evanghelica.

Noi trebuie ca din nou sa traim in atmosfera primelor veacuri ale erei crestine: "Noua ni s-a daruit, pentru Hristos, nu numai sa credem in El, ci sa si patimim pentru El" (Filip. 1, 29). [...]

Prigoane sunt pretutindeni, dar in forme diferite. Cu toate acestea nici una nu este usoara. Sa izbaveasca Dumnezeul iubirii orice suflet de nenorocirea de a fi prigonitor macar fata "de unul dintre acestia mai mici" (Mt. 18, 10).

In "patimirea pentru El" exista o deosebita binecuvantare si chiar chemare: cel ce patimeste, prin insusi cursul imprejurarilor celor exterioare, se pune intr-o legatura neintrerupta cu Iisus Hristos - se introduce in sfera iubirii Dumnezeiesti - devine teofor (purtator de Dumnezeu).

***

Dragostea pe care o incercam noi fata de Dumnezeu si El fata de noi schimba radical si psihicul si gandirea noastra. Orice vrajmasie intre oamenii frati ne apare ca o nebunie groaznica. Noi toti avem un unic dusman: propria moarte. Daca omul este muritor, daca oamenii nu invie, atunci intreaga istorie a omenirii nu este altceva decat o suferinta absurda a fapturii. Aici, chiar iubirea se impleteste cu moartea: a iubi inseamna a muri. Si duhul nostru se chinuie sa treaca in acea sfera purtatoare de lumina, unde nu sunt piedici pentru iubirea nesatioasa. Si acolo unde este acest nesatiu, el nu este altceva decat un dinamism refacut al vietii, "belsug de viata", daruita de Hristos (In. 10, 10).

***

Nu o data m-am rastignit pe o cruce nevazuta. Aceasta se intampla la Athos, cand supararea din pricina celor ce m-au intristat inca ma stapanea. Aceasta patima rea ucidea in mine rugaciunea, si ma aducea la o stare de groaza. O vreme lupta cu aceasta patima mi s-a parut cu neputinta; ea ma sfasia pe mine, precum un animal crud isi sfasie jertfa sa. O data, intr-o clipa de iritare, rugaciunea m-a parasit. Pentru a se intoarce, eu m-am luptat timp de opt luni. Dar cand Domnul S-a aplecat asupra lacrimilor mele atunci inima mi s-a facut mai treaza si mai rabdatoare.

Experineta rastignirii s-a repetat mai apoi, dupa revenirea mea in Franta, dar in alt chip. Nu renuntasem sa-i am in grija, ca duhovnic, pe cei ce veneau la mine. Inima mea ii compatimea in special pe cei bolnavi sufleteste. Zdruncinati de greutatile extraordinare ale vietii contemporane, unii dintre ei cautau cu insistenta o minutioasa atentie fata de ei, ceea ce depasea puterile mele. Se creau situatii disperate: oriunde m-as fi miscat cineva striga de durere. Aceasta mi-a descoperit profunzimea suferintelor oamenilor timpului nostru, zdrobiti de cruzimea faimoasei noastre civilizatii de coloasele masini statale montate de oameni, dar care poarta caracterul unor aparate nepersonale, ca sa nu spun neomenesti, si care fara nici o deosebire au zdrobit milioane de vieti omenesti. Neputincios in a face ceva in mod esential, impotriva crimelor insuportabile din viata sociala a popoarelor, in rugaciunea mea, in afara oricaror chipuri vazute, am simtit prezenta lui Hristos Cel rastignit. Eu am trait cu duhul suferinta Lui, atat de clar, incat vederea fizica a Celui inaltat de la pamant (In. 12, 32) nu ar fi intarit cu nimic coparticiparea mea la durerea Lui. Oricat de neinsemnate vor fi fost incercarile mele, ele mi-au adancit cunoasterea lui Hristos Celui Intrupat pentru a mantui lumea.

***

Imi amintesc de acel timp cand renuntasem la arta si mi se parea ca m-am dedicat in intregime lui Hristos. Multi reprezentatni de seama ai culturii ruse, spirituale si umaniste, vorbeau, nu fara un oarecare patos, ca lumea a pasit intr-o epoca tragica; toti cei ce traiesc cu responsabilitate, trebuie sa inteleaga necesitatea morala de a se integra acestui tragism care a cuprins intreaga planeta, sa ni-l asumam, sa contribuim in masura puterilor la gasirea unor cai de iesire, si altele. Eu ii ascultam pe acesti minunati oameni cu un deosebit respect, dar nu puteam sa-i urmez - o voce interioara imi spunea ca sunt inapt pentru un asemnea rol. Si asa, necontenit ma rugam la Dumnezeu sa ma duc in acel loc, in acele conditii unde eu, un nestiutor pierdut sa-mi pot afla mantuirea. In rugaciunile mele, pe care Dumnezeu mi le-a implinit cu precizie matematica, eu am fost aruncat de mana Sa iubitoare in mijlocul sihastrilor Athosului.

***

Inima si mintea mea devenisera campul de batalie intre Hristos si vrajmasul, colos de dimensiuni cosmice. In acea perioada eu am mers pe o franghie deasupra prapastiilor. O oarecare stranie deznadejde ma cuprindea din toate partile, asa cum apele il cuprind pe cei ce se ineaca. Spun "stranie" deoarece atunci cand aceasta deznadejde ma parasea, eu parca muream duhovniceaste. Din aceasta deznadejde, ca dintr-un vulcan erupea o rugaciune fierbinte. Asemenea Apostolului Petru, eu stirgam la Hristos Atotputernicul: "Doamne, mantuieste-ma!".

***

A cunoaste pe Dumnezeul Cel Adevarat a fost pentru mine mai important decat toate evenimentele vietii politice internationale. Setea mea de Dumnezeu era mai consistenta decat toate celelalte aspecte ale vieturii pamantesti. Fara aceasta cunoastere a omului si a lui Dumnezeu, eu m-am simtit in intuneric. In afara de Hristos nu exista nicio iesire din subterana intunecoasa. Si apoi, in tot universul nu am vazut decat un nod detestabil al patimilor omenesti. "Nod" ce nu se rezolva prin lovitura materiala a unei sabii.

***

Tot ce este stupid si cumplit pe secena lumii, tot ceea ce este banal si trist in cotidianul uman se aranjeaza in final intr-un tablou contradictoriu si in acelasi timp grandios. Ceea ce este mare si ceea ce este mic intr-un fel sau altul se reflecta in fiecare dintre noi. Din multele contraste: rau si bine, lumina si intuneric, tristete si bucurie, nebunie si intelepciune, iubire si ura, neputinta si putere, zidiri si daramari, nasteri si morti se creeaza o vedere atotcuprinzatoare a Existentei. Din pricina nenumaratelor suferinte si batjocuri omul ramane ranit, demnitatea ii este calcata in picioare, sufletul deznadajduieste in fata acestei privelisti. Si iata, razbat prin constiinta si suflet cuvintele Mantuitorului: "un om s-a nascut in lume". Si prin aceasta bucurie se uita toate durerile si intristarile dinainte.

Poruncile lui Hristos sunt exprimate in cuvinte putine si simple, dar in chip minunat, urmarea lor duce la aceea ca duhul nostru se deschide prin porunca iubirii intr-o sete chinuitoare de a cuprinde "tot ceea ce este ceresc si pamantesc" (Efes. 1, 10). [...]

A trece cu mintea noastra de la orice suferinta a noastra la dimensiunile universale ne aseamana cu Hristos. O astfel de orientare a gandirii face din orice fenomen al existentei noastre individuale, o marturie despre cea ce se petrece in viata omeneasca. Prin noi trec torente ale vietii cosmice si vom putea ca printr-o experienta vie sa cunoastem si Omul in veacurile temporale si chiar pe Fiul Omului in cele doua firi. Astfel in dureri crestem pana la constiinta cosmica de sine si metacosmica. Trecand prin experienta de istovire in urmarea lui Hristos, rastignindu-ne impreuna cu El, noi devenim receptivi fata de Fiinta Dumnezeiasca nemarginita.

***

Rugaciunea staruitoare atrage si inima si mintea in miscarea lor spre vesnicie, incat tot ceea ce apartine trecutului se uita; in minte nu mai exista nici un gand spre viitorul pamantesc, iar in suflet exista o unica grija; sa nu-L pierdem pe Acest Dumnezeu, sa incetam a mai fi nevrednci de El.

Sursa: fragmente din cartea "Despre rugaciune" de Arhim. Sofronie Saharov