Stareții pleacă unul după altul. Arhimandritul Grigorie Zoumis, Egumenul mănăstirii athonite Dochiariu, "Ucenic la oameni nevoitori", a plecat la Domnul.

• La lorgnette de Tsargrad, Les startsy s’en vont… Geronda Grégoire de Docheiariou

Ultima dată, pe 7 septembrie, a apărut pe acest blog (La lorgnette de Tsargrad) un text intitulat "Stareții pleacă unul după altul. În memoria Arhimandritului Lazăr". Acest text a început cu următoarele cuvinte: "Pe 4 mai 2018 am reamintit moartea succesivă din ultimul an a câtorva mari stareți din Rusia. La aceștia s-a adăugat și Starețul Adrian". Seria neagră continuă cu moartea Arhimandritului, Egumen al Sfintei Mănăstiri din Dochiariou din Sfântul Munte. Blogul rusesc "Russkii Afon" tocmai a publicat următoarea declarație:

Pe 22 octombrie 2018 la  23h25, Arhimandritul Grigorie Zoumis, Starețul Mănăstirii Dochiariu din Sfântul Munte Athos, a murit la vârsta de 76 de ani. În ultimii ani, Gheron a suferit cu curaj povara unei dificile boli. A fost îngropat pe 23 octombrie.

Arhimandritul Grigorie s-a născut în insula Paros și a fost o rudă apropiată a Sfântului Gheron Athonit Iosif Isihastul. El și-a petrecut 65 de ani de viață în mănăstire, calea sa monahală începând sub îndrumarea a doi cunoscuți eroi ai ascezei: Gheron Filotei Zervakos și Amfilohie Makris din Patmos, acum canonizat.

Pe 1 ianuarie 1967 el a primit tunderea monahală de la Gheron Amfilohie și viața sa monahală a început-o la skit sub îndrumarea lui. În 1970, după moartea Starețului său, Grigorie a decis să însoțească alți călugări la o mănăstire situată în partea centrală a Greciei,  în Karpenissi, la Mănăstirea icoanei Panagia Proussiotissa.

După un timp, a fost invitat împreună cu unii frați la mănăstirea Dochiariu din Athos. Foarte curând după sosirea sa a fost ales Egumen. Această mănăstire începuse în acea vreme să se sufere o serioasă destrămare. Sub conducerea lui, ea a renăscut și a primit noi frați.

Gheron Grigorie era sever și binevoitor în același timp. În ciuda problemelor serioase de sănătate, el urca aproape în fiecare zi  pe cărările de munte, mai bine de un kilometru, unde trebuia să controleze lucrările de restaurare a două vechi biserici. Se bucura de o mare autoritate.

Gheron se îmbrăca cu haine vechi, uzate și se comporta cu multă simplitate, în timp ce era Arhimandrit și Ieromonah, spunând că îi place astfel atât de mult.

Vorbind despre sine, Gheron cerea rugăciunea pentru "tălharul de Grigore".

Arhimandritul Grigorie este autorul cărții "Oamenii Bisericii pe care i-am cunoscut"[Ucenic la oameni nevoitori n.n.] și care conține o mare înțelepciune de viață.

Redactorii portalului "Athosul Rusesc" cer cititorilor să se roage pentru odihna sufletului adormitului Arhimandrit Grigoire.

Traducere ROF

• Video de la înmormântare: Афон. Отпевание и погребение Геронды Григория, игумена монастыря Дохиар 23 октября 2018 года

Oamenii Bisericii pe care i-am cunoscut

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Fragment din cartea Ucenic la oameni nevoitori:

L-am intrebat cum se roaga atunci cand isi implineste canonul.

„La inceput fac metanii pana obosesc. Dupa aceea parcurg siragul mataniilor de trei ori zicand rugaciunea vamesului, de trei ori cu marturisirea talharului, dupa aceea cate un sirag cu Rugaciunea lui Iisus, cu rugaciuni catre Preasfanta, catre Teologul si catre Cuviosul Hristodul si dupa aceea ma rog cat ma tin puterile. Am auzit de la batranul Macarie ca in afara de rugaciune mai exista si o alta stare, atunci cand rugaciunea inceteaza si mintea se cufunda in alta traire. Nu am reusit niciodata acest lucru, insa nu ma indoiesc de aceasta stare, pentru ca vad in mine, pe masura ce continui sa ma rog, o deschidere catre ceva dumnezeiesc, pe care insa nu pot sa ti-o descriu”.

Lansare de carte: Ucenic la oameni nevoitori (15.10.2015)

Despre "Ucenic la oameni nevoitori"

• Sfântul Munte Athos: Gheronda Grigoriou, înţeleptul egumen al Dochiariului

Motto: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept”. (I Corintheni III, 18).

– Gheronda, George Crasnean vrea să ia binecuvântare de la sfinţia voastră ca să scrie despre mănăstirea Dochiariou şi despre egumenul ei…

– Să scrie…

– Pot scrie şi despre sfinţia voastră? – L-am întrebat şi eu, ca să fiu bine încredinţat că am binecuvântare pentru aşa lucru greu.

– Da, dar ce să scrii? Că sunt un bătrân ciudat şi nebun.

– Nebun întru Hristos poate – am adăugat eu cu jumătate de glas (mai mult pentru părintele Calist), gândind că cel ce se socoteşte pe sine însuşi nimic, se cunoaşte bine pre sine.

– Dar cine e acest Georgios? – L-a mai întrebat gheronda pe părintele Calist.

– E jurnalist, gheronda. Scrie pentru „Lumea monahilor” şi „Lumea credinţei”, două publicaţii ortodoxe din România.

– Păi ăştia (jurnaliştii!) sunt răi, Kaliste!

– Nu părinte, că el este un jurnalist creştin. Este şi teolog.
– Aşaa… Păi ăştia sunt şi mai răi – a mai grăit zâmbind gheronda, în timp ce mă binecuvânta. (Mai târziu avea să-i spună părintelui Calist şi de ce sunt răi jurnaliştii creştini: „pentru că mulţi dintre aceştia, filosofează despre Dumnezeu stând înafara lui Dumnezeu”!).

Gheronda Grigoriou, stareţul mănăstirii athonite Dochiariou, nu prea se potriveşte cu veacul acesta pentru că el nu se sfieşte să arunce adevăruri prin cuvinte usturătoare, greu de ascultat de urechile noastre obişnuite cu ne-adevărurile lumeşti. Despre el se poate zice pe bună dreptate – ca odinioară despre avva Ammona – că „bătrânul se făcea nebun”, deşi mai degrabă, acest vrednic stareţ s-a făcut pe sine liber de orice legătură cu cele pământeşti, căutând mereu „Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”, înălţându-şi necontenit ochii minţii şi ai inimii către cer. De multe ori însă sminteşte pe mulţi dintre mireni arătându-se chiar pătimaş – deşi cred că face aceasta ca să înşele dracii ce ne războiesc cu aceste patimi, ori poate ca să se asemene mai mult cu noi, cei din lume.

– Părinte Calist, mă gândesc că Gheronda şi-a ales una din căile avvei Or: „sau fugind să fugi de oameni, sau batjocoreşte lumea şi pe oameni, făcându-te pe tine nebun în multe”. Şi cred că, pentru a deveni cu adevărat înţelept, de bună seamă că trebuie să te faci „nebun” lumii acesteia.

– Da. Ceea ce este nebunie pentru lume e, de fapt, înţelepciune înaintea lui Dumnezeu – Care „şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi” (I Corinteni I, 27). Nu tot corintenilor le zice Pavel că „înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”? (I Corinteni III, 19).

– Părinte, oamenii, de obicei îi socotesc nebuni pe cei învăţaţi de Dumnezeu. Şi totuşi, mă gândesc că la „nebunia” asta nu poţi ajunge fără ştiinţă de carte, adică fără acea înţelepciune lumească de care vorbim şi de care nu vrem să ne dezbărăm.

– Da. Sfântul Vasile cel Mare zice că „cel ce nu s-a format în înţelepciunea omenească nu poate ajunge nici la cea dumnezeiască”. Însă, să nu uităm că „lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu” ci „Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii”. (I Corinteni I, 21). E de folos şi cunoştinţa lucrurilor, dar la vremea rugăciunii e păguboasă.

Părintele Calist (v. foto) a venit din lavra Lainiciului – cu binecuvântare – în mănăstirea Dochiariului, acum doi ani. Nu după multă vreme egumenul l-a pus citeţ la trapeză, dar i-a dat şi ascultare la grădină, împreună cu un alt vrednic monah roumanos, părintele Mina. (Marcu Ascetul a spus că „dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală – că simpla cunoştinţă îngâmfă pe om”). Totuşi, ştiindu-l iubitor de înţelepciune – a fost profesor de teologie la Craiova şi Edineţ (la facultatea înfiinţată de vrednicul de pomenire episcop Dorimedont Cecan, unde l-a avut decan pe ieromonahul Petru Pruteanu) – gheronda îl trimite uneori să reprezinte mănăstirea în relaţia cu alte mănăstiri athonite. Anul trecut l-am nimerit taman când se-ntorcea de la mănăstirea Zografou şi era nespus de bucuros că bulgarii îi dăduseră binecuvântare să publice manuscrisele moldoveneşti şi valahe pe care le deţin. Lucru minunat dacă te gândeşti că acestea n-au fost făcute publice niciodată dar, pe de altă parte, anevoie de înfăptuit, căci presupune multă cheltuială şi cărturari iscusiţi în slavona veche… Există o mai veche legătură între lavra de la Lainici şi cea a Dochiarioului şi ea este făcută de icoana Maicii Domnului, cea numită „Grabic Ascultătoarea” (Gorgoepikoos), al cărei original (frescă) se găseşte în mănăstirea athonită şi a cărei replică (una dintre cele şase pictate de monahii aghioriţi de la Dochiariou) se află – din 2006– în lăcaşul de pe malul Jiului (adusă fiind de către egumenul Ioachim Pârvulescu).

Pe lângă părintele Calist, se mai nevoiesc încă alţi nouă monahi români în această mănăstire aghiorită. Aşadar, în vremea de acum, în obştea Dochiarioului sunt treizeci de monahi greci, zece români şi zece ruşi. Aidoma egumenului Parthenos – de la Agiou Pavlou (care are în obşte, tot zece români) – se poate spune că şi gheronda Grigoriou iubeşte neamul acesta din Carpaţi (mai cu seamă că are mare preţuire pentru avva Dionisie Ignat de la Colciou).

Ştiind că are obiceiul să smintească pe mulţi dintre cei care vin din lume, am fost mai cu luare aminte la tot ceea ce face şi spune gheronda Grigoriou, ori de câte ori m-am întâmplat – sau m-a adus Dumnezeu – prin preajma lui. Odată, pe când ne aflam la trapeză şi mâncam, l-a întrerupt pe părintele Calist din citire ca să-l admonesteze pe un pelerin ce se afla chiar în faţa mea la masă. Acesta, rus fiind de obârşie, a scăpat printre dinţi câteva nemulţumiri pentru că nu-i ajungea mâncarea – deşi, văzându-l astfel îi dădusem şi eu o portocală, iar un altul, o smochină. Cu toate că n-a înţeles ce spune şi nici nu l-a văzut la faţă, gheronda a ştiut ce „păs” avea şi i-a spus – fără să privească înspre el – că „aici n-a venit la tavernă”! (M-am gândit atunci dacă nu i se tulbură cugetul şi dragostea când se mânie cineva în deşert pe el, dar gheronda a fost odată întrebat odată despre aceasta şi ar fi spus: „Cuiva din veacul acesta tot îi sunt sminteală”…).

Eu cunoşteam deja rânduiala lui din obşte după care, oricât de puţin gustoasă ar fi fost mâncarea pe care o primeai, tot aceea îţi era pusă în faţă şi în zilele următoare, până ce o mâncai. Ştia întotdeauna şi cine nu-şi mânca porţia pentru că la Dochiariou la masă monahii stau mereu într-aceleaşi locuri. „Trei zile am stat cu manistra în faţa mea şi până la urmă n-am avut de ales, a trebuit s-o mănânc” – îmi povestea un monah care nu iubea deloc pastele. Cum nici porţiile de mâncare nu sunt pe măsura celor ruseşti e lesne de înţeles de ce pravoslavnicul pelerin era nemulţumit…

Dochiariou este singura mănăstire athonită unde monahii se nevoiesc aspru cu munca. Pentru aceasta şi slujba Vecerniei a fost mutată mai înspre seară, tocmai ca să se poată întoarce toţi călugării de la ascultări. Rânduiala aceasta a adus-o gheronda Grigoriou de la mănăstirea lui de metanie, Lombardos, pentru că el ştie că dacă monahul nu-şi caută de lucru, dracul îl găseşte neocupat şi-i dă el de lucru. „L-am rugat pe gheronda să mai îmi dea un om cu mine la ascultare că era lucru greu la pădure şi singur nu prea mă descurcam” – îmi povestea un părinte dochiarit. „Şi zice: Nicolae, când făceai păcate de unul singur, m-ai chemat şi pe mine să te ajut? Nu, gheronda. Atunci rabdă şi te nevoieşte tot singur, ca să te mântuieşti! Ce să mai zic, că bătrânul avea dreptate şi de data asta, pentru că el e dintr-aceia care cunosc cursele vrăjmaşului”…

Se pare că stareţului „Domnul îi dă lui înţelepciune” pentru că „din gura Lui izvorăsc ştiinţa şi prevederea” (Pilde II, 6). A voit el să facă odată diacon pe un tânăr monah român, venit nu tare de multă vreme în mănăstire. Sinaxa însă i-a fost împotrivă, dar el le-a spus: „Veţi vedea că am avut dreptate!”. Şi după câtăva vreme i-au bătut metanie rând pe rând cu toţii şi s-au rugat de iertare, căci s-a dovedit a fi bună alegerea egumenului…

„Părinte, ce e cu crucea aceea de la poartă, că înainte nu era nimic acolo?” – l-am întrebat eu pe un bătrân din Dochiariou. „A pus-o gheronda acolo ca să ne aducem aminte de groapa pe care am uitat s-o astupăm şi a căzut el în ea şi şi-a rupt clavicula. A stat în spital destul de mult timp şi când s-a întors ne-a certat zicând – în şagă! – că am vrut… să-l omorâm! Mai pe urmă însă a zis: Şi ce este moartea, dacă nu mormântul păcatelor?”…

Există la intrarea în Dochiariou un chioşc în care ţi-e drag să stai în zilele călduroase pentru că e construit la umbra unor copaci umbroşi. Şi lui gheronda îi place să mai stea de vorbă acolo dar, de multe ori nu intră în chioşc ci s-aşează lângă el pentru că îl deranjează… fumătorii. Şi nu atât ei, cât resturile de ţigări aruncate la nimereală. Drept pentru care, a ţintuit pe unul din stâlpii ce susţin chioşcul un hrisov, care are înscris următorul text:

„Vă rugăm să respectaţi locul în care aţi poposit şi pe care-l calcă picioarele voastre şi să nu-l murdăriţi aruncând ţigări. Învăţaţi să nu vă jucaţi cu răbdarea noastră! Aruncaţi ţigările doar în coşurile de gunoi ale mănăstirii noastre. Aici nu este piaţa Omonia (din Athena) şi nici „Aristotelos” (din Thessalonic) ci curtea Maicii Domnului! Luaţi aminte la îngeri: întinde mâna Preasfânta (Panaghia) iar ei se cutremură! Dumnezeu să vă păzească de mâna egumenului Grigoriou!”. (No comment!).

Ştiut este că toţi care vor să cunoască voia Domnului, datori sunt să şi-o omoare mai întâi pe a lor. E ceea ce a făcut gheronda Grigoriou care, dispreţuind farmecele acestei lumi şi cunoaşterea celor zadarnice, a avut înţelepciunea (omenească) de a o accepta pe cea dumnezeiască. Altfel, dacă şi-ar fi preţuit cunoaşterea sa, l-ar fi părăsit dreapta socotinţă pe care o are cu prisosinţă. Iar pe aceasta a căpătat-o prin harul lui Dumnezeu, care răsplăteşte totdeauna multa rugăciune şi gândul – fără slavă deşartă – la cele ale Duhului. Omul firesc însă „nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte”. (I Corinteni II, 14). De aceea, de câte ori îl văd pe gheronda Grigoriou, mă gândesc că nu este tare departe vremea proorocită de sfântul Antonie cel Mare „când oamenii au să înnebunească şi, de vor vedea pe cineva că nu-i nebun, se vor scula asupra lui strigându-i că-i nebun, pentru că nu-i ca ei”…

[P] Apărut în Lumea monahilor 91 / 20 ianuarie 2015