Stiti ce pacat este sa judeci pe aproapele? Caci ce este mai grav ca acest lucru? De nimic nu se scarbeste Dumnezeu asa de mult, cum au spus parintii, si nimic nu e mai rau ca a judeca. Caci de la aceste lucruri ce par neinsemnate vine cineva la un rau foarte mare. Caci de la primirea vreunei mici banuieli impotriva aproapelui, de la a zice: "Ce este daca ascult si eu ce zice acest frate? Ce e daca spun si eu acest singur cuvant? Ce e daca vad ce face acest frate sau vad ce face acest strain?", mintea incepe sa uite pacatele sale si sa se ocupe cu cele ale aproapelui. Si de aci vine pornirea de a judeca, de a cleveti, de a dispretui. Apoi de aci si caderea in cele ce le judeca. Caci neingrijindu-se de pacatele sale si neplangandu-si moartea sa, cum au zis parintii, omul nu se poate indrepta in ceva pe sine insusi, ci se ocupa intotdeauna cu lucrul aproapelui. Si nimic nu manie asa de mult pe om, si nu-l duce la parasirea sa (de catre Dumnezeu), ca clevetirea, judecarea, dispretuirea aproapelui. (1)
2. Caci altceva este a cleveti, altceva a judeca si altceva a dispretui. A cleveti este a spune de cineva: "Cutare a mintit sau s-a maniat, sau a curvit, sau altceva asemenea". Prin aceasta l-a clevetit pe acela, pentru ca a spus ceva impotriva lui, a spus in chip patimas pacatul aceluia.
Iar a judeca este a spune: "Cutare e mincinos, cutare e un om furios, cutare e un curvar". Prin acesta a judecat insasi starea dinauntru a sufletului aceluia si s-a rostit impotriva vietii lui intregi, zicand ca este asa, si l-a judecat pe acela ca atare.(2)
3. Nimic nu e mai grav, nici mai rau, cum am spus de multe ori, decat a judeca sau a dispretui pe aproapele. De ce nu ne judecam mai degraba pe noi insine si nu cunoastem cu de-amnuntul pacatele nostre, despre care vom avea sa dam socoteala lui Dumnezeu? De ce rapim judecata de la Dumnezeu? Ce vrem noi de la faptura lui Dumnezeu? (4) Sa tremuram auzind ce s-a intamplat acelui mare batran, care a auzit despre un oarecare frate ca a cazut in curvie si a zis: "Rau a facut!" Caci stiti ce lucru infricosator se spune despre el in Gheronticon: Sfantul inger a adus sufletul celui ce a pacatuit la el si i-a zis: "Iata pe cel ce l-ai judecat! A adormit. Unde poruncesti sa-l duc: in Imparatie sau in iad?" Este vreo povara mai infricosatoare decat aceasta? Ce altceva inseamna cuvantul ingerului catre batran, decat aceasta: "Deoarece tu esti judecatorul celor drepti si pacatosi, spune ce poruncesti cu privire la acest smerit suflet? Te miluiesti de el? Sau il trimiti la chinuri?" (5). Inspaimantat de acesasta, sfantul batran a petrecut tot restul timpului in suspine, in lacrimi si in mii de osteneli, rugandu-se lui Dumnezeu sa-l ierte pentru pacatul acela. Si aceasta, dupa ce a cazut pe fata lui la picioarele ingerului si a luat iertare. Caci ingerul spunandu-i: "Iata, Dumnezeu ti-a aratat ce povara aduce judecarea altuia; sa nu mai faci!", acest cuvant a fost dovada iertarii. Totusi, sufletul batranului nu s-a mai putut mangaia din plansul lui pana la moarte. (6)
4. Caci ce voim noi de la aproapele? De ce trebuie sa ne incarcam cu povara lui? Avem noi pentru ce ne ingriji, fratilor! Fiecare sa ia aminte la sine insusi si la pacatele sale. Numai lui Dumnezeu I se cade sa indreptateasa si sa osandeasca. Caci numai El cunoaste starea dinauntru a fiecaruia, purtarile, darurile, firea si destoinicia lui, ca sa poata judeca potrivit cu fiecare, precum numai El stie. Caci altfel judeca Dumnezeu cele ale episcopului, si altfel cele ale stapanitorului; altfel judeca cele ale povatuitorului, si altfel ale ucenicului; altfel ale batranului, si altfel ale celui mai tanar; altfel ale bolnavului si altfel ale celui sanatos. Si cine poate cunoaste judecatile acestea, decat singur Cel ce a facut toate, Care le-a si plasmuit pe toate si le cunoaste pe toate?
5. Imi aduc aminte ca am auzit ca s-a intamplat o data lucrul urmator: O corabie cu sclavi a sosit la o cetate. Iar in cetatea acea se afla o foarte sfanta fecioara, cu multa luare-aminte la ea insasi. Aceasta afland ca a sosit corabia aceea, s-a bucurat. Caci dorea sa-si cumpere o fetita foarte mica. Ea socotea asa: o iau si o cresc asa cum voiesc, ca sa nu stie nimica din rautatea lumii acesteia. Deci trimise sa vina conducatorul corabiei si afla ca are doua fetite foarte mici, asa cum dorea fecioara, si indata dadu cu bucurie pretul si lua o fetita cu ea. Dar abia pleca conducatorul corabiei, de care se despartise sfanta aceea, si-l intalni o dansatoare de moravuri usoare, care vazu pe cealalta fetita cu el si dori sa o ia. Si o lua de fapt; si, dupa ce se invoi cu el si plati pretul, pleca. Vedeti tainele lui Dumnezeu? Vedeti judecata Lui? Cine poate sa afle intelesul ei? Ia deci fecioara cea sfanta pe micuta aceea si o creste in frica lui Dumnezeu, deprinzand-o spre tot lucrul bun, invatand-o toata randuiala calugareasca si, simplu graind, toata buna mireasma a poruncilor lui Dumnezeu. Luand si dansatoarea pe nenorocita cealalta, o facu unealta a diavolului. Caci ce altceva o putea invata nebuna aceea, decat pierzania sufletului ei! Ce putem zice deci de aceasta infricosatoare judecata a lui Dumnezeu? Amandoua erau mici, amandoua au fost vandute fara sa stie unde merg, si una s-a aflat in mainile lui Dumnezeu, iar cealalta a cazut in mainile diavolului. E cu putinta deci sa spunem ca Dumnezeu va cere de la una ceea ce va cere de la cealalta? Cum ar face-o? Daca amandoua ar fi cazut in curvie sau in alta greseala, ar fi cu putinta sa se spuna ca amandoua vor avea parte de aceeasi judecata. Dar o data ce una a invatat cele despre judecata, a invatat cele despre Imparatia lui Dumnezeu si a cugetat ziua si noaptea la cuvintele lui Dumnezeu, iar nenorocita cealalta n-a stiut si n-a auzit niciodata vreun lucru bun, ci dimpotriva, de toate relele, de toate lucrurile diavolesti, cum se poate sa se ceara de la amandoua aceeasi deplinatate a implinirii poruncilor lui Dumnezeu?
6. Deci nimic nu poate sti omul despre judecatile lui Dumnezeu, ci numai El singur le cunoaste toate si poate sa judece cele ale fiecaruia, precum numai El stie. Se intampla intr-adevar ca un frate face unele lucruri gresite in simplatatea lui. Dar are un lucru care place lui Dumnezeu mai mult decat toata viata ta. Si tu sezi si-l judeci pe el, si prin asta iti osandesti sufletul tau? Si daca i se intampla aceluia vreo cadere, de unde stii tu cat a luptat si cat a sangerat inainte de a fi facut fapta aceea, si de nu e aflata greseala lui aproape ca o dreptate la Dumnezeu? Caci Dumnezeu vazand osteneala lui si necazul ce l-a avut, cum am spus, inainte de a savarsi fapta, il miluieste si-l iarta. Tu cunosti aceasta greseala, iar Dumnezeu il miluieste. Tu il osandesti si-ti pierzi sufletul tau. De unde stii si cate lacrimi a varsat el inaintea lui Dumnezeu pentru greseala lui? Tu stii pacatul lui, dar nu stii si pocainta lui.(7)
Dar se intampla uneori ca nu numai judecam, ci si dispretuim. Caci altceva este, cum am spus, a judeca, si altceva a dispretui. Dispretuirea are loc cand cineva nu numai judeca, ci si dispretuieste. Acesta are scarba de aproapele, are sila de el ca de un lucru urat. Iar aceasta e mai rea si mai pierzatoare decat a judeca.
7. Dar cei ce voiesc sa se mantuiasca nu tin seama de scaderile aproapelui, ci totdeauna numai de ale lor: si prin aceasta ei sporesc. Asa a facut acela care, vazand pe fratele sau pacatuind, suspinand a zis: "Vai mie, ca astazi a gresit el, iar maine negresit voi pacatui eu". Vezi cum se intreste (se asigura)? Vezi cum isi pregateste sufletul? Vezi cum a stiut sa se fereasca indata de a judeca pe fratele sau? Caci spunand: "Maine negresit voi pacatui si eu", si-a sadit siesi frica si grija pentru pacatele ce avea, chipurile, sa le savarseasca si el. Si asa s-a ferit de a judeca pe aproapele. Si nu s-a indestulat numai cu atata, ci s-a pus pe sine mai prejos decat acela, zicand: "Acesta se pocaieste pentru pacatul lui, iar eu negresit ca nu ma pocaiesc, negresit nu voi ajunge (sa ma pocaiesc), negresit, nu ma voi pocai". Vezi luminarea acestui suflet dumnezeiesc, ca nu numai ca a putut sa se fereasca sa judece pe altul, ci s-a pus si pe sine mai prejos de acela?
Iar noi, neneorocitii, il judecam cu nepasare, ne scarbim de el, il dispretuim pentru orice vedem sau auzim, sau banuim in privinta lui. Si ceea ce e mai cumplit e ca nu ne oprim numai la vatamarea noastra, ci, intalnind pe un alt frate, ii spunem indata si acestuia: "S-a intamplat aceasta is aceasta". Si-l vatamam si pe acesta, aruncand si in inima lui pacatul. Si nu ne temem de cel ce a zis: "Vai celui ce adapa pe aproapele sau cu bautura tulbure" (Avac. 2, 15), ci facem lucrul dracilor si nu ne pasa. Caci ce altceva are de facut dracul decat sa tulbure si sa vatame? Si ne aflam lucrand impreuna cu dracii la pieirea noastra si a aproapelui. Caci cel ce vatama un suflet ajuta dracilor si lucreaza impreuna cu ei, precum cel ce foloseste pe acela e impreuna-lurator al sfintilor ingeri.
8. Dar din ce pricina patimim acestea, daca nu pentru ca nu avem iubire? Caci daca am avea iubire impreunata cu mila si cu durerea, nu ne-am ingriji sa vedem scaderile aproapelui. Caci zice: "Dragostea acopera multime de pacate" (1 Petru 4,8); "Dragostea nu socoteste raul, toate le acopera" si celelalte (1 Cor. 13, 5). Deci si noi, cum am zis, de am avea dragostea, insasi dragostea ar acoperi orice greseala, precum si sfintii fac asa, vazand zdrobirea oamenilor. Caci nu sunt orbi sfintii. Si totusi nu vad pacatele lor (8). Pe de alta parte, cine uraste asa de mult pacatul, ca sfintii? Dar nu urasc pe pacatos, nici nu-l judeca, nici nu-l ocolesc, ci impreuna patimesc cu acela, il sfatuiesc, il mangaie, il slujesc, il tamaduiesc ca pe un madular bolnav; tote le fac ca sa-l mantuiasca. (9)
Priviti la pescari: cand acestia arunca undita in mare si prind un peste mare, si simt ca acela se framanta si se zbate, nu o trag indata, opintindu-se peste masura, caci daca ar face asa s-ar rupe sfoara si s-ar pierde undita. Ci ii sloboade cu dibacie sfoara si-l lasa sa plece unde voieste. Si cand vad ca a obosit si s-a linistit din zbaterea lui, incep iarasi sa-l traga pe incetul. Asa trag si sfintii pe frati, prin indelunga rabdare si iubire, si nu se departeaza de ei cu dezgust, si nu se scarbesc de ei. Caci precum mama avand la inceput copilul fara frumusete nu se scarbeste, nici nu se departeaza de el, ci-l impodobeste cu placere si face orice ca sa-l infrumuseteze, asa il acopera, il impodobesc si-l ajuta si ei pe cel ce a gresit, ca sa-l indrepte cu vremea si pe acela, si sa nu lase nici pe altul sa se vatame din pricina lui, ba si ei sa sporeasca si mai mult in dragostea lui Hristos.
Ce a facut Sfantul Amon cand au venit la el fratii aceia turburati si i-au zis: "vino si vezi, avo, ca este o femeie in chilia fratelui cutare"? Cata mila n-a aratat, cata iubire n-a avut sfantul lui suflet! Caci cunoscand ca fratele a ascuns pe femeie sub un butoi, s-a asezat deasupra lui si le-a spus acelora sa caute in toata chilia. Si cum n-au aflat-o, le-a zis lor: "Dumnezeu sa va ierte". Si i-a rusinat pe ei, si le-a ajutat si lor sa nu creada cu usurinta ceea ce e potrivnic fratelui, iar pe acela l-a facut sa ajunga neprihanit, caci nu numai ca l-a acoperit dupa Dumnezeu, ci l-a si indreptat, cand a aflat vreme potrivita. Caci dupa ce i-a scos afara pe toti, luandu-i numai mana lui, i-a zis: "Ai grija de tine, frate!" si indata s-a imblanzit fratele si s-a simtit strapuns la inima; indata a lucrat in sufletul lui dragostea de oameni a batranului. (10)
9. Sa ne agonisim deci si noi iubire, sa ne agonisim mila fata de aproapele, ca sa ne pazim de reaua clevetire si de judecarea, si dispretuirea cuiva, sa ne ajutam unii pe altii, ca niste madulare ce ne apartinem. Cine, avand o rana la mana lui sau la picior, sau la altul oarecare dintre madularele lui, se scarbeste de sine (11) sau isi taie madularul sau, chiar daca ar face puroi, si nu-l leaga, nu-i da apa sfintita, nu se roaga pentru el, cum a zis si ava Zosima? Si in orice caz nu-l paraseste, nu se departeaza de madularul sau, nici de uratul lui miros, ci face totul ca sa-l insanatoseasca. Asa suntem datori si noi sa patimim unii pentur altii, sa ne sprijinim unii pe altii si, prin altii mai tari, sa nascocim si sa facem toate ca sa ne ajutam pe noi insine si unii pe altii. "Ca madulare unii altora suntem", cum zice Apostolul; "ca de suntem toti un trup si toti madulare unii altora", "de patimeste un madular, patimesc impreuna si toate celelalte madulare" (Rom. 12, 5; 1 Cor. 12,26). Ce socotim noi ca sunt manastirile de obste? Nu socotim ca sunt un trup, si cei din ele, madulare unii altora? Cei ce conduc sunt capul; cei ce iau aminte si indrepteaza sunt ochii; cei ce folosesc pe altii prin cuvant, gura. Iar urechile sunt cei ce asculta; mainile, cei ce lucreaza; picioarele, cei trimisi (dupa cele de trebuinta) si cei ce au felurite slujiri. Esti cap? Condu! Esti ochi? Ia aminte, cunoaste! Esti gura? Graieste, fii de folos! Esti ureche? Asculta! Esti mana? Lucreaza! Esti picior? Slujeste! Fiecare sa slujeasca trupului dupa puterea lui si sarguiti-va pururea sa va ajutati unii pe altii fie invatand si sadind cuvantul lui Dumnezeu in inima fratelui, fie mangaindu-l in vreme de necaz sau dandu-i mana la lucrul lui, ajutandu-l. Si fiecare, cum am spus, dupa puterea lui, sarguiti-va sa va uniti intreolalta. Caci pe cat se uneste cineva cu aproapele, pe atat se uneste cu Dumnezeu. (12)
Notele Parintelui Dumitru Staniloae:
(1) Preocuparea de pacatele altuia face pe om sa uite de ale sale, sa uite, in general, de datoria de a se curati si desavarsi pe sine. Gaseste in pacatele altuia o scuza pentru ale sale, se gaseste pe sine mai putin vinovat decat pe altul, isi deschide drumul de inaintare mai departe in pacatele sale. El neglijeaja prin aceasta cercetarea sa, cu gandul de a se cunoaste cu adevarat, de a se curati de pacate, de a afla iertare pentru ele. Judecarea altuia de catre noi ne aduce in general o necunoastere a noastra. Dimpotriva, privirea atenta si cu admiratie a bunatatii altuia ne face sa ne judecam pe noi insine, sa ne cunoatem scaderile si sa cautam sa le indreptam. Naste in noi frica de viitoarea pedeapsa pentru pacatele noastre. Astfel, judecarea altuia se rasfrange in rau asupra noastra si pretuirea altuia se rasfrange in bine asupra noastra. De aceea, judecand pe altii, ne vom face vrednici sa fim judecati si noi insine.
(2) Clevetirea se refera la o fapta sau alta a cuiva; judecarea, la insasi persoana aceluia, in intregul ei. Prin judecata se trage concluzia dintr-o fapta rea a cuiva ca el insusi e de asa fel, ca nu poate lucra decat asa cum a lucrat, caci asa e firea lui, sau ca fapta rea respectiva vine dintr-o deprindere cu raul respectiv, de care nu mai poate scapa.
(3) A judeca pe cineva e a trage, dintr-o greseala vazuta la altul, concluzia ca acela e intreg si totdeauna asa cum a fost in momentul in care l-am vazut savarsind acea greseala. E a condamna persoana insasi in general, ca neavand in ea nimic bun, nimic in stare sa o mantuiasca. Inseamna a o declara vrednica de osanda vesnica, ca incapabila sa faca si ceva bun, ca pierduta definitiv. Dar aceasta vine din faptul ca cel ce judeca astfel nu s-a apropiat niciodata de acea persoana cu inima, n-a vazut, prin urmare, in ea si ceva bun, si o lupta interioara cu pacatul ce l-a savarsit, n-a facut efortul de a trezi prin inima sa inima aceluia. Aceasta judecata vine dintr-o lipsa de cunoastere, de comunicare simtita cu persoana respectiva, ba chiar din lipsa de vointa de a intra intr-o comunicare intima cu persoana respectiva pentru a o cunoaste cu adevarat si a o ajuta sa se indrepte, eventual. E in aceasta si o lipsa de iubire. Dar prin aceasta el insusi se dovedeste un om neindurat, lipsit de interes si de iubire pentru omul respectiv. Si, de aceea, el insusi se va osandi mai cu dreptate decat cel pe care l-a osandit. De aceea a spus Domnul: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati". Sa lasam judecata lui Dumnezeu, care cunoaste real launtrul omului si stie de e si ceva bun in el sau nu e nimic. Facand asa, nu excludem ca in acel om nu e si ceva bun.
(4) Nu noua ne este datoare cu ceva faptura lui Dumnezeu, ca sa avem dreptul sa o judecam. Ci lui Dumnezeu Ii este datoare. Caci El a adus-o la existenta si o sustine.
(5) Apopht. lui Isaia Tebaidul; P.g. 65, 245C-D.
(6) N-avem dreptul de a judeca pe altii nu numai pentru ca nu noi i-am adus la existenta si nu le putem deci impune nici o datorie fata de noi, ci si pentru ca nu le putem spori existenta, trimitandu-i in Imparatia cerului sau diminua pentru veci, trimitandu-i la chinuri. Cine n-are putere sa execute o judecata sau nu e delegat sa judece de forul executiv, n-are nici dreptul sa judece. Numai Cel ce ne-a dat gradul de viata pamanteasca ni-l poate si micsora pe acesta pana la minimum in iad sau ni-l poate spori la maximum, in Imparatia cerului, prin faptul ca aceasta sporire sau diminuare m-a apropiat mai mult de El sau m-a departat la maximum de El.
(7) Se exemplifica faptul ca noi, necunoscand intregul launtrul semenului, ci numai o fapta din afara, nu putem judeca persoana lui intreaga. Numai Dumnezeu o poate face, caci numai El cunoaste intreaga lui fiinta. De aceea, judecata lui Dumnezeu e mai blanda, pentru ca cunoaste toata lupta dinauntru a omului si putinatatea puterilor omenesti fata de marimea atotputerniciei Sale. Si aproape ca nu-i om care sa fie numai rau, diabolic de rau, cum a descris Dostoievski pe cativa.
(8) Cei ce au ananlizat simtirea dragostei (de ex. L; Binswanger, Grundformen und Erkenntnis menschlichen Daseins, Zürich, 1942) au constatat ca dragostea creeaza celui pe care-l iubeste, prin imaginatie, un chip desavarsit. Si acesta nu e o imaginatie fara efect, ci una care reuseste sa transforme pe cel iubit in raporturile cu cel ce l-a imaginat, in ceea ce l-a imaginat. Cel ce iubeste nu poate sa nu-l imagineze (einbilden) pe cel iubit ca foarte bun si foarte frumos. Dar prin aceasta imaginatie se surprinde ceea ce e dat virtual in cel iubit si-l ajuta sa devina in mod actual asa. Daca toti am iubi un om, ar fi aproape cu neputinta ca acela sa fie rau. Si daca toti ar avea dragoste fata de toti, toti ar deveni buni. In starea de rautate a fiecaruia e implicata o vina sau o lipsa de iubire a celorlalti. Sfintii nu vad pacatele celorlalti nu pentru ca nu vor sa le vada, ci pentru ca nu pot sa le vada, datorita iubirii.
(9) Sfintii urasc pacatul, dar nu pe pacatos. Ura lor fata de pacat se arata in faptul ca se feresc ei insisi de pacat si ajuta si pe ceilalti, prin iubire, sa-l biruiasca. Ei vad in persoana o taina atat de adanca si de minunata, ca intuiesc in ea posibilitati de depasire a oricarei stari de pacat, a oricarei ispite. Dar aceaste posibilitati trebuie actualizate prin puterea ce le-o da iubirea fata de ea. Legatura intre persoana si persoana e in mod real o legatura de comunicare, asemenea celei intre madularele trupului. Nu se poate insanatosi un madular bolnav, daca nu i se comunica sangele madularelor sanatoase. Aceasta se face intre oameni prin iubire.
(10) Apopht. Amon, 10; P.G. 65, 121. Avem aicea un exemplu din ceea ce se paote numi delicatetea sfintilor.
(11) Cine se scarbeste de madularul sau, se scarbeste de sine insusi, caci el insusi se afla intreg in fiecare madular al sau. Deci taind madularul, se taie pe sine, sau se face pe sine insusi mai putin deplin. La fel legatura fiintiala ce exista intre noi, face ca in fiecare dintre ceilalti sa fiu eu insumi si lasandu-l pe el sa moara, sa-mi devina nefolositor, sau chiar primejdios prin pacat, ma saracesc si ma primejduiesc pe mine insumi sau ma imputinez eu insumi sufleteste macar in parte, daca nu de tot.
(12) Doua lucruri trebuie semnalate aci: intai ca unirea dintre frati din manastire si dintre oamenii credinciosi, in general, e o unire care sporeste prin fapte, adica intrucat fiecare face ceva pentru celalalt, nu prin simple marturisiri de iubire. Prin faptele unuia pentru altul inainteaza fiecare in fiinta celuilalt. Al doilea, ca inaintand noi unul in fiinta celuilalt, inanitam in Dumnezeu, in unirea cu Dumnezeu. Caci Dumnezeu este in unitatea din dragoste a mai multora. El e izvorul din care izvoraste iubirea prin care aceia se unesc. El e subiectul suprem in care se unesc subiectele umane.
Sursa: Filocalia Vol.9, Avva Dorotei VI Sa nu judecam pe aproapele pag. 470-480
Să luam aminte, dar, fraţilor! să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne să nu căutăm fără ruşine unul în obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis din sfinţii cei bătrâni) este un chip al îndrăznirii.
De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând şi lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze, sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: iartă-mă frate, precum văd nu umblăm cu bună rânduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii că fratele are evlavie; bătrânului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osândeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este păcat. Cercetează-ţi, de aceea, bine inima şi de vezi într-însa vreo mişcare de patima, mai bine să taci şi să nu zici nimic.
Iar dacă nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei să-i spui (te supără adică cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tău cât şi greşeala fratelui zicând: ştiinţa mea mărturiseşte că pentru îndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt înlăuntru un gând amestecat, poate pentru că am avut odată mânie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă oprească, să nu se facă îndreptare, nu ştiu. Iar egumenul îi va spune că este de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună. Să ştii însa şi aceasta. Se întâmplă uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflând că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scârbă şi se adaugă şi altă stricăciune. Aşadar, la ce foloseşte bârfirea? Căci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţâţe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune.
De aceea, să ne sârguim fraţilor, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici să-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi când se va întâmpla să auzim pe cineva grăind de rău pe fratele nostru, să nu ne însoţim şi noi la cuvântul lui, nici să nu ne unim la grăirea de rău, şi nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmări ale celor ce vor să se mântuiască, nici ale celor ce se sârguiesc să-şi câştige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne întâmpinăm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinăciune cât şi pentru smerenie. Că ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci şi faţă de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuşi voii noastre.
Fraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea că fratele său râvneşte fie să-l facă şi el, fie ca să se fălească că l-a făcut, să nu se îndărătnicească, ci să lase pe fratele său să-şi facă voia sa, şi mai mult folos va avea cu aceasta, decât dacă el însuşi ar face acel bine. Nu ştiu ca eu în viată să fi făcut vreodată alt bine decât numai că am păzit aceasta: totdeauna, în toată viaţa, şi la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-mă pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încă la mânăstirea avvei Seridon, s-a îmbolnăvit sluga bătrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul să slujesc eu bătrânului. Cu atâta bucurie am primit porunca, încât să mă credeţi fraţilor, că apropiindu-mă de locuinţa bătrânului, mă închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci şi cu mare osârdie slujeam; că cine n-ar fi dorit să slujească unui astfel de bătrân, care avea şi viată sfântă şi cuvânt minunat! Şi în toate zilele, când îi făceam metanie ca să iau blagoslovenie să mă duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grăi.
Şi zicea aşa: Iţi spun odată frate (că aşa obişnuia să grăiască la tot cuvântul: “îţi spun odată frate”): Dumnezeu să păzească dragostea! Că păzindu-se cineva să nu smintească cu nimic pe fratele său, câştigă smerenia.
În alt rând îmi zicea: Odată îţi spun frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Părinţii au zis că nu putem niciodată să punem voia noastră înaintea fratelui nostru.
Alteori iar zicea: Zicu-ţi odată frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mântuieşte. Unul altuia purtaţi greutăţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos.
Aşa, întotdeauna, bătrânul îmi dădea câte o porunca din cele patru, când ieşeam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multă luare aminte o păzeam. Şi cu toate că eram legat cu atâta dragoste de acel bătrân sfânt şi mult mai bucuros de acea slujbă, dar când simţeam că vreunul din fraţi râvneşte ca el să-l slujească, mergeam la egumenul şi mă rugam zicându-i: cutărui frate se cuvine de vei porunci, părinte, să slujească bătrânului. Deşi nu mă slobozea egumenul şi nici bătrânul, totuşi mă nevoiam pe cât îmi era cu putinţă să fac voia fratelui meu şi în cei nouă ani cât am stat acolo, nu ştiu să fi grăit cuiva de scârbă sau de mâhnire. Să mă credeţi şi aceasta. Odată a venit după mine un frate, înjurându-mă, de la spital până la biserică şi nicidecum nu i-am răspuns cuvânt. Ba şi când a aflat egumenul (nu ştiu cine îi va fi spus) şi a voit să-l canonisească, am alergat şi am căzut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarăşi, fie din îndemnul vrăjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, în toate nopţile îşi făcea udul la căpătâiul meu, încât ajunsese umezeala până la aşternut, iar alţi fraţi veneau în toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei mele. Şi atât de multe intrau în chilia mea, că nici vremea nu-mi ajungea să le omor de mulţime, iar când mergeam să mă culc, toate se adunau pe mine. De osteneală multă, adormeam şi nu le simţeam, numai când mă sculam găseam tot trupul vărgat de mâncărimea lor. Insă niciodată nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci aşa? Nici nu ştiu să fi grăit vreodinioară cuvânt ca să smintesc sau să întristez pe cineva dintre fraţi.
De aceea, învăţaţi-vă şi voi iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, învăţaţi-vă să va ruşinaţi unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-şi piardă osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburată şi neînstare a suferi puţină ispită. Unul ca acela se aseamănă pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndată face rană mare şi putrezeşte. Ci mai vârtos să aveţi inimă trează, inimă vitează, cuget întărit spre răbdare, ca să puteţi birui cele ce vi se pot întâmpla şi peste toate să vă iubiţi unul pe altul.
(in: AVVA DOROTEI – Invataturi si scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacau 1997; pentru ultima parte am folosit traducerea parintelui Dumitru Staniloae din versiunea scrierilor Avvei Dorotei incluse in volumul 9 al “Filocaliei”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002)
INTEGRAL la: Razboi intru Cuvant: Avva Dorotei ne raspunde dilemei: SA-L IUBIM PE DUMNEZEU SAU SA NE FIE FRICA DE EL?
PAGINI WEB:
# ROF: In orice Saul e ascuns un Pavel - Despre judecata aproapelui
# ROF: Merinde duhovnicesti de la Parintele Melchisedec Velnic, de la Putna (exclusiv)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu