„De iubire nu ne săturăm”
„De iubire nu ne săturăm. Ea ne dă mereu o nouă bucurie. Ea e
nesfârşită şi nesfârşit nouă în manifestările ei. Faptul că există
iubire e o dovadă că există o veşnicie, o infinitate veşnic nouă. Iar
faptul că iubirea nu este decât între persoane arată că persoanele sunt
pentru veşnicie şi că există o comunitate interpersonală supremă de
iubire din veşnicie în veşnicie. Iar în iubire este adevărata
cunoştinţă.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 753 la Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în
Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof.
dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 343)
A iubi la nesfârşit şi a fi iubit la nesfârşit
„Orice fiinţă conştientă se odihneşte numai în iubirea sigură şi totală
a altei fiinţei conştiente. De aceea şi Dumnezeu află cea mai plăcută
odihnă în inima omului care-L iubeşte în mod sigur şi total. Omul poate
iubi sigur şi total pe Dumnezeu prin inimă. Inima este organul şi locul
iubirii. Iar inima poate iubi la nesfârşit, pentru că se poate umple de
iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, întorcându-i-o ca iubire a sa. «Ale
Tale dintru ale Tale.» În relaţia de iubire a sufletului cu Dumnezeu se
împlineşte aspiraţia omului de a iubi la nesfârşit şi de a fi iubit la
nesfârşit.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 683 la Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune,
în Filocalia VIII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr.
prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 337)
„Ca să iubeşti, trebuie să crezi, să rabzi, să te înfrânezi, să te smereşti”
„În iubire se întâlnesc toate virtuţile făptuitoare şi contemplative.
Căci cine iubeşte pătrunde în celălalt şi îl cunoaşte. Dar nu iubeşte cu
adevărat cel ce mai are o ştirbire în starea morală a sufletului său.
Ca să iubeşti, trebuie să crezi, să rabzi, să te înfrânezi, să te
smereşti, să combaţi prin toate egoismul tău, să nădăjduieşti în
câştigarea iubirii celuilalt.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 580 la Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia VIII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 265)
Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu
„Osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu.”
„Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi
iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc
în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere
teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L
poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar
merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.
Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e
recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un
act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa
lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin
lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. In
judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi
respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a
aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci
se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.
Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor?
Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea
lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o
vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi
Dumnezeu îl vrea tare.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 39 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 25)
Iubirea lui Dumnezeu care întrece orice iubire
„Cea mai înaltă raţiune se împlineşte în mântuirea oamenilor, care este
iubirea între ei şi Dumnezeu şi de aceea nu se poate înfăptui decât
prin iubirea lui Dumnezeu care întrece orice iubire. Raţiunea nu e
constatarea rece a unor legături între componentele unei lumi pe care
egoismul nostru le-a împreunat cu dezbinarea şi cu multe suferinţe, ci e
forţa spirituală care ridică aceste legături la înălţimea care bucură
pe toţi. Raţiunea „ştiinţifică” ia ca realitate fatală o lume coborâtă
de păcatul nostru la imprimarea de nenumărate neajunsuri, ca unica lume
posibilă, ca lumea fatală. Dar noi putem prin spirit să ridicăm lumea
din această stare. În felul acesta raţiunea şi taina nu sunt
ireconciliabiile. O iubire prin care cineva se jertfeşte pe sine pentru
alţii e şi cea mai raţională, dar şi cea mai greu de înţeles pentru
mentalitatea egoistă cu care ne-am obişnuit.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 347 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 173)
„În casa virtuţilor se odihneşte Dumnezeu, pentru că este o casă
deschisă, prin smerenie, curăţiei, păcii, iubirii. Dar nu se odihneşte
în dărâmăturile unui suflet sfâşiat de contradicţii, egoist, întunecat,
închis, mărginit. Sufletul se închide şi se dărâmă când nu mai e în
legătură cu Dumnezeu. El este atunci ca o vioară stricată din care
arcuşul artistului nu mai poate scoate melodiile sale armonioase,
nesfârşite. Numai o casă clădită deplin cum trebuie e luminoasă,
armonioasă, stând în legătură cu lumea din afară, prin ferestre, prin
terase, prin balcoane, putând fi locaş al unei persoane sau al unor
persoane care nu vor să se închidă în această casă, ieşind din legătura
cu toată realitatea. Dumnezeu cel infinit nu poate fi închis de nimeni
în sine însuşi. De aceea cel ce se mărgineşte pe sine prin alipirea la
lucrurile mărginite nu se poate face locaş al lui Dumnezeu.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 51 la Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 224)
Iubirea care ne atrage
Nu suntem niciodată singuri când luptăm cu ispitele şi când răbdăm
încercările. Iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor iradiază spre noi şi în
noi, întărindu-ne. Oare iubirea mamei nu-şi trimite undele ei
întăritoare peste fiul aflat în necazuri, chiar dacă el nu o simte? Cu
cât e cineva mai desăvârşit, cu atât e mai puţin egoist, mai sensibil la
greutăţile altuia, mai milos. Dar Dumnezeu e atotdesăvârşit şi sfinţii
sunt părtaşi la desăvârşirea Lui. Iar Dumnezeu e şi mai înduioşat la
greutăţile noastre când vede dragostea sfinţilor pentru noi. Dragostea
nu mai ţine despărţiţi pe cei ce se iubesc, nici între ei, nici faţă de
cel iubit de ei în comun. Aceasta îşi are temeiul în Sfânta Treime. Dacă
e iubire în lume înseamnă că sunt centre personale superioare de unde
iradiază, căci iubirea nu poate sta de sine. Iar, dacă suntem însetaţi
să ajungem la o iubire desăvârşită, înseamnă că e un Centru personal
(mai bine zis tripersonal) din care curge la nesfârşit iubirea care ne
atrage.
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 698 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 402)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu