Starea duhovnicească şi morală a lumii contemporane

Epoca contemporană

 Astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, predicarea pocăinţei este actuală şi societatea creştină are nevoie de o reevanghelizare şi de o înnoire a legăturii cu Biserica lui Hristos. Considerăm important să insistăm aici asupra anumitor scăderi şi concepţii greşite ale oamenilor vremurilor noastre, pe care nu le recunosc ca încălcări ale Legii Evanghelice.

1.Tinderea către viaţa lipsită de osteneli şi de dureri

O suferinţă gravă a oamenilor contemporani, chiar şi a credincioşilor, este lipsa dispoziţiei de a ridica şi de a-şi duce propria cruce şi de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.

Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem raiul, îi cinstim pe sfinţi şi pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele, nu vrem postul şi strâmtorarea înfrânării, nu răbdăm încercările şi bolile, nu suferim plecarea din viaţa aceasta a celor dragi nouă, nu suportăm nedreptăţile şi izgonirile. Confortul şi consumismul influenţează cadrul vieţii noastre duhovniceşti.

Însă, precum scrie Sfântul Isaac Sirul: "Nimeni nu a urcat la ceruri cu răsfăţul”[80]. Şi înţeleptul Sirah susţine: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită.”[81]

Ne găsim des în faţa realităţii triste în care atunci când Dumnezeu permite vreo boală gravă sau vreo altă greutate într-o familie creştină, spre înţelepţire şi întărire duhovnicească, părinţii nu întârzie să fugă în durerea şi disperarea lor la vrăjitori şi magi, la bioterapeuţi, la iluminaţi şi bio-energeticieni şi predau sufletele lor şi ale copiilor lor satanei, în loc să arate o mai adâncă căinţă şi supunere sub voia lui Dumnezeu şi să se sfinţească în mijlocul încercărilor primite. Este mai bine, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, să moară copilul şi să meargă în rai decât să-l legăm în plasele satanei şi să ajungem în iad. Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte greutăţi, cum sunt de exemplu dobândirea copiilor şi tulburările vieţii conjugale.

De asemenea, cu totul rătăcită şi neortodoxă este părerea celor mai mulţi creştini de a-şi dori o viaţă cât mai uşoară, „fericită", şi de a cere de la Dumnezeu - pentru că tin unele dintre poruncile Sale: merg la slujbe, ţin post, se împărtăşesc ş.a. - să le dea succes şi reuşită în toate problemele lumeşti.

Din Pateric aflăm că vechii asceţi când pentru o perioadă nu aveau nici o greutate sau nici o ispită ziceau, cu nelinişte, că i-a uitat Dumnezeu şi se simţeau în siguranţă numai atunci când dragostea lui Dumnezeu le trimitea încercări. Recapitulăm: este o rătăcire să căutăm o viaţă comodă, fără întristări, care nu duce niciodată la ceruri.

2. Organizarea raţionalistă a vieţii

O altă caracteristică a societăţii contemporane este raţionalismul, adică o exagerată încredere în gândirea logică şi în judecata noastră. Raţionalismul nu este o concepţie filozofică, ci o mentalitate şi o practică păcătoasă. Este în esenţă ateism cu aparenţă de creştinism. Este un păcat care contravine primei porunci a credinţei, a dragostei şi a nădejdii în Dumnezeu. Este acea atitudine din viaţă care ne face să judecăm toate numai cu mica şi limitata noastră minte şi prin preferinţele sinelui nostru negociind încrederea noastră în dumnezeiasca purtare de grijă şi în intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Raţionalistul, deoarece crede că acţionează mereu corect şi fară greşeală, nu-I lasă lui Dumnezeu dreptul de a-l judeca şi declară că nu are nici un păcat şi prin urmare nu are nevoie de spovedanie şi de mila Lui. Trebuie să subliniem cu tarie aici încă o dată cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului:

,,A crede cineva că nu a căzut în păcat este însăşi căderea şi cel mai mare dintre păcate, precum au păţit şi îngerii apostaţi din pricina răutăţii lor, la fel şi cei care stăteau de-a stânga Domnului (în parabola Judecăţii) zicând «când Te-am văzut?», ca şi când ar fi zis că n-au greşit. Că acesta este cel mai mare păcat o mărturiseşte şi cel preaiubit şi feciorelnic (Evanghelist Ioan) zicând «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi» (I Ioan 1, 8)"[82]. Această rătăcire a minţii o aprinde diavolul cu mult mai mult astăzi, exploatând reuşitele ştiinţifrce şi tehnice care se bazează pe lucrarea cerebrală, aşa încât omul să se simtă foarte puternic, posedând puterea în sine.

Însă, atunci când problemele depăşesc soluţiile lor ultime, bazate pe raţiune şi pe puterile proprii (ex: boli incurabile sau pierderea unei persoane apropiate), oamenii se pierd, se destramă sufleteşte şi trupeşte, cad în deprimare, se vrăjmăşesc cu Dumnezeu, caută ieşire în droguri, în beţie şi uneori chiar în sinucidere.

3. Elemente neortodoxe în viata familiei

Consecinţă firească a raţionalismului este şi fenomenul programării familiale, care constituie o încălcare a Legii lui Dumnezeu, lipsa încrederii în dragostea Sa şi în acelaşi timp şi o ameninţare la adresa viitorului poporului, deci a copiilor noştri.

De altfel, concepţia părinţilor despre copiii lor ca despre proprietatea lor personală conduce către trei devieri:

Prima deviere este idolatrizarea copilului, legată şi de naşterea a puţini copii. Adică o vizibilă şi exagerată slăbiciune faţă de copil din partea tuturor şi mai ales din partea mamei. Rezultatul este egocentrismul copilului, iubirea sa de sine, neputinţa unei legături şi colaborări sociale armonioase, nefericirea sa, cauză a nefericirii întregii case, transformarea lui într-uri adevărat tiran.

A doua deviere constă în faptul că părinţii îşi privesc copilul ca pe un bun personal al lor, nu ca pe un nepreţuit dar al lui Dumnezeu şi, ca nişte proprietari iraţionali, hotărăsc uneori avortul criminal. Din nefericire, aşa cum citim în presă, Grecia Ortodoxă este la această crimă prima din Europa[83].

A treia deviere constă în transformarea copilului întrun mijloc al creşterii şi satisfacţiei slavei deşarte a părinţilor şi în rezolvarea tuturor ambiţiilor lor neîmplinite. Dragostea lor se transformă într-un fel de despotism care tiranizează psihic copilul şi care conduce fără excepţie la vătămări, din momentul în care se va dezvolta eu-ul său personal. Şi din acea clipă ori va suferi interior (dacă are bun-simţ) pentru că părinţii îi desconsideră preferinţele, sau va găsi soluţia în a fugi de acasă.

Din nefericire, dispoziţia părinţilor de a interveni nu se limitează la orientarea profesională sau la alegerea soţului, ci foarte des continuă antievanghelic şi în interiorul familiei copiilor, creând răceală sufletească, presiuni psihice şi înclinaţie către divorţ.

Iisus Hristos, care a dat porunca, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”[84], a rezolvat complet problema acestor traume sufleteşti, când a zis:

„De aceea (pentru Taina Nunţii) va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa.”[85]

Educaţia copiilor este, cu mici excepţii, egocentrică, axată pe ambiţie şi foarte puţin legată de valorile creştine. Întreaga săptămână, de obicei din ambiţia părinţilor, viaţa copiilor este umplută cu lecţii, meditaţii, limbi străine, muzică, înot, karate, dansuri, atletism, în timp ce seara cofetăriile gem de elevi, într-o nefondată explozie de divertisment, periculoasă nu numai pentru sănătatea sufletească, ci şi pentru cea trupească. Astfel că nu mai rămâne timp nici pentru odihna necesară copilului sau pentru joacă şi cu atât mai puţin pentru educaţia creştină. Părinţii şi învăţătorii creştini vor da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-au îngrijit prioritar de îmbisericirea copiilor, de o participare activă a lor la viaţa Bisericii, a parohiei şi de hrănirea lor din duhul tradiţiei noastre ortodoxe.

* * *

Am dori în acest punct să enunţăm anumite consideraţii asupra vieţii familiei contemporane. Temeliile familiei de azi se clatină. Se clatină din pricina conflictelor personale. Şi aceasta, deoarece două egoisme nu pot convieţui într-o conjugare de-o viaţă. Cei mai mulţi dintre soţi se înalţă pe sine fără să cedeze în nimic şi astfel strică pacea familiei, refuzând ca după altercaţiile şi divergenţele de opinii sau voinţă să cadă la pace şi să-şi ceară simplu şi smerit iertare. Fraza "iartă-mă, am greşit!" a dispărut din lexicul familiei şi se păstrează expresii formale de tipul ,,scuze, pardon, sorry...", uzuale în manifestări şi în locuri publice.

Diavolul nu poate destrăma familia creştină dacă soţii obişnuiesc să se ierte reciproc.

Măsura bunei purtări a soţilor nu este dată de uşurătatea legăturilor de societate sau de maniere şi preţiozitate la recepţii sau în vizite, ci în special de comportamentul inimos şi fară viclenie în preocupările zilnice din interiorul casei lor, acolo unde copiii primesc zi de zi lecţii de viaţă.

Participarea copiilor de la vârstă mică la izbăvitoarea Taină a Spovedaniei, întru cunoştinţă, îi va întări cu harul lui Dumnezeu, astfel încât să-şi clădească viitorul pe temelia durabilă a vieţii de comuniune cu Hristos.

Este fundamental ca părinţii să-şi înveţe copiii de foarte mici să ceară şi să dea iertare după fiecare mică neînţelegere. Am propune ca fiind corect, chiar de va părea desuet, ca să-i înveţe pe copii să le sărute mâna părinţilor şi bunicilor în fiecare seară, înainte de culcare, şi neapărat după spovedanie şi înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Pentru că astfel îşi exersează smerenia, respectul şi recunoaşterea celor care au întâietate în familie.

În mănăstirea noastră, după slujba pavecerniţei, mai întâi Stareţul şi în continuare toţi fraţii facem unii altora metanie (plecăciune) şi ne cerem iertare. Smerenia îl arde pe diavol şi iertarea îl izgoneşte.

Credem că din casa în care iertarea convieţuieşte cu inima milostivă - virtuţi care-l aseamănă pe om cu Părintele ceresc - niciodată nu va lipsi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar porţile raiului vor fi mereu deschise pentru cei ce locuiesc acolo.

De altfel, credinţa că nu banii sau averea, ci dragostea lui Dumnezeu va împlini dorinţele şi nevoile vieţii noastre este de cel mai mare folos pentru copii.

4. Egoism - iubire de sine – mândrie

O altă boală gravă a vremii o constituie egoismul şi iubirea de sine. Egoismul şi mândria sunt cauzele căderii lui Lucifer şi a cetei sale, precum şi ale celor mai multe dintre căderile noastre şi al lipsei harului lui Dumnezeu. Conform Sfintei Scripturi „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4, 6), iar „Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului" (Pilde 16, 5).

Cel mândru se socoteşte pe sine mai bun ca ceilalţi în toate şi consideră părerea sa întotdeauna înţeleaptă. Vrea să se impună mereu în jur. Nu ia în seamă părerea nimănui, îi desconsideră şi-i judecă pe ceilalţi, vânându-le şi exagerându-le lipsurile, făcându-se că nu le vede darurile şi virtuţile.

Iubirea bolnăvicioasă de sine se manifestă ca slavă deşartă, dorinţa de a plăcea, lăudăroşenie şi fală, ca impertinenţă şi îndrăzneală, ca împotrivire la orice autoritate sau putere superioară şi ca autojustificare.

5. Autojustificare

La polul opus smeritei recunoaşteri a păcătoşeniei noastre se găseşte cel mai mare şi mai periculos vrăjmaş al pocăinţei: autojustificarea, născută din mândrie.

Rătăcirea în zilele noastre este aşa de mare, încât până şi oamenii înglodaţi literalmente în păcat rămân neruşinaţi şi nepocăiţi, justificându-se pe sine pe deplin. Intr-o lucrare a unui scriitor contemporan eroul săvârşeşte cu bună-ştiinţă o crimă, căutând astfel ieşire din fundătura vieţii în care ajunsese, dar este prins şi trimis în închisoare. Este condamnat la moarte şi cu puţin timp înainte de execuţie repetă insistent: "am avut dreptate, am dreptate, voi avea dreptate”[86].

Omul care se justifică pe sine suferă mai mult de probleme psihice, deoarece nu-şi recunoaşte vinovăţia. Devine astfel nervos, tulburat, nemulţumit, pretenţios, revoltat. Urmând exemplul lui Lucifer, nu vrea să-şi ceară iertare şi să-şi mărturisească păcatele. Repetă ca pe un refren: "am avut dreptate, am oricum dreptate, voi avea întotdeauna dreptate", şi pune singur stavilă veşnică milei dumnezeieşti.

6. Judecarea (critica) celorlalţi

O formă foarte dăunătoare a egoismului şi a iubirii de sine este grija de ceilalţi, adică preocuparea indiscretă pentru viaţa celorlalţi şi judecarea lor.

Omul de astăzi, din cauza multelor activităţi (uneori două servicii, şedinţe, conferinţe, întruniri, sport şi multe altele), dispune de foarte puţin timp pentru cercetarea Legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viaţa de taină (sacramentală) a Bisericii, pentru cercetarea sinelui, pentru amintirea de moarte - care e adevărata filozofie despre viaţa veşnică -, şi pentru mântuirea sufletului său.

În paralel, toate mijloacele mass-media, cu modul lor provocator, bazat pe impresii, vin şi umplu mintea şi sufletul cu ştiri, comentarii şi informaţii despre tot felul de teme şi în special despre delicte, greşeli, eşecuri, scandaluri şi păcate ale altora. Şi, dacă ia cineva în consideraţie că omul contemporan urmăreşte până noaptea târziu cu o atracţie ferventă programele acestea, pierzând astfel şi puţinul timp ce l-ar fi putut destina îndeletnicirii cu sine şi cercetării sinelui, atunci înţelege de ce am ajuns judecători şi cenzori ai tuturor şi ne ignorăm propria boală, justificându-ne pe noi în toate.

De aceea, grija de cele străine nouă, cu cele trei forme ale sale (bârfa, judecarea şi denigrarea aproapelui), a luat forma unei epidemii globale, creând între oameni răceală, vrăjmăşie, ură, amintirea de rău şi părăsirea de către harul lui Dumnezeu.

Judecarea sau bârfa, precum conchid toţi Părinţii Bisericii noastre, este dintre cele mai mari păcate, deşi ne par de mică importanţă. Aceasta, pentru că arată lipsa dragostei pentru ceilalţi şi egoism.

Sfântul Ioan Scărarul o caracterizează cu precizie:

„[...] lipitoare grasă, tăinuită, care suge şi zădărniceşte sângele iubirii.”[87]

Judecarea este rezultatul multor patimi. După Sfântul Dorotei: „[...] nimic nu-l dezgoleşte într-atât pe om şi nu-l conduce către părăsirea de Dumnezeu ca judecarea, vorbirea de rău şi cleveteala aproapelui”.[88]

Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul se pronunţă categoric zicând: "Cel care se preocupă cu păcatele celorlalţi sau îl judecă pe fratele său chiar şi numai ca bănuială nu a pus încă început pocăinţei, nici nu a început cercetarea păcatelor sale.”[89]

Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că judecarea şi discreditarea celuilalt, şi mai ales când constituie o calomnie şi o necinstire a sa, echivalează cu uciderea. Cu o crimă comodă şi lipsită de primejdii, de vreme ce se săvârşeşte din fotoliul sufrageriei, în contrast cu uciderea propriu-zisă a trupului, care de obicei implică şi tulburare, anxietate, pedeapsă penală şi închisoare.

Judecarea ne arată drept creştini fără minte. Hristos spune: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsurati vi se va măsura.” [90]

Adică singuri ne condamnăm pe noi înşine să cădem în aceleaşi păcate şi dăm măsura judecăii neîndurătoare lui Dumnezeu, dreptul Judecător.

Un păcat şi mai mare este osândirea preoţilor. „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei” [91] este porunca Domnului, prin gura profetului David. Accentuăm gravitatea acestui păcat pentru a nu fi omis sau tratat superficial la spovedanie.

7. Erezii vechi şi noi - New Age

Trebuie accentuat cu insistenţă asupra pericolului constant (cotidian) pe care-l comportă orice fel de erezie [92], de credinţă sau religie străină, care, prin mii de deghizări şi seducţii atrăgătoare, bat la poarta sufletului nostru, spre a-l cuceri şi a-l îndepărta de Dumnezeu Cel în Treime, pentru a-l deconecta de harul sfinţitor al Bisericii noastre şi pentru a-l conduce astfel spre pierderea mântuirii.

Există ereziile vechi, cunoscute, precum monofizitismul, protestantismul (evanghelismul, penticostalismul, adventismul, metodismul ş. a.), romano-catolicismul, uniatismul, spiritismul, masoneria ş.a.

În ultima vreme însă, cu deosebită intensitate şi cu o răspândire generală, se evidenţiază şi acţionează marea erezie a ecumenismului sincretist şi concepţiile sataniste şi respingătoare ale Noii Ere - New Age.

Despre ecumenism, fericitul părinte Justin Popovici spune că:

,,... este un nume comun al falşilor creştini din falsele biserici ale Europei apusene. Toţi aceşti falşi creştini, toate aceste false biserici nu sunt decât faţetele uneia şi aceleiaşi erezii. Numele nou-testamentar al acesteia este panerezia. De ce? Deoarece de-a lungul istoriei diferitele erezii negau sau deformau o anume însuşire a Domnului Iisus Dumnezeu-omul, în vreme ce aceste erezii europene îl îndepărtează cu totul pe Dumnezeu-omul Iisus şi în locul său îl aşază pe omul european [...]”. 93

Iar Andreas Theodorou, profesor al Facultăţii de Teologie din Atena, scrie despre perfidul şi periculosul caracter al ecumenismului:

,,Este ceva mult mai rău decât erezia. Ereziile erau duşmani declaraţi ai Bisericii [...] Ecumenismul însă [...] este un duşman viclean, de aici şi primejdia de moarte ce vine din partea lui...”[94]

* **

Termenul de Noua Eră (New Age), care se evidenţiază în ultimii ani şi în tara noastră prin toate mijloacele şi în toate mediile, provine din astrologie. Se susţine că se încheie "era Peştilor", epoca lui Hristos şi a creştinismului,care a fost o epocă a limitării, a constrângerii şi cenzurării oamenilor liber-cugetători. Această eră se termină - ni se spune - şi începe Noua Eră, Era Vărsătorului. Ce presupune Noua Eră ni se descoperă cu claritate chiar de către susţinătorii ei:

,,... mişcarea Noii Ere constituie o filozofie şi un mod de viaţă. Este mai mult o mişcare sincretică (complexă) şi cuprinde şi abordează tradiţii din diferite ţări, precum Zen (Japonia), acupunctura, taoismul, tai-chi (China), gnosticismul, mitologia antică greacă (Grecia), yoga (India), lamaismul (Tibet), şamanismul (amerindieni) şi până la tehnologia modernă”.[95]

Însă felul nostru de viaţă este creştinismul: trăirea şi armonizarea vieţii noastre zilnice cu poruncile Mântuitorului Hristos. În consecinţă, Noua Eră ne propune un alt fel de viaţă, ignorând creştinismul, ca fiind nedemn, ca ,,cea mai de jos formă de spiritualitate"!

Scopul de bază al Noii Ere este denaturarea până la schimbare a cugetelor creştinilor. Adepţii ei scriu:

,,Noua Spiritualitate nu nesocoteşte modelele precedente ale religiilor mondiale. Preotul şi biserica nu vor dispărea, dar vor fi absorbite (integrate) în existenţa Noii Ere”[96]

Astfel, suntem conduşi către un sincretism religios din plin, care eşuează într-o totală confuzie, într-o relativizare a credinţei şi o schizofrenie religioasă, punând în primejdie însăşi existenţa şi mântuirea noastră.

Noua Eră este, deci, o imensă reţea care a înconjurat lumea şi se mişcă în toate nivelurile societăţii şi vieţii noastre: politic, religios, social, economic, ştiinţific ş.a. Noi ne referim în această prezentare doar la aspectul religios.

Este vorba despre o mişcare în care sunt implicate mii de grupări şi indivizi. În această tendinţă putem să încadrăm toate grupările teozofice, yoghine, budiste, grupări oculte care merg până la magie şi satanism. Vorbesc despre "dragoste înflăcărată", despre „Noua Spiritualitate", şi "Libertatea Universală", înăuntrul unei "societăti mondiale", mai presus de diferenţe nationale, religioase, politice sau ideologice.[97] Ne îndreptăm astfel către ,,...o nouă Religie Universală a Noii Ere, ca prin îmbinarea cunoaşterii ştiinţifice cu învăţăturile spirituale să se unifice umanitatea.”[98]

Este vorba de o panreligie, cu acceptarea finală a adorării lui... Lucifer, cel care se va arăta a fi "dumnezeul nedreptăţit", "desăvârşitul şi primul Dumnezeu adevărat"! Teoreticienii Noii Ere ajung, iată, la blasfemie, hulă, scriind:

,,Lumina care ne descoperă pe Hristos vine de la Lucifer. Lucifer vine ca să ne dea desăvârşita [...] iniţiere luciferică [...], pe care multi oameni, în zilele care vor veni, o vor vedea ca pe o chemare a Noii Ere.”[99]

Este vechea provocare a şarpelui: "veţi fi ca Dumnezeu!" într-o altă prezentare.

,,Nu ar trebui să i se spună Noua Eră, ci Vechea Eră, pentru că este vorba despre o renaştere, resuscitare, a vechilor tehnici şi metode medicale, precum masajul, yoga, aromoterapia, shiatsu” [100].

Elementele de bază care leagă toate aceste mii de grupări şi care ne arată, totodată, caracterul lor anticreştin sunt următoarele:

A. Noua Eră nu-L acceptă pe Iisus Hristos ca Dumnezeu-om

Adepţii ei spun clar că ,,Hristos nu e Dumnezeu”[101], că ,,Mesia nu este Iisus. [...] De-a lungul istoriei, Mesia s-a întrupat în Buddha, Moise, Ilie şi în multi alti lideri spirituali.[102] L-au prezentat pe Hristos şi ca pe o anume stare (stare hristică) la care trebuie să ajungem, dar pe care trebuie să o şi depăşim! În locul lui Hristos-Dumnezeu-om ei aşteaptă să vină „hristos-Vărsătorul", un alt învătător, avatar, mai ales decât Iisus Hristos, după cum susţin ei!

B. Noua Eră promovează concepţia holistă despre lume

Conform acestui holism toate sunt Dumnezeu. Nu există deosebirea între Creator şi creaturile Sale, între Dumnezeu şi lume, între Dumnezeu şi om. Astfel, negăm existenţa unui Dumnezeu personal şi credem într-o „putere superioară", în "energia universală" ş.a., ajungând la panteism:

,,Peste tot în jurul tău există duhuri (spirite). Trăiesc în râuri, în mări, în pământ, în cer. Ascultă-le cu atentie, acestea te vor îndruma.”[103] [ce fel de duhuri sunt acestea, oare?]

Mai mult, în Noua Eră este respins Dumnezeul-om, Domnul nostru şi se dezvoltă un alt tip de om, omul-(dumne)zeu. Apoteoza egoismului omenesc şi luciferic. De aceea, precum predică Noua Eră, "ateu nu este cel care nu crede în Dumnezeu, ateu este cel care nu crede în Sine însuşi"!

C. Crearea unei Noi Morale şi absolutizarea conştiinţei umane

,,Cine sunt? Şi pentru această întrebare există numai un singur răspuns: sunt (dumne)zeu!”[104]

De vreme ce omul este Dumnezeu, vointa lui este Lege. Deci omul poate şi trebuie să facă orice vrea. El însuşi desemnează legea pentru sine. "Vointa mea este suprema Lege". Aceasta este noua etică a Noii Ere (care a fost exprimată şi de satanişti). Este abrogată deci Legea lui Dumnezeu şi locul ei este luat de noua lege a răzvrătitului şi ego-obsedatului om-Dumnezeu al Noii Ere.

D. Firesc deci, urmează credinţa în autoemancipare şi în automântuire

"Nu există Mântuitor", zic ei, omul se va mântui singur. Mijlocul principal al "emancipării" este credinţa în reincarnare. Că fiecare fiintă, după moartea biologică, revine în viaţă într-un alt trup. Astfel, sufletul este înlăntuit într-un continuu ciclu de naşteri şi morţi, pe care îl stabileşte karma, adică faptele vieţii omului.

Credinţa în reincarnare este pe deplin incompatibilă cu credinţa ortodoxă. Ea anulează Învierea lui Hristos şi credinta în Evanghelie - credinţa noastră în învierea morţilor. Credinţa în reincarnare este şi din punct de vedere social periculoasă, de vreme ce poate justifica multe fapte antisociale, între care şi păcatele.

Pericolul grupărilor Noii Ere este că, de cele mai multe ori, acestea se prezintă sub o altă faţă, ca grupări sau uniuni filozofice, istorice, teatrale, ecologice, naturaliste şi în consecintă sădesc concepţiile lor prin diverse tehnici în toti cei care participă cu inconştienţă la aceste grupuri: aceştia încep să creadă în reincarnare sau să combine rugăciunea cu meditaţia, sau să facă diverse incantaţii pentru fiintele luminoase (care or fi acestea?), sau să înteleagă cu o altă semnificaţie cele scrise în Sfânta Scriptură sau de către Sfintii Părinti ai Bisericii noastre, iar în paralel, ei cred şi predică că au devenit creştini mai buni, dovedind astfel confuzia în care se găsesc.

Din nefericire, în ultimul timp, sub lozinca neclară „întoarcerea la rădăcini", se propune reînvierea idolatriei şi chiar avem de-a face cu o Nouă Idolatrie şi un Nou Păgânism, care se manifestă în mişcările pentru promovarea civilizatiei vechi greceşti, în preocupările naturiste şi ecologiste, în reanimarea prin teatru a misterelor şi celebrărilor vechi greceşti.

Criza ecologică mondială de azi este pretextul prezentării conceptiilor neopăgâne şi oculte prin activitatea grupurilor de reacţie şi a mişcărilor de atitudine precum ecopăgânismul, ecologismul ,adânc", ecofilosofia etc., care din păcate influentează în profunzime multe din organizaţiile şi concepţiile ecologiste contemporane (teoria Gaia, armonia cu natura, noua morală a mediului).

Este de la sine înteleasă incompatibilitatea Ortodoxiei cu această mişcare, care din păcate îi rătăceşte pe mulţi oameni cu bună intenţie, cu simtăminte nationale şi ecologice sincere.

Există o diferentă fundamentală între Ortodoxie şi ereziile cunoscute până astăzi. Noile grupări constituie o ameninţare nu numai pentru viaţa religioasă a ortodocşilor, ci şi pentru viaţa socială şi pentru libertate, de aceea au şi fost caracterizate ca distrugătoare ale libertăţii.

Să fim foarte precauţi, căci prin amestecul nostru în astfel de grupări, chiar şi prin citirea anumitor cărţi, putem să pierdem treptat darul dăruit de Dumnezeu - al autodeterminării, al libertăţii noastre personale. Dar, şi mai important, putem să ne lipsim de Dumnezeiescul Har, de vreme ce ne depărtăm continuu de credinţa cea dreaptă şi treptat ne deconectăm de la harul sfinţitor al Sfintelor Taine ale Bisericii noastre.

Fraţii mei, cea mai importantă lucrare a noastră în această viaţă este lucrarea mântuirii noastre, şi mântuirea nu se izbândeşte prin nici un alt mod decât prin pocăinţă adevărată, prin spovedanie, prin lupta continuă împotriva patimilor, prin toate mijloacele ce ni le oferă Sfânta noastră Biserică. Pocăinţa are o importanţă hotărâtoare nu numai pentru viaţa noastră viitoare, ci şi pentru cea pământească, căci îi dăruieşte sufletului blândeţea firească şi bucuria.

Atât de mari sunt pacea şi desfătarea în Hristos ale sufletului renăscut, încât acesta va considera anii petrecuţi departe de Taina Spovedaniei ca pe nişte ani pierduţi. Foarte des auzim în scaunul spovedaniei: Ah, părinte, de ce nu ne-a spus nimeni atâţia ani aceste lucruri, cât de mult timp am putut pierde!

Este inexprimabilă deplinătatea sufletească pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce se pocăiesc în mod sincer. Ei înşişi devin apoi mărturisitori şi propovăduitori ai pocăinţei, făcători de pace în universul lor personal sau într-un cadru mai larg, adevăraţi prieteni şi fraţi ai aproapelui lor.

Cuviosul Antonie al Kievului scrie:

,,Nicicând nu este omul atât de frumos, atât de plăcut lui Dumnezeu ca atunci când îşi ucide înaintea lui Dumnezeu şi înaintea preotului duhovnic mândria. De îndată ce este distrus vrăjmaşul de căpătâi al mântuirii noastre, vrăjmaşul lui Dumnezeu, zidul care ne desparte de Dumnezeu, adică mândria, imediat sufletul celui ce se spovedeşte se deschide spre a primi gândurile, dorinţele, intentiile şi hotărârile cele sfinte.”[105]

Vrăjmaşul nostru, diavolul, care urăşte şi se împotriveşte cu război acestei lucruri, seamănă adesea gânduri de îndoială în privinţa iertării păcatelor noastre.

_____________________________________

[80] Sfântul Isaac Sirul, Scrieri ascetice, Cuvântul IV, în „Filocalia Greacă", vol. 8, p. 140, E.P.E., Tesalonic, 1991 [trad. rom.: Filocalia, X, Cuvântul IV, ,Despre poftirea lumii"].

[81] Sirah 2, 1.

[82] Sfântul Simeon aI Tesalonicului, ,Despre pocăinţă şi spovedanie", în Opere complete, ed. cit., pp. 213-214 [trad. rom.: Tratat, II, cap. 264, ,Cum că şi cel ce trăieşte cu evlavie trebuie să vieţuiască în supunere şi să primească canon de la duhovnic", Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003].

[83] Credem că se face referire doar la Uniunea Europeană şi nu la Europa în întregul ei, unde România conduce detaşat în macabrul top al pruncuciderilor (n. trad.).

[84] Ieşire 20, 12.

[85] Matei 10, 5; Marcu 10, 7.

[86] Albert Camus, Străinul.

[87] Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 10, „Despre judecare", în Scara, ed. cit., p. 170 [trad. rom.: Filocalia, vol. IX].

[88] Avva Dorotei, Învăţături VI, „Despre a nu-1 judeca pe aproapele", op. cit., pp. 188-189.

[89] Sfântul Maxim Mărturisitorul, “Capete despre dragoste", în Filocalia, Editura Grigorie Palama, Tesalonic, 1985, vol. 14, p. 289 [trad. rom.: Filocalia, vol. II].

[90] Matei 7, 1-2.

[91] Psalm 104, 15.

[92] Erezie (rătăcire) - ,devierea de la dogma ortodoxă sau credinţa diferită de credinţa Bisericii Ortodoxe, sau, după Sfântul Vasile cel Mare, «diferenţa faţă de credinţa cea în Dumnezeu...»" (P.E. Hristinakis, op. cit., p. 125)

[93] Arhim. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Tesalonic, 1974, p. 224.

[94] Andreas Theodorou, Ortodoxia ieri şi azi, Editura Presa Ortodoxă, Atena, 1973, p. 21.

[95] „Florile New Age", în revista în limba greacă „Inexplicabil",

nr. 61, iunie, 1990, p. 213.

[96] William Thompson, Introducere la David Spranger, Revelation. The Birth of a New Age (,,Revelaţie. Naşterea unei Noi Ere"), Middleton, Lorian Press, 1976.

97 Reclama librăriei Lumea explozivă, în diverse reviste

[98] Lola Davis, Toward a World Religion for the New Age (,,Către o Religie Universală în Noua Eră"), Farmingdale, N.Y., Coleman Publishing, 1983.

[99] David Spranger, Reflections of the Christ (,,Reflecţii ale lui Hristos"), Scotland Findhome, 1977, p. 40.

[100] Călătorie în lara New Age, în “Elle”, toamna 1990, pp. 92-96.

[101] Benjamin Creme, The Reappearance of the Christ and the Masters of Wisdom (,,Reapariţia lui Hristos şi Stăpânii Înţelepciunii"), The Tara Press, Londra, 1980, p. 95.

[102] Emmet Fox, Diagrams for Living. The Bible Unveiled (,,Planuri pentru viaţă, Biblia destăinuită"), Harper & Row, New York, 1968, pp. 168-169.

[103] Revista SuperBigMiky, ianuarie 1996, Pocahondas, p. 14

[104] Meher Baba and the Quest of Consciousness (,,Meher Baba şi căutarea conştiinţei"), J. Tarcher Inc., Los Angeles, 1984, p. 87.

[105] Cuviosul Antonie al Kievului, Despre spovedanie, 1936, la Arhim. Ilie Mastroianopoulos, Cum văd Părinţii spovedania, Editura Zoi, Atena, 1994, pp. 63-67. 

Din: Spovedania Îndrumar Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Staret al Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora