De-a lungul vietii sale monahice, anumite evenimente l-au marcat in mod definitiv pe Sfantul Siluan. Primul s-a petrecut aproape trei saptamani dupa ce a ajuns in Muntele Athos, in timp ce era inca novice. Intr-o zi el se ruga in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, si atunci a primit darul rugaciunii lui Iisus. El insusi a descris cum, incepand cu acel moment, rugaciunea lui Iisus a inceput sa curga in mod neintrerupt in inima sa. Si acest dar nu l-a parasit toata viata, cu toate ca in ciuda acesteia, viata sa a fost precum un ocean destul de agitat.
A traversat perioade de deznadejde cand gandea ca el n-o sa fie mantuit, sau din contra perioade de vanitate, cand isi spunea: "Oh! sunt pe cale sa duc o viata sfanta". Si aceste alternante il cufundau intr-o perplexitate foarte adanca. Acestea s-au petrecut timp de aproximativ sase luni, dupa care el a cazut intr-o deznadejde extrem de profunda, nu foarte lunga dar foarte profunda. Atunci avea ca ascultare munca la moara manastirii si acolo era o mica bisericuta. Intr-o zi, in aceasta bisericuta spunea rugaciunea lui Iisus cand, in locul icoanei Domnului, care se gasea in iconostas, a avut intr-o strafulgerare scurta o revelatie a lui Hristos, a lui Hristos intrupat. Aceasta viziune l-a umplut de harul Duhului Sfant. Spunea ca trupul sau, sufletul sau si duhul sau erau umplute de Duhul Sfant. A adaugat si un detaliu interesant de notat: la timpul respectiv, nu stia macar ca este un Duh Sfant. L-a descoperit prin darul pe care l-a primit in acel moment. Aceasta vedere a fost punctul sau de ancorare pentru intreaga sa viata. El se refera in mod constant la el, si acesta i-a dat forta de a rezista de-a lungul intregilor ani care au urmat si au fost plini de incercari.
El a fost umplut deci de Sfantul Duh si, incepand din acel moment, rugaciunea sa s-a schimbat: a inceput sa se roage pentru toti oamenii ca pentru sine insusi. Aceasta Parintele Sofronie o numeste o rugaciune ipostatica, cand omul include in viata sa, in vederea sa, in rugaciunea sa omenirea intereaga.
Pentru a ilustra putin ceea ce tocmai am spus, voi cita din scrierile Sfantului Siluan.
1. "Fericit sufletul care iubeste pe fratele sau, caci fratele este propia viata".
Sfantul Siluan si, in urma sa, Parintele Sofronie, au explicat de multe ori porunca lui Hristos care ne spune sa-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine. Sfantul Siluan a precizat ca acest "ca" nu indica cantitatea acestei iubiri sau amplitudinea ei, sau cat trebuie sa fie iubit, ci ca aproapele trebuie iubit asemenea vietii noastre.
Prin aceasta, el a subliniat acest adevar teologic ca omenirea este una, ca formeaza o unitate dupa imaginea Sfintei Treimi, Care este una, dar multipla in Persoane. In Sfanta Treime, este o Fire comuna, divina, dar trei Persoane divine: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Oamenii au fost creati dupa imaginea si asemanarea lui Dumnezeu, cum este spus in Facere (1, 26). Dar acest Dumnezeu dupa imaginea caruia suntem creati, nu este un Dumnezeu monoipostatic, cum este Dumnezeul Vechiului Testament sau, mult mai evident, cred, Dumnezeul musulmanilor: un singur Dumnezeu, pentru ca este o singura persoana. Cuvantul persoana de altfel, nici nu poate exista aici, caci el implica o relatie, o comunitate.
Si Hristos a venit pentru a restaura aceasta umanitate divizata, facuta bucatele, atomizata, dandu-ne Sfantul Duh, Care ne uneste. Sfantul Duh este un Duh care uneste din nou oamenii, si aceasta unitate trebuie exprimata prin dragostea aproapelui. Poruncile lui Hristos sunt porunci unificatoare si, in particular, porunci de dragoste catre aproapele: "Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti", adica iubeste-l pentru ca are aceeasi fire ca si tine, tu esti una cu el, dar fara confuzie. Nu este o dragoste fuzionala, unde distincitia persoanelor dispare. Devenim o persoana tocmai cand il iubim pe aproapele ca pe sine insusi. Altfel, ramanem un individ si cine spune individ spune separare, izolare, opozitie si, cel mai rau ura.
"Fericit sufletul care iubeste pe fratele caci fratele este propia viata". Aceasta fraza a staretului Siluan este foarte importanta. Ea trebuie pusa in practica in fiecare zi.
2."Oamenii care se roaga pentru lumea intreaga sunt alesii Domnului. Ascetului Partenie al Kievului (sec. al XIX-lea), care vroia sa stie care este sensul "marii schime" calugaresti, Maica Domnului i-a dat acest raspuns: "Monahul care a imbracat marea schima este un om care se roaga pentru lumea intreaga". "
Aceasta fraza a Staretului explica viziunea sa. Ea exprima aceasta rugaciune "ipostatica" pe care Staretul a primit-o dupa revelaltia lui Hristos.
Si cand vorbeste de calugar, Staretul Siluan spune ca este omul care se roaga pentru toti oamenii. Vocatia calugareasca - retragerea din lume, retragerea in pustiu- nu aboleste aceasta preocupare a mantuirii universale, a mantuirii tuturor oamenilor, iar aceasta preocupare si aceasta dragoste se exprima printr-o rugaciune pentru toti oamenii.
Trebuie sa amintim aceasta deoarece adeseori unii sunt un pic scandalizati de ideea ca vocatia calugareasca ar insemna o retragere de la grijile vietii, de la greutatile cotidiene pe care majoritatea oamenilor si le asuma si ca este un fel de scapare, o sustragere de la conditiile umane de viata. Aceasta poate sa se intample, dar este o deformare a vocatiei monahice. De fapt, in capitolul sau despre calugari, Staretul Siluan incepe prin a spune: "Calugarul este cel care se roaga pentru lumea intreaga".
3."Ai putea spune ca nu mai sunt acum astfel de calugari care se roaga pentru lumea intreaga; dar eu, iti spun ca atunci cand nu vor mai fi pe pamant astfel de oameni de rugaciune, atunci va fi sfarsitul lumii, mari calamitati se vor napusti asupra lui si sunt deja si acuma. Lumea e sustinuta prin rugaciunile sfintilor; calugarul de asemeni este chemat sa se roage pentru lumea intreaga".
Lumea intreaga este de fapt viata sa. Parintele Sofronie numeste aceasta rugaciune "rugaciune ipostatica". Este starea omului in care unitatea firii umane a fost restaurata prin harul Sfantului Duh; si dragostea sa universala a devenit in acest sens o "ipostaza". Putem spune o persoana, dar cuvantul "persoana" este un pic ambiguu, pentru ca il gasim in psihologie, in drept, in sociologie si pe scurt, in toate domeniile activitatii umane, in timp ce cuvantul "ipostaza" este un cuvant teologic, care este aplicat in mod obisnuit celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Dar omul care ajunge, cu ajutorul lui Dumnezeu, la plenitudinea chemarii sale, devine de asemenea el insusi o ipostaza.
Aceste trei pasaje din "Scrierile" Sfantului Siluan ilustreaza deci darurile pe care Staretul le-a primit de la Dumnezeu: darul rugaciunii lui Iisus, care a devenit o rugaciune neintrerupta, si revelatia lui Hristos, care a transformat rugaciunea sa intr-o rugaciune ipostatica.
Invatatura Staretului este foarte vasta. El a abordat foarte multe teme in scrierile sale dar am retinut trei, care rezuma poate mai bine decat celelalte, intr-o maniera mai mult sintetica, ceea ce trebuie ca noi sa retinem din cuvintele sale adresate noua, oamenilor din epoca noastra.
V-am spus ca el trecea prin fluctuatii, chair dupa revelatia pe care a avut-o cu Hristos. Harul pe care l-a primit in acel moment - a fost pentru el ca un Paste si o Transfigurare - a inceput sa se atenueze si tentatiile care ii veneau din partea demonilor au reinceput. Si atunci, el a fost indus in eroare, sau indus intr-un fel de ispita, de catre un staret pe care s-a dus sa-l consulte pentru a-l intreba cum sa faca fata aparitiilor demonice. I-a spus staretului de rugaciunea sa, care devenise neincetata in inima sa, si de darul harului pe care l-a primit in timpul revelatiei lui Hristos, si acest staret, intr-un mod destul de lejer i-a spus: "Daca te rogi astfel inca din tineretile tale, cum vei fi la batraneti?" Aceasta remarca a fost pentru Siluan ca o incitare pentru a avea o parere inalta despre el insusi. Altfel spus, a cazaut in pacatul mandriei si, din aceasta cauza, a devenit din ce in ce mai mult victima aparitiilor demonice.
Staretul muncea toata ziua la moara manastirii, dar avea, de asemenea, si alte ascultari: devenise economul manastirii si se ocupa de constructii. La vremea aceea, manastirea era in plina expansiune: atingea pana la 4000 de calugari inainte de Primul Razboi Mondial, spre 1912-1913, inainte ca 500 de calugari sa fie repatriati in Rusia in urma unui conflict teologic.
Aparitiile demonice erau pentru el extrem de hartuitoare si il consumau intr-un mod destul de puternic. Intr-o zi, ajuns la capatul fortelor s-a adresat Domnului spunandu-I: "Vezi, Doamne, ca vreau sa ma rog cu un duh curat, dar demonii ma impiedica". Si primeste in inima sa acest raspuns: "Cei mandri au de suferit mereu de pe urma demonilor". Si atunci el intreaba: "Ce trebuie sa fac pentru a lupta impotriva mandriei mele?". Atunci il aude pe Domnul spundandu-i: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui"!".
Adeseori, unii ignora aproape tot despre Staretul Siluan dar cunosc aceasta fraza pe care el a primit-o in acest dialog de rugaciune. Am vrut sa o semnalez, pentru ca ea este absolut esentiala pentru Staretul Siluan, dar de asemeni, prin continutul sau pedagogic, prin invatatura sa, ea este utila pentru multe persoane. Este modalitatea cea mai radicala de a lupta impotriva mandriei, considerandu-se pe sine insasi nedemn de Dumnezeu, si nemeritand viata in rai. Este o forma ultima, daca vreti, de pocainta. Este o formulare, o cristalizare a unei atitudini de pocainta dusa pana la capat.
Dar trebuie adaugat ca aceasta forma de pocainta extrema nu este recomandabila pentru fiecare dintre noi. Sa nu uitam ca Siluan a primit acest mare dar al harului, si ca el insasi avea o natura predispusa la o astfel de pocainta; era capabil sa suporte aceasta medicina radicala.
Dar, intr-o maniera mai atenuata, mai usoara, fiecare dintre noi trebuie sa urmeze calea pocaintei in cautarea smereniei. Caci omul, in Adam, a cazut prin mandrie vrand sa fie ca Dumnezeu: "în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu" (Facerea 3, 5). El a vrut sa satisfaca dorinta inascuta in om, si in fond vruta de Dumnezeu, de a participa la viata divina, dar ar fi trebuit sa o faca cu Dumnezeu nu impotriva lui Dumnezeu, sau ocolind pe Dumnezeu, ca sa spunem asa. Adam n-a ascultat interdicitia lui Dumnezeu de a atinge ceea ce de fapt Dumnezeu ii promitea. Dar vrand sa actioneze prin el insusi s-a separat de Dumnezeu si, in loc de a gasi viata divina a gasit moartea.
Deci noi suntem toti cofruntati cu acest dusman radical al mantuirii noastre care este mandria, si a carui victima suntem toti, iar lupta impotriva pacatului mandriei face parte din calea noastra spre mantuire. De altfel daca cititi Sfintii Parintii sau Vietile Sfintilor, veti gasi exemple, sub o forma sau alta, care ilustreaza aceasta lupta.
De exemplu este aceasta istorioara cu un cismar din Alexandria. Sfantul Antonie, care traia in desertul Egiptului ajunsese la un anumit grad de sfintenie. Intr-o zi el primeste aceasta informatie: "Da, tu ai avansat pe calea ce duce spre Imparatie, dar n-ai atins marimea sfinteniei pe care o are un cismar din Alexandria". Atunci, Sfantul Antonie decide sa se duca si sa-l intrebe pe acest cismar: "Cum traiesti tu?". Si cismarul ii raspunde: "Sunt un cismar, si traiesc crestineste". Sfantul Antonie insista: "Nu, spune-mi adevarul, pentru ca Dumnezeu m-a trimis la tine pentru ca sa-mi spui care este vita ta spirituala, viata ta crestina". Cismarul ii raspunde atunci: "Iata, eu lucrez aici; ceea ce castig, impart la trei: dau o treime la Biserica, o treime la saraci si pastrez o treime pentru familia mea". Si Sfantul Antonie, care a renuntat la toate bunurile sale, nu doar la doua treimi, se mira: "Ceea ce faci tu este bine, dar nu are nimic special. Spune-mi inca, ce faci tu?". "Ei bine, vezi, muncesc aici pe trotuar si vazand toti acesti oameni care trec prin fata mea imi spun: "Toti vor fi mantuiti, numai eu singur nu"."
Vedeti de asemenea viata Sfantului Nifon (praznuit pe 23 decembire). Inainte sa plece de la acest episcop oamenii puneau metanie mare in fata lui, inchinandu-se pana la pamant. Si ucenicul sau il intreaba: "Ce gandesti cand acesti oameni se inchina in fata ta?". El ii raspunde: "Iata, cand se inchina in fata mea, accept, dar eu ma cobor mai jos de picioarele lor. Si te sfatuiesc sa faci acelasi lucru"."Ah, nu pot sa fac asta". Dintr-una in alta, episcopul ii spune intr-un final: "Daca nu poti sa faci asta, cel putin sa recunosti ca esti un pacatos si ca ai nevoie de ajutorul lui Dumnezeu". Si celalalt ii raspunde: "Da, asta pot sa fac". Vedeti ca aceasta este ideea: a se smeri dar cu nadejde in Dumnezeu.
In primul rand, nu trebuie niciodata sa separam "Tine-ti mintea in iad" de "nu deznadajdui". In al doilea rand, trebuie sa luam in considerare masura duhovniceasca a fiecaruia. Daca unul vine la voi intr-o stare de deznadejde cumplita, nu incepeti sa-i spuneti: "Asa trebuie sa o tii!". Ci din contra, trebuie incurajat: "Prietenul meu, va fi bine, tu faci tot ce-ti sta in putinta". Totusi in mod general acest percept de autocondamnare sau de pocainta se adreseaza la toti.
Sfantul Siluan spune ca a facut ceea ce Domnul i-a spus si toate gandurile si-au pierdut forta. Iata:
Deci, dupa cincisprezece ani de lupte titanice cu aceste aparitii demonice, Sfantul Siluan primeste invatatura care ii permite sa reziste la aceste tentatii si sa nu piarda harul. Pastrand acest har, el poate din nou sa se roage pentru toti oamenii. Si Staretul Siluan precizeaza aceasta rugaciune ipostatica: el recomanda in mod constant de a iubi vrasmasii nostri. Daca nu iubim vrajmasi nostri, pierdem din nou harul.
Nu este decat dragostea de vrajmasi care este, cu adevarat spus dragostea crestina. Caci a iubi pe cei care ne iubesc, cum spune Hristos in Evanghelie, chiar si paganii o fac (cf. Matei 5, 47). Aproape toate formele de dragoste sunt, intr-o masura sau alta, o dragoste de sine insasi, adica o dragoste egoista. Suntem egoisti, si noi iubim pe ceilalti pentru ca aceasta ne convine, ca ne aduce ceva.
Una din formele cele mai perfecte, cele mai eroice ale dragostei, este, poate dragostea unei mame pentru copii sai. Ea este gata de orice sacrificiu, de orice efort pentru copilul sau. Dar, in ciuda a toate, aceasta dragoste este o dragoste naturala, este o dragoste conforma firii umane. Caci aceasta mama care isi iubeste copiii sai, ii iubeste in ciuda a toate cu o dragoste egoista: ea nu va iubi alti copii cu aceasi dragoste cu care isi iubeste propii copii. Daca copilul ei este bolnav, ea va fi gata de orice sacrificiu; dar daca copilul altcuiva are aceasi boala, asta o va atinge mai putin. Deci vedem ca aici suntem inca in planul realitatii umane.
Dragostea de vrajmasi, este pe un alt plan, caci nu corespunde niciunei necesitati sau avantaj egocentrist sau egoist. Aceata inseamna sa iubesti cu aceasi dragoste precum Dumnezeu. Dumnezeu iubeste pe cei buni si pe cei rai cu aceasi dragoste. Este gresit sa gandim ca El iubeste mai mult pe cei buni si mai putin pe cei rai. Dumnezeu este Dragoste, El este precum soarele care rasare peste cei buni si peste cei rai, sau precum ploaia care cade peste cei drepti sau peste cei nedrepti (cf. Mt. 5, 45).
Cand incepem sa iubim vrajmasii nostri, sau pe cei care nu ne sunt simpatici, sau cu care nu avem in mod strict nicio afinitate, sau mai rau, pentru care chiar simtim o antipatie, in acel moment este semnul ca in noi a venit dragostea lui Dumnezeu insusi, si ca noi incepem sa iubim cu aceasi dragoste precum Dumnezeu, adica sa iubim cu Sfantul Duh care este in noi. Pentru ca doar harul Sfantului Duh poate sa ne dea aceasta forta de a ne inalta la un alt nivel si sa depasim planul strict uman, ca sa nu spunem al pacatului, egoist, etc.
Pentru ca aceasta dragoste de vrajmasi ne este prescrisa de Hristos, -"Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 19, 19) - , nu putem sa o dobandim decat prin harul Sfantului Duh. Si deci, intr-un fel avem acest triunghi, aceste trei aspecte care sunt in mod constant sub pana Sfantului Siluan: smerenia de a se condamna pe sine insasi, dragostea pentru vrajmasi si cautarea dobandirii harului Sfantului Duh, fara de care nu putem sa iubim pe vrajmasii nostri.
In mod evident, nu sunt un expert in scrierile patristice sau hagiografice, dar, dupa cunostinta mea, niciun sfant al bisericii n-a scris atata precum Sfantul Siluan despre dobandirea harului Sfantului Duh. Si aceasta insistenta asupra rolului Sfantului Duh in viata crestinului imi pare in mod absolut fundamentala. Ea este una din principalele contributii ale Sfantului Siluan la patrimoniul Bisericii in care noi traim.
_-_3.jpg)
Suntem in biserica Sfantul Serafim de Sarov si stiti ca acest sfant a spus, in discutia sa cu Motovilov, ca scopul vietii crestine este dobandirea Sfantului Duh. La Sfantul Siluan avem aceasi afirmatie, dar el o pune intotdeauna in conexiune cu smerenia si dragostea pentru vrajmasi. Voi cita din ceea ce spune el insusi:
5. "Domnul nu se reveleaza sufletului cu mandrie. Cel mandru, poate sa studieze toate cartile si nu va cunoaste niciodata pe Dumnezeu, caci mandria sa nu va lasa loc in el pentru harul Sfantului Duh si Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin Duhul Sfant".
Cum putem sa progresam in cunoasterea noastra de Dumnezeu din punct de vedere teologic? Staretul Siluan este in mod absolut radical: "Ceea ce este in Cer este cunoscut prin Duhul Sfant, ceea ce este pe pamant prin inteligenta; dar cel care incearca sa cunoasca pe Dumnezeu cu inteligenta sa pe calea stintei se amageste, caci Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin Sfantul Duh".
Si intr-o formula extrem de lapidara, care necesita un comentariu mai lung, el spune: "Este foarte diferit sa crezi ca doar Dumnezeu exista, intr-o cunostinta naturala (adica prin natura, contemplarea naturii, considerata ca prima revelatie a lui Dumnezeu, prima Biblie) sau prin Scrieri, si a cunoste pe Domnul prin Sfantul Duh". Sfantul Siluan face aluzie in acest pasaj la o cunoastere a lui Dumnezeu mai degraba harismatica, data direct, unde Dumnezeu se reveleaza omului, si nu prin lecturi, fie chiar si Sfanta Scriptura.
Si in final: "Ceea ce este pamantesc poate fi cunoscut prin inteleigenta omeneasca, dar Dumnezeu, si tot ceea ce este ceresc, este cunoscut doar prin Sfantul Duh si nu poate fi cunoscut doar prin simpla inteligenta".
Deci noi suntem in mod constant intr-o situatie in care trebuie sa cautam aceasta comuniune cu Sfantul Duh. Si este adevrat ca cea mai mare parte din oameni ar castiga sa stie lucrul acesta. Pentru ca, intr-un final, de ce suferim noi? In mod precis de pierdera harului. Ne simtim mizerabili, cautam tot felul de surogate pentru a face fata starii acesteia si ne indreptam catre ceea ce trebuie sa numim foarte bine: idoli. Cautam sa inlocuim acest vid sau sa atenuam aceasta suferinta prin bunuri. Bunurile nu au nimic rau in sine insele, doar cand devin idoli. In acel moment ne intunecam in patimi si ducem o viata in care pierdem din ce in ce mai mult harul. Daca, din contra, avem harul lui Dumnezeu, chair daca suntem bolnavi, saraci, prigoniti, daca nimic nu merge, noi suntem cu adevarat in Paradis inca de aici.
Aparitiile demonice erau pentru el extrem de hartuitoare si il consumau intr-un mod destul de puternic. Intr-o zi, ajuns la capatul fortelor s-a adresat Domnului spunandu-I: "Vezi, Doamne, ca vreau sa ma rog cu un duh curat, dar demonii ma impiedica". Si primeste in inima sa acest raspuns: "Cei mandri au de suferit mereu de pe urma demonilor". Si atunci el intreaba: "Ce trebuie sa fac pentru a lupta impotriva mandriei mele?". Atunci il aude pe Domnul spundandu-i: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui"!".
Adeseori, unii ignora aproape tot despre Staretul Siluan dar cunosc aceasta fraza pe care el a primit-o in acest dialog de rugaciune. Am vrut sa o semnalez, pentru ca ea este absolut esentiala pentru Staretul Siluan, dar de asemeni, prin continutul sau pedagogic, prin invatatura sa, ea este utila pentru multe persoane. Este modalitatea cea mai radicala de a lupta impotriva mandriei, considerandu-se pe sine insasi nedemn de Dumnezeu, si nemeritand viata in rai. Este o forma ultima, daca vreti, de pocainta. Este o formulare, o cristalizare a unei atitudini de pocainta dusa pana la capat.
Dar trebuie adaugat ca aceasta forma de pocainta extrema nu este recomandabila pentru fiecare dintre noi. Sa nu uitam ca Siluan a primit acest mare dar al harului, si ca el insasi avea o natura predispusa la o astfel de pocainta; era capabil sa suporte aceasta medicina radicala.
Dar, intr-o maniera mai atenuata, mai usoara, fiecare dintre noi trebuie sa urmeze calea pocaintei in cautarea smereniei. Caci omul, in Adam, a cazut prin mandrie vrand sa fie ca Dumnezeu: "în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu" (Facerea 3, 5). El a vrut sa satisfaca dorinta inascuta in om, si in fond vruta de Dumnezeu, de a participa la viata divina, dar ar fi trebuit sa o faca cu Dumnezeu nu impotriva lui Dumnezeu, sau ocolind pe Dumnezeu, ca sa spunem asa. Adam n-a ascultat interdicitia lui Dumnezeu de a atinge ceea ce de fapt Dumnezeu ii promitea. Dar vrand sa actioneze prin el insusi s-a separat de Dumnezeu si, in loc de a gasi viata divina a gasit moartea.
Deci noi suntem toti cofruntati cu acest dusman radical al mantuirii noastre care este mandria, si a carui victima suntem toti, iar lupta impotriva pacatului mandriei face parte din calea noastra spre mantuire. De altfel daca cititi Sfintii Parintii sau Vietile Sfintilor, veti gasi exemple, sub o forma sau alta, care ilustreaza aceasta lupta.
De exemplu este aceasta istorioara cu un cismar din Alexandria. Sfantul Antonie, care traia in desertul Egiptului ajunsese la un anumit grad de sfintenie. Intr-o zi el primeste aceasta informatie: "Da, tu ai avansat pe calea ce duce spre Imparatie, dar n-ai atins marimea sfinteniei pe care o are un cismar din Alexandria". Atunci, Sfantul Antonie decide sa se duca si sa-l intrebe pe acest cismar: "Cum traiesti tu?". Si cismarul ii raspunde: "Sunt un cismar, si traiesc crestineste". Sfantul Antonie insista: "Nu, spune-mi adevarul, pentru ca Dumnezeu m-a trimis la tine pentru ca sa-mi spui care este vita ta spirituala, viata ta crestina". Cismarul ii raspunde atunci: "Iata, eu lucrez aici; ceea ce castig, impart la trei: dau o treime la Biserica, o treime la saraci si pastrez o treime pentru familia mea". Si Sfantul Antonie, care a renuntat la toate bunurile sale, nu doar la doua treimi, se mira: "Ceea ce faci tu este bine, dar nu are nimic special. Spune-mi inca, ce faci tu?". "Ei bine, vezi, muncesc aici pe trotuar si vazand toti acesti oameni care trec prin fata mea imi spun: "Toti vor fi mantuiti, numai eu singur nu"."
Vedeti de asemenea viata Sfantului Nifon (praznuit pe 23 decembire). Inainte sa plece de la acest episcop oamenii puneau metanie mare in fata lui, inchinandu-se pana la pamant. Si ucenicul sau il intreaba: "Ce gandesti cand acesti oameni se inchina in fata ta?". El ii raspunde: "Iata, cand se inchina in fata mea, accept, dar eu ma cobor mai jos de picioarele lor. Si te sfatuiesc sa faci acelasi lucru"."Ah, nu pot sa fac asta". Dintr-una in alta, episcopul ii spune intr-un final: "Daca nu poti sa faci asta, cel putin sa recunosti ca esti un pacatos si ca ai nevoie de ajutorul lui Dumnezeu". Si celalalt ii raspunde: "Da, asta pot sa fac". Vedeti ca aceasta este ideea: a se smeri dar cu nadejde in Dumnezeu.
In primul rand, nu trebuie niciodata sa separam "Tine-ti mintea in iad" de "nu deznadajdui". In al doilea rand, trebuie sa luam in considerare masura duhovniceasca a fiecaruia. Daca unul vine la voi intr-o stare de deznadejde cumplita, nu incepeti sa-i spuneti: "Asa trebuie sa o tii!". Ci din contra, trebuie incurajat: "Prietenul meu, va fi bine, tu faci tot ce-ti sta in putinta". Totusi in mod general acest percept de autocondamnare sau de pocainta se adreseaza la toti.
Sfantul Siluan spune ca a facut ceea ce Domnul i-a spus si toate gandurile si-au pierdut forta. Iata:
4. "Am primit in sufletul meu aceast raspuns al Domnului: "Cei mandri vor suferi mereu astfel din partea demonilor". Am spus: "Doamne, Tu esti milostiv; sufletul meu Te cunoaste; spune-mi ce trebuie sa fac pentru ca sufletul meu sa devina smerit". Si Domnul mi-a raspuns in suflet: "tine-ti mintea-n iad si nu deznadajdui"... Am inceput sa fac cum m-a invatat Domnul si sufletul meu a cunoscut pacea in Dumnezeu, si acum, ziua si noaptea cer lui Dumnezeu smerenia lui Hristos".
Deci, dupa cincisprezece ani de lupte titanice cu aceste aparitii demonice, Sfantul Siluan primeste invatatura care ii permite sa reziste la aceste tentatii si sa nu piarda harul. Pastrand acest har, el poate din nou sa se roage pentru toti oamenii. Si Staretul Siluan precizeaza aceasta rugaciune ipostatica: el recomanda in mod constant de a iubi vrasmasii nostri. Daca nu iubim vrajmasi nostri, pierdem din nou harul.
Una din formele cele mai perfecte, cele mai eroice ale dragostei, este, poate dragostea unei mame pentru copii sai. Ea este gata de orice sacrificiu, de orice efort pentru copilul sau. Dar, in ciuda a toate, aceasta dragoste este o dragoste naturala, este o dragoste conforma firii umane. Caci aceasta mama care isi iubeste copiii sai, ii iubeste in ciuda a toate cu o dragoste egoista: ea nu va iubi alti copii cu aceasi dragoste cu care isi iubeste propii copii. Daca copilul ei este bolnav, ea va fi gata de orice sacrificiu; dar daca copilul altcuiva are aceasi boala, asta o va atinge mai putin. Deci vedem ca aici suntem inca in planul realitatii umane.
Dragostea de vrajmasi, este pe un alt plan, caci nu corespunde niciunei necesitati sau avantaj egocentrist sau egoist. Aceata inseamna sa iubesti cu aceasi dragoste precum Dumnezeu. Dumnezeu iubeste pe cei buni si pe cei rai cu aceasi dragoste. Este gresit sa gandim ca El iubeste mai mult pe cei buni si mai putin pe cei rai. Dumnezeu este Dragoste, El este precum soarele care rasare peste cei buni si peste cei rai, sau precum ploaia care cade peste cei drepti sau peste cei nedrepti (cf. Mt. 5, 45).
Cand incepem sa iubim vrajmasii nostri, sau pe cei care nu ne sunt simpatici, sau cu care nu avem in mod strict nicio afinitate, sau mai rau, pentru care chiar simtim o antipatie, in acel moment este semnul ca in noi a venit dragostea lui Dumnezeu insusi, si ca noi incepem sa iubim cu aceasi dragoste precum Dumnezeu, adica sa iubim cu Sfantul Duh care este in noi. Pentru ca doar harul Sfantului Duh poate sa ne dea aceasta forta de a ne inalta la un alt nivel si sa depasim planul strict uman, ca sa nu spunem al pacatului, egoist, etc.
Pentru ca aceasta dragoste de vrajmasi ne este prescrisa de Hristos, -"Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 19, 19) - , nu putem sa o dobandim decat prin harul Sfantului Duh. Si deci, intr-un fel avem acest triunghi, aceste trei aspecte care sunt in mod constant sub pana Sfantului Siluan: smerenia de a se condamna pe sine insasi, dragostea pentru vrajmasi si cautarea dobandirii harului Sfantului Duh, fara de care nu putem sa iubim pe vrajmasii nostri.
In mod evident, nu sunt un expert in scrierile patristice sau hagiografice, dar, dupa cunostinta mea, niciun sfant al bisericii n-a scris atata precum Sfantul Siluan despre dobandirea harului Sfantului Duh. Si aceasta insistenta asupra rolului Sfantului Duh in viata crestinului imi pare in mod absolut fundamentala. Ea este una din principalele contributii ale Sfantului Siluan la patrimoniul Bisericii in care noi traim.
_-_3.jpg)
5. "Domnul nu se reveleaza sufletului cu mandrie. Cel mandru, poate sa studieze toate cartile si nu va cunoaste niciodata pe Dumnezeu, caci mandria sa nu va lasa loc in el pentru harul Sfantului Duh si Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin Duhul Sfant".
Cum putem sa progresam in cunoasterea noastra de Dumnezeu din punct de vedere teologic? Staretul Siluan este in mod absolut radical: "Ceea ce este in Cer este cunoscut prin Duhul Sfant, ceea ce este pe pamant prin inteligenta; dar cel care incearca sa cunoasca pe Dumnezeu cu inteligenta sa pe calea stintei se amageste, caci Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin Sfantul Duh".
Si intr-o formula extrem de lapidara, care necesita un comentariu mai lung, el spune: "Este foarte diferit sa crezi ca doar Dumnezeu exista, intr-o cunostinta naturala (adica prin natura, contemplarea naturii, considerata ca prima revelatie a lui Dumnezeu, prima Biblie) sau prin Scrieri, si a cunoste pe Domnul prin Sfantul Duh". Sfantul Siluan face aluzie in acest pasaj la o cunoastere a lui Dumnezeu mai degraba harismatica, data direct, unde Dumnezeu se reveleaza omului, si nu prin lecturi, fie chiar si Sfanta Scriptura.
Si in final: "Ceea ce este pamantesc poate fi cunoscut prin inteleigenta omeneasca, dar Dumnezeu, si tot ceea ce este ceresc, este cunoscut doar prin Sfantul Duh si nu poate fi cunoscut doar prin simpla inteligenta".
Deci noi suntem in mod constant intr-o situatie in care trebuie sa cautam aceasta comuniune cu Sfantul Duh. Si este adevrat ca cea mai mare parte din oameni ar castiga sa stie lucrul acesta. Pentru ca, intr-un final, de ce suferim noi? In mod precis de pierdera harului. Ne simtim mizerabili, cautam tot felul de surogate pentru a face fata starii acesteia si ne indreptam catre ceea ce trebuie sa numim foarte bine: idoli. Cautam sa inlocuim acest vid sau sa atenuam aceasta suferinta prin bunuri. Bunurile nu au nimic rau in sine insele, doar cand devin idoli. In acel moment ne intunecam in patimi si ducem o viata in care pierdem din ce in ce mai mult harul. Daca, din contra, avem harul lui Dumnezeu, chair daca suntem bolnavi, saraci, prigoniti, daca nimic nu merge, noi suntem cu adevarat in Paradis inca de aici.
Din Conferinta "Sfantul Siluan si Parintele Sofronie, o spiritualitate pentru lumea contemporana", tinuta la Paris in biserica Sfantul Serafim de Sarov pe 12 noiembrie 2004
Traducere din cartea: Rugul Aprins, Caietele Sfantului Siluan Atonitul, Omagiu Arhimandritului Staret Simeon (1928-2009)
82. Sileste-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici a
RăspundețiȘtergereceasta, dacă nu vei dispretui lucrurile lumii.
(...)
87.Când ne vad dracii că dispreţuim lucrurile lumii, ca să nu mai urâm pentru ele pe oameni si să cădem din dragoste, stârnesc împotriva noastră defăimări, ca nerăbdând supărarea să urâm pe cei ce ne defaima.
(Filocalia 2 Sfantul Maxim Marturisitorul, Capete despre Dragoste)
Iata calea, si pe cei care ne pun piedici pe cale!