Jean-Claude Larchet: Imobilitate si miscare in icoana

Dupa cum a aratat Aristotel (si Fercitul Augustin in stralucita sa meditatie asupra timpului), exista un raport direct intre timp si miscare. Timpul se masoara plecand de la miscare si, dupa cum observa Aristotel, atunci cand nu percepem nici o miscare, nu percepem nici trecerea timpului in icoana implicata, asadar, si o reflectie asupra imobilitatii si miscarii pe care le aflam in ea. 

1. Hieratismul si semnificatia sa

Cel ce se apropie de lumea icoanelor va fi frapat de la bun inceput de caracterul hieratic al persoanelor reprezentate.

In afara de icoanele care infatiseaza evenimente majore din viata lor, unde miscarea este indicata intr-un mod specific, (a se vedea infra) Hristos, Maica Domnului si sfintii, cand sunt reprezentati singuri, pozitia trupului lor e una nemiscata. Gesturile lor au forma unei posturi statice, fie ca e vorba de Hristos sau de sfinti binecuvantand sau prezentand Evanghelia, de Maica Domnului aratandu-L pe Hristos copil, de Sfintii Parinti prezentand sulul pe care este inscris un cuvnat de invatatura, de sfintii mucenici aratand Crucea, de sfintii doctori fara de arginti aratandu-si leacurile etc.

Hieratismul poate fi inteles in primul rand ca un simbol al vesniciei care, dupa cum spun filosofii, se caracterizeaza prin imobilitate, pe cand timpul se caracterizeaza prin miscare. [Platon, de exemplu , considera timpul drept chipul miscator al vesniciei celei nemiscate]

El semnifica, asadar, dimensiunea vesnica a modului de existenta divino-umana al persoanelor reprezentate, ca si faptul ca, desi au vietuit in timp si ni se arata si acum in timpul acestei lumi, ele traiesc in vesnicia Imparatiei ceresti.

Prin el se arata, de asemenea, valoarea mai presus de timp a marturisirii credintei, a invataturii sau a muceniciei lor, si ca vesnic se reversa peste credinciosi harul dumnezeiesc salasluit in ei.

El mai semnifica si statornicia asezarii lor duhovnciesti.

In mod particular, hieratismul, mai ales cel al chipului, explica starea de nepatimire a persoanelor reprezentate. Nepatimirea aceasta nu inseamna doar biruinta asupra patimilor si deplina curatie de ele, dar si depasirea oricarei forme de patimire fireasca, care marcheaza natura cea cazuta si o supune legilor ei.

Dupa cum au observat istoricii de arta, noua intelegere a timpului care a aparut in Renastere se traduce in lucrarile pictorilor printr-un interes deosebit fata de miscarile trupului (si prin urmare fata de muschii si articulatiile lui), ca si pentru mimica fetei, ca una care exprima miscarile vietii launtrice, nestatornicia sentimentelor, valul emotiilor, trecerea de la o stare la alta... Astfel, pe chipurile lor se citeste placere ori durere, bucurie sau tristete, ingrijorare sau lipsa de orice grija, dorinta sau dezgust... Nimic din toate acestea in icoane; ele dovedesc, din contra, o asezare launtrica in care toate aceste miscari si atitudini ale vietii sufletesti sunt tinute in frau prin stapanire de sine si supuse mintii, o stare in care patimile firesti nu mai au puterea de a mana spre pacat, iar puterile sufletului sunt puse in slujba binelui si a implinirii voii lui Dumnezeu. Nu-i vom vedea pe sfintii din icoane plangand, pentru ca in locul tristetii celei lumesti in ei a rasarit fericita intristare a caintei si sfanta indurerare a milostivirii; nu se vede suferinta pe fetele lor - nici chair in groaznicele chinuri ale muceniciei -, caci sufera in chip nepatimitor, calcand peste ea duhovniceste, cu puterea daruita lor de Dumnezeu; sfintii nu rad, pentru ca marea lor mila si cainta nu lasa loc de ras, iar bucuria lor, duhovniceasca, e pe de-a-ntregul launtrica; nici teama, nici ingrijorare nu vedem la ei, pentru ca au aflat pacea dumnezeiasca; nu par sa fie iubitori de placere, pentru ca gusta din bucuria cea duhovncieasca, cu mult mai de pret; dar nu-i pe chipul lor nici o nepasatoare lipsa de grija, caci, iubitori cum sunt, sfintii se ingrijesc pururea sa placa lui Dumnezeu si au necontenita grija de oameni. 

Ca lipsa de miscare, nepatimirea nu e doar semn al asezarii duhovnicesti a celui care a calcat peste pornirile carnii, peste involburarile patimilor, peste furnicarul de imagini si de ganduri si, intr-un cuvant, peste toata nestatornicia, nevolnicia si slabiciunea firii celei cazute; ea este si semn al statornicirii in virtute (exis).

Hieratismul persoanelor reprezentate inseamna pana la urma ca fiinta lor si-a implinit menirea ei in Dumnezeu, si-a aflat desavarsirea in statornicia in El, depasind astfel miscarea si temporalitatea la care sunt supuse creaturile. Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, miscarea creaturilor ajunge la sfarsitul ei - care e deopotriva tinta si capat - in odihna in Dumnezeu. Miscarea care caracterizeaza toate fiintele create odata cu venirea lor pe lume si care le mana spre sfarsitul lor se termina in odihna - neclintirea sau starea nemiscata (statis) in Dumnezeu, care este insasi tinta lor. "Sfarsitul (tinta) - spune Sfantul Maxim Marturisitorul - miscarii naturale a celor create este stabilitatea pe care o produce, desigur dupa strabaterea tuturor celor marginite, Infinitatea, in care nefiind nici o distanta (interval), se opreste toata miscare celor ce se misca in chip natural, neavand unde si cum si spre ce sa se mai miste, avand ca sfarsit, in calitatea Lui de cauza, pe Dumnezeu, Care hotarniceste insasi infinitatea ce hotarniceste toata miscarea". [Ambigua. Catre Ioan, 15, PG91, 1271C] Asa se petrece cu sfintii, care si-au atins tinta, au ajuns la sfarsitul miscarii si si-au aflat odihna in unirea cu Dumnezeu si in indumnezeirea de care s-au invrednicit. Astfel, dupa cum spune Sfantul Maxim, omul indumnezeit "agoniseste drept singura plata a urcusului pe Dumnezeu Insusi ca tinta finala a miscarii celor ce se misca si ca stabilitate neclintita si nemiscata a celor purtate spre El". El spune iarasi ca omul "devine dumnezeu si se numeste parte a lui Dumnezeu prin faptul ca se impartaseste dupa cuviinta de Dumnezeu, ca unul ce imbratiseaza, potrivit cu firea, in chip intelept si rational, printr-o miscare cu bun chip, obarsia si cauza propie. Caci dincolo de obarsia si de urcusul si de restaurarea in ratiune (logosul) dupa care a fost creat, nu mai are spre ce sa se miste sau cum sa se miste, miscarea lui spre tinta Dumnezeirii primind ca hotar insasi  tinta dumnezeiasca". In alta parte, el arata ca aceasta stare de odihna si neclintire, care corespunde cu incetarea miscarii care le anima pe toate creaturile de la venirea lor pe lume, se explica prin faptul ca ajungand la Dumnezeu, in El sunt depasite toate conditionarile existentei (mai ales spatiul si timpul) de care este legata aceasta miscare si care sunt pentru creaturi, cata vreme ele raman in taramul firii, tot atatea hotare: "Cand insa firea se va uni dupa har cu Cuvantul, nu vor mai exista cele fara de care nu este nimic (spatiul si timpul), incetand miscarea ce transforma pe cele ce se misca prin fire. Caci stabilitatea marginita in care se gaseste in chip necesar prin transformare miscarea celor ce se misca trebuie sa primeasca un sfarsit prin venirea stabilitatii nesfarsite, in care are sa se odihneasca miscarea celor ce se misca. Pentru ca unde este o granita dupa fire, este si o miscare ce transforma pe cele ce se afla in acel cuprins. Iar unde nu este o granita, desigur nu se va cunoaste nici o miscare care sa transforme pe cele cuprinse acolo. Lumea insa este un spatiu marginit si o stabilitate marginita, iar timpul o miscare circumscrisa. De aceea, miscarea, din cursul vietii transforma cele aflatoare in lume. Cand insa firea va trece cu lucrarea si cugetarea peste spatiu si timp (adica peste cele fara de care nu este nimic, sau peste stabilitatea si miscarea marginita) si se va uni nemijlocit cu Providenta, va afla Providenta ca pe o ratiune (Logos) prin fire simpla si stabila, ce nu are nici o margine si de aceea nici o miscare. Deci pana ce firea se afla in lume in chip temporal, e supusa miscarii transformatoare, din prcina stabilitatii marginite a lumii si a coruperii prin alterare in cursul timpului. Dar ajunsa in Dumnezeu, va avea, datorita monadei naturale a Celui in care a ajuns, o stabilitate pururea in miscare si o identica miscare stabila, savarsita vesnic in jurul Aceluiasi, Unul si Singur, cunoscuta de ratiune ca salasluire statornica si nemijlocita a celor create in jurul Cauzei lor cele dintai". 

2. Miscarea in icoana; natura si semnificatia ei

Hieratismul nu semnifica insa lipsa oricarei lucrari si a oricarei miscari. 

A binecuvanta, a invata, a-L arata pe Hristos, a prezenta Evanghelia, Crucea sau leacurile sunt lucrari fundamentale, izvoratoare de har pentru oameni si in primul rand pentru cei care privesc la icoana in chip duhovnicesc.

Pe de alta parte, in cele mai multe icoane exista o miscare, usor de perceput, marcata prin avantul trupului sau prin dinamismul pliurilor de pe vesminte. 

Dar aceasta miscare exprima dinamismul launtric, forta spirituala, energia harului care il insufleteste pe cel infatisat in icoana. Nu e o miscare care muta privirea de la un aspect la altul sau care distrage atentia prin asteptarea inaintarii si incheierii ei (care, asadar, sa ne cufunde in curgerea timpului), ci, dimpotriva, este o miscare ce ne ajuta sa ne concentram si ne face uneori sa simtim pe data puterea duhovnieasca salasluita in sfantul zugravit. Acest tip de miscare, dupa cum se vede, nu are nici o legatura cu timpul si nu ne facem sa-l simtim in mod special. 

In unele icoane exista insa un alt soi de miscare. Alaturi de icoanele care reprezinta persoanele din fata, aproape ca intr-un portret, sunt si icoane care le infatiseaza in actiune, in cursul unui eveniment din viata lor, avand insemnatate duhovniceasca. Este mai cu seama cazul scenelor din viata lui Hristos, a Maicii Domnului sau a sfintilor.

Dar nu e niciodata reprezentata miscarea in sine. Nu exista nici sugerare ori schitare a unei viitoare miscari, dupa cum vedem adesea in arta religioasa occidentala. Este infatisat doar un moment esential al ei, cel mai semnificativ din punct de vedere duhovnicesc. Pe acesta il fixeaza iconarul, ca intr-un soi de instantaneu fotografic. Nu e vorba aici, ca mai sus, de o anume postura, pentru ca nu e vorba de o pozitie statica, ci de o miscare evidenta. Caracterul ei incremenit marturiseste focalizarea pe semnificatia sa fundamentala, dar si valoarea, insemantatea si uneori vesnicia eficacitatii ei. De pilda, in icoanele sau in frescele care infatiseaza scene cu tamaduiri din Evanghelii, gestul lui Hristos este fixat la momentul precis in care savarseste tamaduirea. In scena aducerii lui Isaac catre jertfa, gestul patriarhului Avraam, care ridica cutitul ca sa-l junghie pe Isaac, este fixat la momentul in care e oprit de glasul lui Dumnezeu. 

Foarte des, prin miscare ni se indica o persoana importanta (Hristos, Maica Domnului, un sfant), un lucru vredinc de cinstire sau de ascultare (Evanghelia, o invatatura despre Dumnezeu), avand in acest caz rostul de a indrepta privirea si atentia catre ele. 

Aproape intotdeauna gesturile au o semnificatie relationala: ele dau la iveala persoana si ne invita sa ne intoarecem catre ea; dar ele descopera si o lucrare launtrica a ei: rugaciunea fierbinte, jertfa, smerenia, lasare cu credinta in voia lui Dumnezeu, multumire pentru binefacerile primite de la El, mila... Gesturile nu sunt niciodata semnificative in sine, ci infatiseaza comuniunea de iubire care e insasi fiinta vietii crestinesti.

(Sursa: Iconarul si artistul de Jean-Claude Larchet)

PAGINI WEB: 

#Razboi intru Cuvant: DUMINICA ORTODOXIEI, BIRUINTA ICOANELOR. Jean-Claude Larchet ne explica ce este icoana si care este rolul ei: ICONARUL SI ARTISTUL 

 # CARACTERISTICILE ICONOGRAFIEI ORTODOXE