P. Dumitru Staniloae: smerenia, o modalitate "de a nu mai lucra sub presiunea altora"

Comuniunea intre persoane se naste dintr-o supunere liber acceptata. Nu poate exista unitate fara aceasta renuntare la libertatea noastra individualista prin care omul se separa de ceilalti. Vointa centrala cea mai usor de acceptat pentru toti este vointa lui Dumnezeu.

Prin aceasta dobandim si smerenia. Cine are smerenia recunoaste ce anume este el in fata atotputerniciei lui Dumnezeu. In mandrie exista uitarea de Dumnezeu si uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobandita fara o constiinta sporita a prezentei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucura in Dumnezeu, se bucura de infinitatea lui Dumnezeu, nu insa ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeste in acelasi timp infinitatea si iubirea. Nu-i place sa fie remarcat de ceilalti. Dar are bucuria de a se bucura, de a trai, de a se imbogati in Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decat altii. Smerenia nu este o mutilare. E o modalitate de a-si largi orizontul interior, de a spori in intelegere, de a fi mai intelept si mai liber, de a nu mai fi dependent de parerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le da ca marturie a iubirii Lui.

Dat-ai veselie in inima mea, mai mare decat veselia pentru rodul de grau, de vin si de untdelemn" (Ps. 4, 7).

Smerenia elibereaza mintea. Prin ea regasim eul nostru autentic care exercita un farmec, acela al prezentei lui Dumnezeu, care se adanceste in adancurile lui Dumnezeu. Cine are smerenia devine un intelept fara a se afirma in fata celorlalti. El exercita o atractie asupra tuturor; este respectat fara ca el sa o ceara.

Smerenia se dobandeste treptat. Prin gandul continuu la Dumnezeu mintea Il lasa pe Duhul Sfant sa lucreze in ea. Smerenia este un dar al Duhului care se manifestea ca blandetea lui Hristos. Dobandirea tuturor virtutilor este insotita de o constiinta sporita a lui Dumnezeu. Cat timp suntem inca in stradaniile pentru dobandirea virtutilor, n-avem simtirea duhovniceasca a harului lui Dumnezeu. Cu timpul, aceasta constiinta a lui Dumnezeu e atat de puternica incat aceste eforturi nu mai sunt anevoioase. Atunci cand am dobandit virtutile am depasit etapa stradaniilor. 

La inceput constiinta lui Dumnezeu e legata de frica de Dumnezeu. Stiu ca Dumnezeu ma priveste, ca-mi cere acest lucru, dar eu insumi nu-L vad inca. Ma gandesc la El, Ii cer ajutorul dar nu-L simt inca. Dar cand ajung la o curatire a patimilor, cand devin liber, cand nu mai sunt preocupat de mine insumi, atunci constiinta lui Dumnezeu este diferita. Acum Il simt ca dulceata, simt atractia si farmecul Sau.

Smerenia reprezinta trapta pe care am depasit eforturile de a ma curati, de a ma elibera de patimi. Sunt intr-o anume odihna in Dumnezeu, in sanul lui Dumnezeu. Dumnezeu ma ia ca pe un copil, si-mi arata ca intr-o leganare iubirea Sa, fata Sa iubitoare. Omul care se smereste in fata lui Dumnezeu are inlauntrul lui o comoara care compenseaza si depaseste toate bucuriile pe care le au ceilalti in satisfactiile lor. El si-a vandut toate bunurile exterioare lui, pentru ca a gasit in inima sa aceasta comoara care e Dumnezeu in El Insusi".

(din Mica Dogmatica Vorbita, dialoguri de la Cernica Dumitru Staniloae Marc-Antoine Costa de Beauregard )