De ne-a adus vătămare cineva, să ne ostenim a asupri simțământul ocării și să păstrăm pacea în inima noastră, după pilda Sfântului Împărat David, care a spus: „Cu cei ce urau pacea eram făcător de pace”. Atunci vom face un pas, chiar dacă mic, către sfințenie, și Dumnezeu va împărăți în sufletele noastre. „Căci s-a făcut în pace locul lui” (Psalmi 75, 2).
Dacă însă cel ce ne-a ocărât (adeseori acesta este un om apropiat de noi) ne cere ajutorul, să alergăm degrabă în ajutor, fără să spunem: „M-a jignit. S-a purtat rău cu mine. Ia să-l las acum să se chinuie, ca să înțeleagă că nu a făcut bine”. Să nu uităm că de la sufletele fără pace ale celor ce țin minte răul s-a depărtat harul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în ei.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, ediția a II-a, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, p. 46)
Sursa: Doxologia, Harul lui Dumnezeu se îndepărtează de la cei ce țin minte răul
***
Astăzi îi vedem pe cei mai mulţi că au alte motive de prietenie. Unul iubeşte pentru că este iubit, celălalt pentru că a fost cinstit, altul pentru că cineva l-a ajutat la vreo problemă lumească de-a lui, un altul pentru vreun oarecare motiv asemănător, însă pentru a găsi pe cineva să iubească pe aproapele lui cu adevărat în numele lui Hristos, şi aşa cum trebuie, este greu. Pentru că cei mai mulţi încheagă între ei prietenii pentru motive lumeşti (din Omilia a 6-a la Evanghelia după Matei).
Dacă cercetăm lucrurile, vom găsi că de cele mai multe ori oamenii se leagă între ei având ca motiv prietenia, şi nu iubirea. Şi dacă cineva mi-ar fi dat această posibilitate să fac această cercetare la o mare masă de oameni, ar fi fost cu putinţă să dovedesc că cei mai mulţi sunt uniţi între ei, având ca motiv problemele lumeşti. Iar acest lucru este dovedit de motivele care produc duşmănia. Şi pentru că aceştia sunt uniţi între ei datorită acestor motive fără importanţă, de aceea legătura dintre ei nu este una caldă, şi nici continuă, ci imediat ce apare vreo jignire, stricăciune în bani, invidie, dragoste zadarnică, şi orice altceva asemănător, întrerupe iubirea. Fiindcă nu-şi găseşte rădăcină spirituală. Cât timp ar fi existat această rădăcină spirituală, nici unul din lucrurile lumeşti nu ar fi fost cu putinţă să distrugă pe cele duhovniceşti. Pentru că iubirea care-L are ca motiv pe Hristos este una stabilă, neîntreruptă şi nestricăcioasă, şi nimic nu va putea să o distrugă. Nici bârfele, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Mai mult, cel care iubeşte aşa, şi păţeşte răutăţi nemăsurate, nu va distruge această legătură a lui, fiindcă se sprijină pe această împărătească temă a iubirii. Pentru că cel care iubeşte fiindcă este iubit, chiar şi în cazul când i se întâmplă ceva neplăcut, distruge iubirea, în timp ce acela care este legat datorită acelei iubiri a lui Hristos, niciodată nu va întrerupe legătura lui. Pentru aceasta şi Pavel zicea: „Iubirea niciodată nu se sfârşeşte” (I Corinteni) (din Omilia a 6-a la Evanghelia după Matei).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte alese, volumul I, traducere de Preot Ioan Andrei Târlescu, ediție îngrijită de Ieromonah Porfirie Nichita, Editura Bunavestire, Bacău, 2012, pp. 28-30)
Sursa: Doxologia, De ce se destramă prieteniile, aparent fără motiv?
***
Toate
acestea trebuie să le poarte pe cât este cu putinţă în cugetul său
preotul ce se pregăteşte a săvârşi Liturghia, căci „aceasta (trebuie) să
se cugete întru voi, carea şi în Hristos Iisus” (Flp. 2:5). Cu cât mai
strâns se apropie creştinul de paşii lui Hristos, cu atât mai puțini
însoțitori va afla în jurul său. Purtând în noi înşine gândul deplinei
însingurări a lui Hristos, oare nu trebuie şi noi să fim gata ca şi
moartea noastră să fie în însingurare? Dacă nouă, din dragoste pentru
El, ni s-ar întâmpla să murim fără martori în mâinile călăilor
dindărătul pereţilor închisorilor, atunci El nu ne va lăsa singuri, ci
va împărtăşi cu noi soarta ce ne poate cădea, „că întru ceea ce au
pătimit, Însuşi fiind ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute”
(Evr. 2:18).
Actul
liturgic, dacă vom lua aminte şi la ideea sa de temelie, şi la părțile
ce îl alcătuiesc, ne formează spre a petrece în atmosfera lui Hristos.
Domnul ne atrage spre a îmbrăţişa în duh întreaga lume, unde în fiecare
clipă milioane de oameni, sau sUnt zdrobiţi de loviturile asprei sorți,
sau zac la porţile morţii şi cu suspinurile lor cheamă asupră-le
ajutorul de Sus. În măsura propriei noastre experiențe a tot felul de
suferințe, ne putem afunda în marea nemărginită a suferințelor oamenilor
şi, prin rugăciune, a împărtăşi groazele lor, ba uneori şi bucuriile.
(Vom vedea pre Dumnezeu, p. 334)
***
- Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine!, m-a chemat gheronda.
Eu, să binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necurăţitul să sfinţească pe cel curat!
Am intrat în chilie încet, cu mare grijă. În chilia unui pustnic intri cu teamă, ca într-un loc de taină. Era
murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fără importanţă pentru
„atletul lui Hristos”. Cum să găseşti timp pentru un astfel de lucru?
Mi-a adus apă şi puţin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevăr, în pustia aceea înţelegi dragostea curată şi sinceră. Întreaga inimă a monahului se regăseşte pe tava aceea mică cu puţină apă şi dulceaţă! El îţi dăruieşte totul.
‒ Ai venit din lume?
‒ Da.
‒ Cum e acolo?
Aceasta e întrebarea obişnuită pe care o auzi la Athos. De această dată, totuşi, este de mare importanţă. Asta pentru că cel ce a întrebat a lăsat lumea ce se îndreaptă spre distrugere, acum cincizeci de ani, şi nu s-a mai întors. Deci, pustnicul ştie foarte bine ce înseamnă „lumea”. Este zidirea lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp devine înşelătoria celui rău. Nu l-a înşelat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câţi dintre noi nu păţesc la fel?
‒ Lumea,
gheronda, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Nu-şi mai aminteşte de El, nici
nu mai trăieşte după poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb
toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii şi-au părăsit duhovnicii
şi au umplut spitalele de boli mintale. Slujbele (serviciile) lor le
aduc numai nelinişte şi toate grijile lor sunt lumeşti. Azi avem
alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare şi
sunt indiferenţi faţă de Scriptură. Ore întregi urmăresc filme inspirate
de diavol, care îi adorm, şi nu învaţă din Vieţile Sfinţilor...
‒ O, lumea aceasta nefericită, a răspuns pustnicul. E condusă de către diavol. Zilnic aduce lucruri şi întâmplări ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face să nu se mai uite la ei înşişi şi să nu le mai pese de necurăția lor lăuntrică.
Îi face mai interesaţi de alţii de cât de ei înşişi. Aceasta este fuga
de la Dumnezeu şi teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a păcătuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu şi apoi au urmat toate suferinţele. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii. Mă rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine şi de lumea Ta”. Toată
noaptea mă rog ca Dumnezeu să-Și arate mila Sa către lume. Aceasta este
menirea noastră în aceste vremuri tulburi. Sorţii cad asupra noastră să
devenim mucenici.
(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte ‒ Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 44-45)
Sursa: Doxologia, Lumea s-a înstrăinat de Dumnezeu și se afundă în haos
***
În situaţiile în care oamenii ne desconsideră şi ne izgonesc, ne prigonesc, nu trebuie să vorbim deloc, ci trebuie să tăcem. Nu trebuie nici măcar să ne justificăm, căci justificarea dă prilej pentru o altă judecată, iar tăcerea vindecă.”
(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 302)
Sursa: Doxologia, Tăcerea vindecă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu