Glasul Domnului - Vindecarea orbului din naştere. "Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască"."Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh."

Glasul Domnului(1)

“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

Numărul 115 (2016), 

Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere)

Evanghelia: Ioan 9, 1-38 (*)

În vremea aceea, trecând Iisus a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Săi L-au întrebat, zicând: „Învățătorule, cine a păcătuit, el, sau părinţii lui, de s-a născut orb?“ Iisus a răspuns: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca-ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu. Lucrurile Celui ce M-a trimis trebuie ca Eu să le fac până este ziuă; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii!“ Aceasta zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului“ – care se tâlcuieşte: trimis –. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.

Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?...“. Unii ziceau: „El este“. Alţii ziceau: „Nu, ci seamănă cu el“. Dar el zicea: „Eu sunt“. Deci îi ziceau: „Cum ţi s-au deschis ochii?“ Acela a răspuns: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi mi-a uns ochii şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci ducându-mă şi spălându-mă, mi-am dobândit vederea“. Şi i-au zis: „Unde este acela?“ El a zis: „Nu ştiu“. Atunci l-au dus la farisei, pe cel ce oarecând fusese orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci din nou îl întrebau acum şi fariseii, cum şi-a dobândit vederea. Iar el le-a zis: „Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd“. Deci ziceau unii dintre farisei: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta“. Iar alţii ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de minuni?...“. Şi dezbinare era între ei. Atunci i-au zis din nou orbului: „Tu ce zici despre el, că ţi-a deschis ochii?“ Iar el a zis: „E profet“. Dar Iudeii n-au crezut despre el că era orb şi şi-a dobândit vederea până ce n-au chemat pe părinţii celui care-şi dobândise vederea. Şi i-au întrebat, zicând: „Acesta este fiul vostru despre care ziceţi că s-a născut orb? Ei bine, cum de vede acum?“ Răspunzând atunci părinţii lui, au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum de vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii, nu ştim; întrebaţi-l pe el; e în vârstă, el despre sine va vorbi“. Pe acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de Iudei. Fiindcă Iudeii se înţeleseseră că dacă cineva Îl va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: „E în vârstă, întrebaţi-l pe el“. Deci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos“. A răspuns deci acela: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că am fost orb şi acum văd“. Deci i-au zis: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?“ Le-a răspuns: „Acum v-am spus şi n-aţi auzit? De ce vreţi să mă mai auziţi o dată? Nu cumva vreţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?“ Şi l-au ocărât şi i-au zis: „Tu eşti ucenic al aceluia, dar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu lui Moise i-a vorbit, dar pe acesta nu-l ştim de unde este“. A răspuns omul şi le-a zis: „În aceasta stă minunea, că voi nu ştiţi de unde este, şi El mi-a deschis ochii. Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi-I face voia, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic“. Au răspuns şi i-au zis: „Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut, şi tu ne înveţi pe noi?...“. Şi l-au dat afară.

Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“ El a răspuns, zicând: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?“ Şi a zis Iisus: „L-ai şi văzut! şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este“. Iar el a zis: „Cred, Doamne!“ Şi I s-a închinat.

Orbul din naştere—descoperirea dumnezeirii lui Hristos

Ierom. Arsenie Boca

Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus. Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.

Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, îl întrebau pe Iisus: “Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui de s-a născut orb?” Când nu poţi nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor. Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, tendinţa de a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe. Acum să vedeţi deosebirea dintre noi şi dumnezeirea lui Iisus. Iisus era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut; şi mulţi nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie). Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştere face dovada Dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale. (...) A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei o mai fac şi doctorii, dar a face ochi noi şi încă din aşa material şi pe care îi mai şi trimiţi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere, aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mâna Sa din ţărână.

Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii şi ca autor al vieţii. La această voinţă a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus, Şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o lumină aprinsă însuşirea de a lumina! Această voinţă a Tatălui s-a aprins în Duhul lui Iisus, prin El luminând lumii adevărul. Cunoscând Iisus pe orb că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o revelaţie – descoperire – a Fiului ca autor al vieţii, cunoscând voia Tatălui pe care Şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii Sale pământeşti —model pentru noi pământenii— cu această siguranţă dumnezeiască a scuipat pe pământ şi a făcut tină şi a uns ochii orbului, adică găurile ochilor, şi a zis: “Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.

Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi de reparat. Deşi pentru noi oamenii ar fi totuşi un lucru convingător pentru simplul motiv că, până azi, ştiinţa a făcut aparate ca ochiul – aparatul de fotografiat şi altele – dar ştiinţa omenească n-a putut face cu viaţă nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă. Împărăţia vieţii este Împărăţia lui Dumnezeu. Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei, până la sfârşitul lumii: “Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 29-30). Deci să ne cunoaştem marginile şi îl vom cunoaşte pe Dumnezeu. (...)

Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său, Creator al vieţii, dându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiască mărturisire.

De puţine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi. Poate că aceasta a fost în lumea aceasta recunoaşterea lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tăgăduitorilor Săi, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască.

Orb fiind şi-a căpătat prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.

A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus.

Sursa: Ierom. Arsenie Boca, Rostul Incercarilor, Ed. Pelerinul, Iasi, 2004 Vitamine duhovniceşti

Să nu aruncăm cu pietre în oameni ... în mod „creştinesc”

Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea. El diferă de cel al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziţia pentru bine, dar e nevoie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoţită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate. Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pentru că altfel rămânem la “litera legii”, iar “litera legii omoară”.

Cel ce are smerenie nu face niciodată pe dascălul. Ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie, niciodată nu spune “eu”, ci “gândul îmi spune”, sau “Sfinţii Părinţi au spus”. Adică vorbeşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism. (...) Lucrarea lui are înlăuntrul ei un egoism de care nu îşi dă seama, deoarece nu se cunoaşte pe sine, şi de aceea cade în extreme.

Sursa: Cuvisul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p.84-85

(*) Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu

(1) Săptămânal alcătuit prin grija episcopului nostru, Preasfințitul Părinte Ignatie Mureșeanul

LEGATURI:

• ROF: Glasul Domnului - Duminica Samarinencei. "Ea, când i se relevă adevărul, îl recunoaşte şi trage toate consecinţele numaidecât"."Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinaţi şi nu mai au unitate"