Prin acțiunea rugăciunii revin la viață și virtuțile, care cresc prinzând putere și desăvârșindu-se, după cum este spus: "Merge-vor din putere în putere" (Psalmi 83, 8), căci odată cu una încep să crească și celelalte. Creșterea în mare măsură a unei virtuți atrage după sine și creșterea, în aceeași măsură, și a celorlalte, deoarece virtuțile au aceeași natură și alcătuiesc sufletul. Virtuțile nu pot exista în lipsa uneia dintre ele, după cum nu poate exista nicio virtute fără celelalte, pentru că ele se găsesc în inimă și se numesc adevărate, iar Adevărul este unic și nedespărțit.
Prima din adevăratele virtuți, după coborârea mintii în inimă, este virtutea smereniei. Adevărata smerenie nu este altceva decât adevărata cunoaștere de sine, care te aduce la smerita cugetare. In asemenea caz omul își recunoaște în totalitate "eul" său mândru și neînsemnat, creat din nimic, din pronia lui Dumnezeu. Si acum cunoscându-se pe sine și reîntorcându-se către nimicnicia sa, înțelege că propria lui natură este praf, iar duhul vieții, pe care i L-a suflat Domnul, adică sufletul lui, este suflare Dumnezeiască. Tot ce este mai prețios în el este de la Domnul, el fiind pulberea pământului.
Când deja Însuși Domnul îl conduce în toate pe om, îi oferă acestuia posibilitatea să se vadă pe sine ca pe cel mai de nimic din toate câte există. Atunci, nedespărțit de cunoașterea de sine se dă omului cunoașterea de Dumnezeu, care se numește la Sfinții Părinți: "vederea" adevărului. Vedera adevărului, adică vedera înțeleaptă a lui Dumnezeu este, în esență, vederea Domnului cu adevărații ochi duhovnicești. Domnul se dă pe Sine spre a fi cunoscut și a fi gustat - aici se afla căutarea esențială a vieții omenești. Acesta este un mare dar și o răsplată care nu se poate compara cu nimic. Acesta este un lucru ce se poate contempla și din care se poate împărtăși cel care are o atenție cu adevărat duhovnicească. Iată de ce toate acestea nu ne pot fi date în perioada lucrătoare, când omul petrece în starea omului cel vechi - căci unde sunt darurile, acolo este Însuși Dătătorul de daruri - Dumnezeu. Căruia Domnul i-a dat adevărata virtute, aceluia I se dă pe Sine Însuși, deoarece adevărata virtute este virtutea cea dumnezeiască. De aceea omul, predându-se în totalitate voii lui Dumnezeu și primind de la El tot ceea ce a căutat, adică vederea adevărului, începe să trăiască după Dumnezeu ducând o viață cu adevărat duhovnicească, care se numește "Viața după Dumnezeu". Si aceasta este veșnică. Până acum omul a trăit după înțelepciunea trupească. El putea fi numit și cunoscut în societate ca om duhovnicesc dar aceasta era o greșeală.
După însăși natura sa, omul sufletesc se deosebește de cel duhovnicesc, precum ne învață Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 2, 14-15). Strict spus, viața duhovnicească în om începe numai după dobândirea Duhului Sfânt, Care dă duhului omenesc viață veșnică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu