Protos. Hrisostom de la Putna: "Cel care este singur nu se poate ridica. Cel care este singur, în final va pieri, însă cel care are prieteni, cel care și-a găsit loc în inima cuiva nu va muri"

Noi înțelegem că un cuvânt nu este doar o informație, este un mijloc de a ne uni, de a ne întâlni, și întâlnirea este esențială pentru român, și românul este ortodox, așa încât noi nu putem să înțelegem să trăim adevărat, să trăim așa cum ne-a făcut Dumnezeu și cum ne vrea Dumnezeu, decât în această comuniune. Să începem să deschidem ochii și să-i observam și pe cei din jurul nostru, să ne dăm seama că nu suntem singuri și să încercăm să facem câte un pas, măcar un pas, și după aceea altul, către celălalt, să-l băgam în seamă, să fim atenți puțini și la cei de lângă noi. Dumnezeu nu ne lasă singuri niciodată. Din păcate noi îl lăsam pe El singur, chiar dacă El vine foarte aproape.

Protos. Hrisostom - În Hristos niciun creștin nu este singur 

 Preacuvioși Părinti și frați, iubiți credincioși,

Ne continuăm drumul acesta, al Postului Mare, pentru a ne învrednici să stăm alături de Dumnezeu, să înviem alături de El și să ne înălțăm odată cu El. Pentru că dacă Învierea a fost dăruită tuturor oamenilor prin jertfa Mântuitorului, înălțarea, pe de altă parte, nu este dată decât acelor care își urmează drumul doar în unire cu Dumnezeu, cu Hristos. Doar împreună cu Hristos ne putem înălța, doar în unire cu El. Dumnezeu spre aceasta ne-a adus dintru neființă la ființă, ca să fim uniți cu El. El din iubire ne-a creat și în această iubire ne și dorește să fim.

Dacă Postul acesta, Mare, după cum ați mai auzit poate spunându-se în alte părți de alții, cum că ar fi o pregătire pentru Înviere - și am auzit niște comparații făcute, ca și cum Postul Mare ar fi un fel de antrenament, ca și cum unii sportivi s-ar duce în cantonament și se pregătesc pentru întrecerea finală-, totuși, să știți că Postul Mare nu este deloc un antrenament. Noi nu ne pregătim acum, noi ne-am pregătit tot anul. Este cazul ca în acest post să dăm tot ceea ce avem, să fim tot ceea ce suntem, să arătam tot ceea ce am învățat. Ca sa rămân în aceeași comparație de care am amintit, Postul Mare nu este deloc un cantonament, este însăși Olimpiada. Învierea este "premiul cel mare" pe care cei care Îl iubesc pe Hristos Îl vor primi în inimile lor cu prisosință.

Si dacă Dumnezeu ne-a creat din iubire, El nu o să ne lase niciodată singuri. Aduceți-vă aminte că, atunci când S-a înălțat, ultimul lucru pe care l-a spus ucenicilor Săi a fost acesta: "Eu nu vă voi lăsa pe voi orfani"(Ioan 14, 18). "Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare" (Luca 24, 52) Deci Dumnezeu nu ne va lăsa niciodată singuri, însă nici noi să nu-L lăsam niciodată singur pe El.

Dacă, atunci când a fost creat omul, a spus Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur"(Facerea 2, 18), să nu credeți că s-a referit doar la om, nu este bine doar pentru om să fie singur. Nu este bine pentru nimeni, nu este bine nici pentru Dumnezeu să fie omul singur, fără de El, fără de Creatorul lui, fără de Tatăl său. Nici tatălui nu îi este bine să nu își aibe copilul lângă el, cu atât mai puțin nu îi este bine fiului, însă, nici creației întregi nu îi este bine dacă omul este singur.

Atunci când omul a încetat să se mai uite la Dumnezeu, atunci când omul nu a mai pus relația pe primul loc, nu a mai avut privirea îndreptată cu iubire către Dumnezeu și s-a uitat către sine, și și-a întors privirea către sine, atunci când, în loc să-L pună pe Dumnezeu în centru, s-a pus pe sine, atunci s-a însingurat, s-a izolat și a venit căderea. Căderea a venit prin însingurare! După aceea a fost ispitită Eva, după aceea a mușcat Eva din măr, după aceea a văzut-o Adam că a mușcat din măr și nu a murit și s-a supărat pe Dumnezeu, că a crezut că l-a păcalit, și s-a întors cu spatele la Dumnezeu. Adam nu s-a ascuns de Dumnezeu în Rai, ci s-a întors cu spatele, n-a vurt să-L mai vadă, pur și simplu, s-a comportat ca un copil mofturos, dar asta pentru că mai întâi s-a însingurat. Eva, când a fost ispitită de șarpe era singură în Rai. Ce căuta singură? De ce nu era cu Adam? Adam, când a venit Eva la el, de ce nu avea gândul la Dumnezeu?

Însingurarea este cea care duce la izolare, care duce la îndreptățire de sine, care duce la neascultare, care duce la toate păcatele posibile și imposibile. De aceea, noi, când am început acest post, cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, să nu credeți că atunci a fost un moment când Adam a fost lăsat singur. Dacă în perioada de dinaintea începutului Postului Mare, începutul Triodului, a stat sub semnul Pildei Fiului Risipitor - pildă ce a fost în centrul acelei perioade - și, acolo, am văzut că fiul risipitor este, cum zicea Sf. Ioan Gura de Aur, icoana pocăinței celui botezat, celui credincios, pentru că darurile acelea pe care le-a cerut de la Tatăl sunt, de fapt, darurile Duhului Sfânt pe care noi le căpătam prin botez, și am văzut că el, plecând de lângă tatăl său, rupându-se de tatăl său și izolându-se, a căzut într-o atât de neagră și întunecată depărtare de Dumnezeu, în mocirla cea mai de jos a patimilor, în același timp l-am văzut pe celalalt fiu, pe care noi îl numim, nu prea potrivit, fiul cel bun - că el deși a rămas lângă tatăl totuși nu înțelesese nimic din dragostea și durerea tatălui-, acum, la începutul Postului, Adam, când a fost izgonit din Rai, nu a trebuit să ducă greutatea acestui drum singur. Odată cu izgonirea lui Adam din Rai, Hristos a părăsit sânul părintesc și a început și El drumul pribegiei prin lume căutându-și fratele. Adevăratul Fiu bun este Hristos, și El a făcut ceea ce face un fiu adevărat, adică n-a rămas lângă tatăl în căldura și în confortul căminului ci a plecat să își caute fratele, să-și aducă înapoi fratele, pentru că nu putea să stea lângă tatăl văzându-l așa mâhnit. Spre bucuria tatălui a plecat, sperând să-i aducă mângâiere tatălui a plecat să-și caute fratele și să-l aducă înapoi acasă. Așa încât Postul Mare este drumul pe care noi îl facem împreună cu Hristos [spre casa Tatălui].

Dacă prima Duminica din Post a fost numită Duminica Ortodoxiei și ne-am adus aminte de biruința împotriva iconoclaștilor, adică a luptătorilor împotriva icoanelor, Duminica aceasta a fost pusă așa datorită întrupării lui Hristos. Doar pentru faptul că Hristos a luat trup noi am putut să vedem slava lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: "Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr." (Ioan 1, 14) Si pentru că am văzut I-am făcut și icoană, și ne închinăm acestei icoane, nu materiei, ci chipului zugrăvit, pentru că ne aduce aminte că nu suntem singuri. Cum spunea un copil, de șase ani, "icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu" De aceea cinstim icoane, de aceea prima Duminică spre aceasta a fost pusă, așa, acolo. Spunea odată Părintele Galeriu, când a fost atacat de un sectar, că noi, închinându-ne la icoane, de fapt suntem idolatri, el a zis: "am să-ți spun ceva, eu, când am fost închis în vremea comunismului pentru credința mea, am fost dus la muncă la Canal și, acolo, m-am întâlnit cu un alt deținut care nu fusese de mult arestat. Si, acela, auzind că s-ar putea să se întâlnească cu mine, și venind din zona de unde eram eu, mi-a adus o poză cu familia mea pe care nu am văzut-o de câțiva ani. Eu, când am văzut acea poză am început să plâng și să o sărut pe toate părțile. Si atunci poza aceea mi-a adus toată familia lângă mine. Si atunci - în întreabă pe sectar - poți să-mi spui tu mie că eu atunci, când am sărutat poza aia, nu mi-am sărutat familia?" Eu, când mă închin la icoană nu mă închin lemnului, ci mă închin chipului zugrăvit, pentru că este un chip drag mie, este chipul Tatălui meu, și al Maicii Domnului meu, și al fraților mei întru Hristos, al sfinților.

Iată că în Duminica aceasta, a doua din Postul Mare, această apropiere a lui Hristos se face din ce în ce mai vizibilă.  Duminica închinată Sfântului Grigorie Palama ne aduce înaintea ochilor inimilor noastre posibilitatea și realitatea unirii noastre cu Dumnezeu. Sfântul Grigore Palama a avut o controversă cu Varlaam de Calabiria. Si Sfântul Grigorie Palama spunea - ca unul ce își făcuse ucenicia la Sfântul Munte, și acolo se deprinsese cu rugăciunea cea frumoasa a inimii, cu rugăciunea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul"-, el spunea că se poate uni omul cu Dumnezeu. Prin rugăciune omul se poate îndumnezei, prin harul lui Dumnezeu omul poate deveni dumnezeu - prin har, nu prin fire. Iar acela zicea că nu este posibil așa ceva. Era, zicea el, ca și cum ai vrea să te unești cu soarele. Nici nu apuci să te apropii de el că te topești. Nu se poate uni necreatul cu creatul, nu ne putem îndumnezeii. Nu înțelegeau ei, catolicii, că Dumnezeu dacă l-a iubit atâta pe om nu poate să stea departe de om. Dumnezeu, dacă este Dumnezeu și dacă iubirea Lui este dumnezeiască, adică desăvârșită, nu poate să nu meargă până la sfârșit. Ati auzit că în Evanghelia după Ioan zice:  și "iubind pe ai Săi, până la sfârşit i-a iubit" ( cf. Ioan 13, 1) . Si, atunci, Sfântul Grigorie Palama i-a zis lui Varlaam: eu nu pot să mă unesc cu soarele, dar razele lui, care ies din el, care sunt ale lui, care sunt parte din el, nu vin până la mine? Prin razele acestea eu nu mă unesc cu el, dar este vorba: ce fac sau ce nu fac? Nu este vorba că eu am acces sau nu la Dumnezeu. Este vorba că Dumnezeu este Persoană, eu sunt persoană și între două persoane există o relație de iubire. Si dacă eu, ca om, nu pot să fac nimic ca să măresc aceasta și ca să mă desăvârșesc, iată că Dumnezeu a făcut. Si, cum spun toți Sfinții Părinți, Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l facă pe om dumnezeu. Dumnezeu S-a pogorât la creatura Lui. Sfântul Vasile cel Mare zice că "omul este creatura care a primit poruncă să se facă dumnezeu". De ce? Pentru că nu poate să fie o relație de iubire fără o unire adevărată, o unire reală. 

Hristos a venit în apropierea noastră, Hristos s-a făcut om ca noi, ca noi să putem să simțim iubirea Lui și iubirea Tatălui în mod deplin. Pilda de astăzi nu arată altceva decât acest lucru. Cel care este singur nu se poate ridica. Cel care este singur, în final va pieri, însă cel care are prieteni, cel care și-a găsit loc în inima cuiva nu va muri. Acel slăbănog, de care ați auzit în pilda de astăzi, nu putea să rămână slăbănog. Patru prieteni îl luaseră pe sus și l-aduseseră pe acest slăbănog la Hristos, neînțelegând acea corectitudine politică, cum spunem noi astăzi: "nu-L mai supară pe Învățătorul, nu vezi că deja e aglomerat". Si, spune Sfântul Ev. Marcu că atât de multă lume era încât nici în fața intrării casei nu mai era loc. Si nu s-a ținut cont de așa ceva. Cei patru una știau: că au un prieten, și acest prieten nu poate să rămână așa bolnav. Au desfăcut tavanul casei și l-au băgat cu tot cu targă pe acesta, pe tavan. L-au pus înaintea lui Hristos fără să zică nimic, nu L-au rugat; slăbănogul nici el n-a zis nimic. Nimeni n-a spus nimic. Evident, toată lumea vedea despre ce este vorba, dar auzind de Hristos, si Hristos întrebând în alte dați: "Crezi tu că pot să fac aceasta?", sau zicând: "Toate sunt cu putință celui care crede", sau "Credința ta te-a mântuit". samd. Nu! De data asta Hristos, văzând credința lor, i-a zis slăbănogului: "iertate îți sunt păcatele tale".

Evident, mai marii evreilor, auzind așa ceva, așa mare îndrăzneală, ca să nu zic blasfemie, spuneau în sinea lor: "cine poate să spună iertate îți sunt păcatele? Numai Dumnezeu poate să spună acest lucru". Si aveau dreptate. Dar tocmai Dumnezeu a spus lucrul acela! Curios este că s-a mai întâmplat așa ceva. Curios este că Hristos n-a zis: "ești vindecat!". Prietenii nu l-adusese ca să-i fie iertate păcatele, l-au adus ca să fie vindecat de boala lui, dar Hristos a zis: "iertate îți sunt păcatele tale". Iată, Hristos pune lucrurile la loc, le așează în firescu lor. Nu poți să vindeci trupul și să lași sufletul în uitare. Nu poți să vindeci sufletul dacă nu vezi la el dorința de a se vindeca. Dorința inimii merge înainte, după aceea vine sufletul și după aceea trupul. Altminteri nu va fi firesc, altminteri nu va fi normalitate, altminteri nu va fi adevăr, nu va fi vindecare. Dorința a văzut-o Hristos. Faptul că dorința era acolo, arata că sufletul nu era mort. De ce nu era mort? Pentru că nu era însingurat, nu era izolat, avea prieteni și acei prieteni dădeau mărturie de credința lui și de potențialitatea sănătății sufletești. Si, de aceea, Hristos imediat a zis: "iertate îți sunt păcatele".

Si celor care cârteau, pentru că erau numai trupuri, cum zice în Vechiul Testament, că "neamul acesta mă cinstește numai cu buzele dar cu inima este departe de Mine" (cf. Isaia 29, 13) și pentru că aceștia erau trupuri, le-a spus Hristos: "dar ce vi se pare că este mai ușor să spun iertate sunt păcatele sau ia patul tău și umblă?" Adică dacă nu vezi, nu crezi, așa-i? Si atunci S-a întors către slăbănog și i-a zis: "ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta" (Marcu 2, 11), ceea ce s-a și întâmplat. Insă, să nu ne luăm după cei care sunt trupești, după cei care îi văd pe creștinii noștri că se duc și cinstesc sfintele moaște și spun că sunt "pupători de oase", și zic "romanii ăștia fac coadă la moaște, sunt înapoiați". Să nu ne luam după ei. Ei nu înțeleg acest firesc al lucrurilor, ei nu înțeleg acest firesc care vine din comuniune, care vine din comunitate, care vine dintr-un duh al familiei pe care poporul român l-a avut dintru început. Ortodoxia este un firesc al nostru, Ortodoxia este aceea care-L arată pe Dumnezeu nu oricum, ci ca un Tată și care ne învață pe noi, oamenii, să-L bucurăm, să căutam să-L bucuram pe Dumnezeu, pentru că așa merita un tată. Nu ne învață sa ne uitam la Dumnezeu ca la un judecător sau ca la un antrenor, ci ca la un tată. Si dacă Îl vedem așa începem să înțelegem, și dacă începem să înțelegem, atunci să facem cum a zis Hristos, să începem să curățam partea dinăuntru a paharului și după aceea în afară. Întâi dorința inimii să fie lângă Dumnezeu, după aceea să căutam iertarea păcatelor, după aceea vindecare trupească, însă, mai întâi dorința inimii să fie cu Dumnezeu și să rămână în acest duh al familiei.

Este foarte important să nu ne însingurăm. Toate problemele din ziua de astăzi, dacă vă uitați în jur, sunt de aici, sunt bazate pe acestă însingurare și izolare. E adevărat, parcă s-au înmulțit, "am o mie de probleme pe cap de nu-mi mai văd capul" - cum spunem noi, românii-, "și nu-mi mai văd capul de atâte probleme, de ispite, de necazuri, de nevoi. Mai pot eu să fiu atent la celălalt?" Trezește-te! Trezește-te! Tocmai de aceia ai probleme pe cap, pentru că ești singur.

Aduceți-vă aminte de slăbănogul de la Vitezda, care stătea acolo de 38 de ani. De ce? Pentru că nu avea om, pentru că era singur. Dumnezeu a venit la el și l-a întrebat: dar ce faci aici? Si el a zis: "Doamne, n-am om!". Atunci Dumnezeu, ca și cum i-ar fi zis: "N-ai om? Ai Dumnezeu! Iată, Eu am venit la tine". Insă, aceasta trebuie să fie o excepție. Părintele Stăniloae, vorbind cei care ajung în iad, spunea că "aceia care sunt în iad sunt acolo doar din cauza că ei nu înțeleg ce înseamnă cuvântul "tu". Pentru ei există numai "eu". Ei au eșuat în a realiza orice fel de relație. Si, zice el mai departe, "dacă cineva și-a câștigat loc în inima altcuiva, acela să îndrăznească, că nu va muri, că nimeni, fiind în inima cuiva nu poate să rămână în iad". Nimeni, nimeni! Așa încât vindecare de aici pornește, de la comuniune, de la comunitate.

Uitați, de exemplu, pentru poporul român, acest termen "cuvânt", el îl păstrează dintr-o latină care este anterioară latinei folosite în Roma creștină și care vine din cuvântul "con-ventus", si care înseamnă "a se aduna într-o comunitate, a veni împreună, a veni aproape unul de celalalt". Noi înțelegem că un cuvânt nu este doar o informație, este un mijloc de a ne uni, de a ne întâlni, și întâlnirea este esențială pentru român, și românul este ortodox, așa încât noi nu putem să înțelegem să trăim adevărat, să trăim așa cum ne-a făcut Dumnezeu și cum ne vrea Dumnezeu, decât în această comuniune. 

Să începem să deschidem ochii și să-i observam și pe cei din jurul nostru, să ne dăm seama că nu suntem singuri și să încercăm să facem câte un pas, măcar un pas, și după aceea altul, către celălalt, să-l băgam în seamă, să fim atenți puțini și la cei de lângă noi. Dumnezeu nu ne lasă singuri niciodată. Din păcate noi îl lăsam pe El singur, chiar dacă El vine foarte aproape.

Acești prieteni, patru la număr - acest număr patru are o însemnătate, din cele patru colțuri, din cele patru zări, omul a înțeles întotdeauna prin aceasta din toate părțile, este acoperit din toate părțile- acești patru prieteni erau foarte aproape de slăbănog, foarte aproape, atât de aproape încât L-au obligat pe Dumnezeu să-l vindece. Dar Hristos vine și mai aproape, cum zicea un Părinte, Sfântul Teofan Zăvorâtul: "Hristos ne este mai intim nouă decât însăși respirația noastră". Mai intim, nu putem să exprimăm în cuvinte cât de aproape este Hristos de noi, cât de aproape. Nu ne va lasă singuri niciodată, dar nici noi să nu-L lăsam niciodată singur, nici noi să nu ne comportam ca și cum nu înțelegem durerea unui Tată, durerea unui Frate, nici noi să nu ne mai însinguram ci să ne căutam loc în inima celorlați, măcar în inima cuiva, și să ne deschidem inima ca să mai încapă și altul în inima noastră, nu doar noi și problemele noastre, nu doar "eu, eu, eu", să mai fie măcar un "tu".

Același copil care a zis că "icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu", a fost întrebat dacă diavolul are și el soție și a zis că "eu nu cred că diavolul are soție, pentru că dacă ar avea soție, înseamnă că ar iubi și el pe cineva, și nu ar mai fi de tot negru". Auziți!  Oricât de negri am fi, oricât de păcătoși și căzuți am fi, dacă am lăsa pe cineva să intre în inima noastră, dacă am găsi loc în inima altui om, nu vom rămâne negri de tot. Cine și-a găsit loc în inima cuiva, să îndrăznească, că nu va muri.

Aceasta o înțelegem astăzi, și cu această înțelegere să mergem mai departe pe acest drum, și să îi arătam lui Dumnezeu că nu S-a întrupat degeaba, că n-a părăsit sânul părintesc degeaba și că noi nu rămânem în urmă, că vom merge alături de El, și vom merge până în sfârșit, până la piciorul crucii, ca să fim alături de El și în Înviere, și ca să reușim să ne înălțăm cu El. Aceasta este înțelegerea, și dacă nu o vom pierde, chezași se fac toți Sfinții Bisericii că Împărăția Cerurilor, viața veșnică începe acum și aici. Amin.