As dori printr-o scurta prezentare a situatiei pe care voi o traiti zi de zi, sa va amintesc cateva cuvitne care izvorasc din textele trecute cu vederea ale intelepciunii si iubirii dumnezeiesti. M-as bucura sa reusesc sa va inspir si sa va conving, respectand in chip absolut voia voastra libera, daruita de Dumnezeu.
Asadar vom deschide impreuna o fereastra, ca sa privim din nou lumea...
O lume foarte zgomotoasa, multipersonala si impersonala, al carui dialog a fost inlocuit de ecoul zecilor de mii de lozinci si a carei betie a facut-o sa-si piarda prin trasatura gregara personalitatea si sa fie stapanita de sentimentul de turma.
In blocul zilelor noastre locatarii nu se cunosc toti intre ei. In bloc s-a pierdut relatia dintre vecinii care-si imparteau painea si aveau portile deschise. Relatiile s-au redus la un "Buna ziua" in lift si la un suras formal si silit, un raspuns dat uzantelor sociale. In orasele de judet se mai depune generosul efort sa se pastreze vizitele obisnuite si barfa.
Pe drum se calca unul pe altul, in autobuz se strivesc, in cluburi nu gasesti loc. La scoala, in casa, la magazin, pretutindeni omul este chinuit de plictiseala si de monotonia lui, de multe ori fara sa constientizeze deplin, si situatia aceasta devine o simpla obisnuinta care nu-i mai ridica probleme. Preocuparile zilnice nu-i lasa niciodata singuri pe oameni, ca sa vorbeasca cu ei insisi.
Singuratea nu se suprima prin retetele savante ale psihologilor, sociologilor, scriitorilor si crainicilor. Ea doreste o lupta personala, o reglementare launtrica, o ciocnire frontala cu identitatea noastra existentiala necunoscuta, o patrundere curajoasa spre aflarea frumusetii celei dintai zidite, o inchinare smerita inaintea lui Dumnezeu spre ucenicie si ajutor, o iesire sincera si cinstita spre intalnirea cu ceilalti, cu duhul jertfei, cu dispozitia intelegerii si a acceptarii, a ajutorarii si completarii reciproce.
Astfel singuratatea stearpa si amara a omului poate sa se preschimbe intr-un izvor bogat, cu ape de o prospetime si dinamicitate nedepasite, in care sa se cufunde in intregime sa sa-si descopere puterile, autenticitatea chipului sau dumnezeiesc.
Doar omul echilibrat launtric si aflat in randuiala poate sa aiba relatii bune cu ceilalti, relatii care au primit inceput prin ajutorul lui Dumnezeu si i-au dat putere pentru aceasta discutie cu sine insasi. Astfel, ceilalti devin coslujitori ai tainei liturghiei vietii, din care ne impartasim unul cu altul, prin rugaciune, prietenie, nunta si ne mangaiem in aceasta calatorie involburata a vietii noastre trecatoare.
Si acest prim loc in inima noastra este chemat sa-l detina Dumnezeu. Ceilalti sa fie mesagerii indreptarii noastre catre El, noi avand indrazneala, experienta, cunoasterea si discernamantul potecilor care conduc la El si la lumina pe care o varsa peste cei chemati ai Lui.
Dar cine este Acest Dumnezeu, parinte? ma veti intreba. Nu L-am vazut, nu L-am auzit, n-am simtit nevoia Lui, poate este atat de departe... Se preocupa de noi? Ce nevoie are de noi? De ce ne doreste? Si fara El nu poate sa mearga bine viata noastra, ca cea a zecilor de milioane de oameni care Il ignora? As spune lesne ca sunt intrebari firesti, omenesti, tineresti, obisnuite. In Biserica Romano-Catolica existenta lui Dumnezeu poate sa fie dovedita prin ratiunea firii. Si numai pentru aceasta dogma n-as putea sa fiu vreodata catolic. Daca Il am pe Dumnezeu ca pe un altul ca mine, in afara de mine, atunci as fi obligat sa-L uit. Dar si un Dumnezeu gardian, perceptor, razbunator, batran bogat, asa cum mi l-au prezentat rudeniile, dascalii si clericii, as socoti de datoria mea sa-L dispretuiesc cu desavarsire. Dumnezeu nu este acesta! Este nevoie sa spunem ca omul nici cu Dumnezeu nu vrea sa fie, dar nici nu poate sa vietuiasca fara El.
Erau doi tineri de aceeasi varsta ca voi, in Sfantul Munte, cu tunsori si imbracaminte excentrice. Incurcati in mijlocul unui auditoriu care "era indrumat", au stat retinuti si la sfarsit s-au apropiat de noi. Va redau primele cuvinte ale dialogului, cuvant cu cuvant:
- Am putea sa va intrebam ceva?
- Cu placere!
- Daca va spune cineva ca nu exista Dumnezeu, ce i-ati face?
- Ce i-as face?
- Chiar asa!
- Nu cumva intrebarea este a voastra?
- Daca va spunem ca da?
- Daca va spun si eu ca este si a mea?
- A dumneavoastra, care sutneti calugar?
- Nu cred in Dumnezeul care mi-a fost aici prezentat. Un Dumnezeu statue, strain, indepartat, inaccesibil...
Am ramas sa discutam ore intregi. Plecand a doua zi mi-au spus:
- Si noi credeam altceva...
- Da. Multi cred altele. Este necinstit sa vorbesti despre ceva ce nu cunosti, sa osandesti lumina, viata, adevarul, tu, care traiesti in intuneric si in inselaciune. Este nesabuinta. Dar nesabuinta te va vindeca in momentul in care o vei constientiza. Cat timp o vei socoti inteligenta, libertate si slava, te vei chinui amarnic.
Este adevarta ca ceilalti ne-au indepartat de Dumnezeu si mai ales cei care ne chemau sa ne adune langa el. Acesti oameni, vrednici de plans, care nu credeau in cele pe care le spuneau si nu le traiau, erau ipocriti, necinstiti. Dar masura responsabilitatiii variaza si atarna deasupra multor capete si nu ocoleste deloc greselile noastre. Fiecare va da raspuns pentru faptele lui.
Tot ceea ce s-a intamplat pana ieri poate fi indreptat astazi, acum. Toti cer alungarea norului care inconjoara orasele noastre, dar nimeni nu face o miscare. Ce se intampla? Ignora, le e teama, le e frica!
Spiritualitatea ortodoxa detine o mostenire a sfinteiniei, ea scoate in evidenta modul vietii in primejdii si nu flecarelile si discutiile interminabile ale scolasticilor, definitiile rationalistilor si invataturile pompoase ale moralistilor. Ea trimite apa racoritoare in ogorul inimii lor si adapa nevoile reale ale oamenilor nevoiasi. Ascetismul, smerenia ei ne conduc in bataia glontului si a sagetii. Ortodoxia nu inseamna implinirea intocmai a anumitor reguli obligatorii si a unui tipic pe care ar trebui sa-l memoram. Mai mult de atat, trebuie sa tacem si sa devenim nemiscati, sa nu vorbim mult nici despre Dumnezeu si sa dobandim un mod diferit de viata. Viata noastra sa vorbeasca si nu sa vorbim de dragul vorbitului. Acceptarea si intelegerea celorlalti este una dintre caile indumnezeirii si ale nimicirii insingurarii. Stiu foarte bine ca toti doriti acest lucru chiar daca nu-l exprimati.
Trebuie sa lasam multe, toate cate nu sunt necesare, generalitatile si neclaritatile. Papadiamandi spune: "Orice generalitate este o bataie de joc" si un alt filosof contemporan: "Daca te straduiesti sa le vezi pe toate, nu vie vedea nimic" (Wittgenstein L.) Sa devenim mai concreti, mai adunati, mai atenti, mai simpli, sa aflam importanta simplitatii, sa fim multumiti in smerenia noastra. Conform Sfantului Apostol Pavel, trebuie sa murim in fiecare zi. Ceea ce inseamna sa fac ceea ce vreau sinelui meu si nu ceea ce vrea el sa-mi faca mie. Aceasta este adevarata libertate, solutia iesirii din criza. Este o mare problema, ganditi-va la ea! Chiar aceasta moarte de zi cu zi inseamna cum sa plac lui Dumnezeu si nu cum voi fi admirat de catre oameni.
Nu este nevoie sa le intelegem imediat pe toate. Respectul nostru fata de Sfintele Scripturi si fata de lupta purtata cu cinste a oamenilor sfinti consta in faptul ca, atunci cand nu intelegem ceva, sa ne multumim in a-l lasa neinteles, si nu va intarzia sa vina vremea in care vom fi luminati si vom intelege. A perverti insa sensurile, ca sa le adaptam ideilor noastre, inseamna egoism si inceputul inselaciunii si al ereziei.
Un alt inceput al acestei intalniri a noastre cu El, pentru ca harul Lui sa se inalte viu inauntrul nostru, este curatenia noastra. Dumnezeu Se uneste doar cu cei curati. Intai de toate trebuie sa te curatesti, ca sa vorbesti cu Dumnezeu, spune Sfantul Grigorie Dialogul. Si Ava Isaac intareste, ca mai intai te vei desprinde de materie, ca sa te unesti cu Dumnezeu. Cata vreme mintea ramane nepasatoare si necurata, Dumnezeu nu miluieste. Prin curatirea progresiva vine tristetea in inima pentru greselile noastre si pentru jicnirea adusa lui Dumnezeu. Totodata si bucuria, pentru ca sufletul incepe sa se usureze si sa preguste din anumite mangaieri dumnezeiesti mici, dar puternice si impresionante. Rugaciunea ajuta in aceasta curatire si in mod special Rugaciunea mintii: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!" Trebuie sa intarim faptul ca toata traditia ascetica acorda o mare importanta curatiri inimii si nu este satisfacuta cu o disciplina exterioara a moravurilor. Este comic sa creada cineva ca s-a pus bine cu Dumnezeu pentru ca duce o viata cinstita si fuge de pacate, in timp ce in strafundurile sufletului sau patimile raman nederanjate si inradacinate adanc. Sfintii Parinti ne ofera mijloacele vindecatoare pentru eliberarea de patimi.
Daca poti sa accepti minunea ca Dumnezeu S-a facut om, toate celelalte greutati sunt minore. Dumnezeu S-a coborat pe pamant ca sa-l inalte pe om. I-a deschis calea si acum toate sunt usoare. Si prin invierea Lui a biruit si moartea. Astfel credinta credinciosului il batjocoreste pe demon, batjocoreste moartea, raul si orice fel de insingurare.
Doar omul lui Dumnezeu autentic cugeta la nemurirea sufletului sau. El nu asteapta rasplata, se bucura daruind, ca si cum ar fi primit. Un singur scop are: cum sa se mantuiasca. Iubeste pentru ca este intelept, nu este stapanit de lene, certuri si ezitari, nelinisti si indoieli. Se bucura asteptand, nu face nimic pe jumatate, stie si sa iubeasca si sa taca. Este autentic ceea ce este natural, sincer. Desigur, Dumnezeu ar putea sa intervina in forta in viata noastra si sa ne schimbe, sa ne faca supusi, dar nu buni. Dar aceasta, asa cum va dati seama, este departe de planul iubirii lui Dumnezeu. Sfintenia nu se impune cu forta.
Dumnezeu daruieste prilejuri si imbolduri continue, numai omul sa le expluateze bine. Dumnezeu face dintr-un pas zece, dar trebuie sa facem mai intai noi pasul nostru. Am zice ca este cu neputinta omeneste sa intervina intr-un mod dictatorial si sa ne invieze. Asadar Dumnezeu este de o noblete si sensibilitate nelimitate. Astfel, factorul subiectiv in apropierea noastra fata de Dumnezeu este indispensabil. Contribuita noastra, conlucrarea noastra, lupta continua pentru mantuirea noastra, intotdeauna cu multa smerenie, este conditia fundamentala a unui inceput.
Ma simt silit sa renunt la ceea ce am infierat in generalitati si sa va obosesc in continuare. Unul dintre primele sentimente pe care le are cineva venind la manastire este ca toata viata lui a insemnat o palma data lui Dumnezeu. Si, pentru ca recunoaste acest lucru, Dumnezeu i-o socoteste mangaiere. Eh, atunci nu-ti ramane altceva decat sa plangi continuu! Nimeni nu poate sa vorbeasca despre Dumnezeu si sa convinga. Dumnezeu nu poate fi demonstrat, El se arata tainic, in inimi si uneori in locuri si in ceasuri in care nu-L astepti. Dumnezeu vorbeste in tacere. In locurile linistite, in chip zgomotos. In locurile tulburate graieste in tacere, si poate de aceea nici nu este auzit. Probabil ca nici nu vrem sa-L auzim si de aceea nici nu-L auzim. Asadar sa nu micsoram sensul acestor lucruri pe care nu le intelegem! Toate sunt grele inainte de aceasta descoperire a relaltiei vii, de acet mod de viata. Aceasta cunoastere a lui Dumnezeu este o minune, pe cat de tulburatoare pe atat de simpla. O minune a lumii, care te face sa uiti tot acest intuneric de dinainte al tau, si din lepros te faci sanatos, din neinvatat intelept. Si atfel dobandesti aripi, o noua vedere, un nou auz. Dar nu trebuie sa uiti de Icar, de multa lumina care orbeste, de tunetul tacerii care surzeste. Iertati-mi, va rog, eventuala mea dispozitie poetica. In tacere exista multa pace, vorbesti pasnic cu oamenii, fara compromisuri si indatoriri. Sa fii prieten cat este strainul cu toti, ne spune Ava Isaac. Spune parerea ta fara sa vrei s-o impui. Asculta-l si pe celalalt, chiar daca ti se pare plictisitor si de luat in ras. Are durerea, istoria lui. Hristos Si-a varsat sangele si pentru el. Ava Isaia spune sa nu te compari cu ceilalti, caci acest lucru este un joc primejdios. Daca spui ca esti mai bun decat celalalt, cazi in mandrie. Daca spui ca esti mai rau, cazi in deznadejde, descurajare, amaraciune, inferioritate. Sa-ti dai silinta pentru progresul tau in studii si lucrare, dar sa stii ca un cizmar, si un maturator de strazi face o lucrare folositoare, poate sa fie si erou, si sfant. Sa iei seama ca sa fii ceea ce esti. In principal, sa nu subestimezi binele, pentru ca aceasta boala este grea si duce la moarte. Iarasi, sa nu devii cinic, si mai ales in ceea ce priveste iubirea. Sa nu te zoresti si sa nu trandavesti. Sa fii atat de amabil cu ceilalti pe cat de aspru esti cu tine insuti. Sa nu pierzi vremea si sa nu te apuci de lucruri pe care peste putin timp le vei parasi. Oboseala si insingurarea pot sa te imbolnaveasca. Zideste in Dumnezeu, zideste-te pe tine insuti, zideste-i pe ceilalti si nimeni nu va putea sa fure pacea din sufletul tau. "Afla pacea in inima ta si mii de oameni se vor mantui in jurul tau", spune Sfantul Serafim de Sarov. Si astfel, tu, pe care toti te considera drept unul care nu oferi nimic, doar prin aceasta pace, prin cumpatarea, bucuria ta, vei avea indelunga rabdare, disponibilitate sufleteasca, semnele prefacerilor tainice in chip vadit, capabile sa transforme multe din rautatea si uraciunea lumii. Vei fi precum unii batrani din Sfantul munte, care te invata doar prin expresia fetei lor. Pacea, linistea lor, starea modul lor de a fi sunt predica cea mai puternica, mai ales pentru tinerii vizitatori ai Sfantului Munte, voi cei care aveti harul mai puternic de la Dumnezeu ca sa distingeti ceea ce este pretios, autentic, curat, natural.
Sunteti buni, dar puteti sa fiti mai buni, sunteti putini, dar nu va temeti! Si unul poate sa pazeasca adevarul, asa cum ne invata istoria. Puterea duhului nu consta in marimea numarului.
Este trist sa vezi tineri nepasatori, risipiti pe ici si pe colo, abstracti, inconsecventi, in timp ce pot sa faca multe. Unul poate sa faca mai putin, dar deplin. Este pacat ca tineretul sa fie stapanit de acest duh al poverii, al lancezelii, al lipsei de vlaga, al lui "greu mai este, frate!". A avea o parere despre toate, a sti jumatate despre multe, a spune tuturor da sau nu este semnul unei mari confuzii si mediocritati, care densta lipsa de hotarare si inchipuire, saracie duhovniceasca si nefericire pentru viitor.
Cand va veti intoarce impotriva tuturor acestor lucruri, putine, multe, pe jumatate, si va veti preocupa de un singur lucru, de voi, de Dumnezeu, de mine, de tine, atunci poate veti pune inceput la ceva. Despre aceasta mare pretuire a particularitatii persoanei, Biserica noastra vorbeste simplu, clar, concret. Pentru aceasta originalitate rara si pretioasa, sincera si nevinovata, s-au luptat sfintii si pe aceasta ne-au lasat-o, fara sa astepte nicio rasplata pentru iubirea luptei lor, nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Ceea ce a strigat Nietzsche in durerea negriata a deznadejdii lui: "Oh, singuratate! Singuratate, patria mea!", va trebui sa fie strigatul de lupta al crestinilor, desigur, cu alt inteles. Si ceea ce spune Sartre, ca, "iadul sunt ceilalti", pentru mine va fi paradisul. De asemenea disperatul razvratit, Camus, nu ajuta prin retetele lui in impasul nefericitului veac al XX-lea. Literatura, arta, politica, stiinta, filosofia, teologia academica nu lumineaza, nu izbavesc sufletul omenesc.
Nu va voi obosi mai mult cu aceste fraze fragmentare si teologice. As dori insa sa va pun inainte gandurile catorva dintre Sfintii nostri Parinti, despre problema care ne preocupa, a relatiilor noastre cu Dumnezeu, cu noi insine si cu ceilalti, si a solutiei pentru marea insingurare a omului contemporan. V-as ruga sa luati seama, astfel incat mica discutie care va urma sa aiba drept fundament cele spuse in continuare si doar acestea.
Sfantul Iona Gura de Aur spune ca este bine ca omul nici sa nu prinda mult curaj, nici sa deznadajduiasca. A avea curaj peste masura te face sa cazi, iar deznadejdea, odata cazut, nu te lasa sa te scoli. Ava Dorotei vorbeste deseori in lucrarile sale ascetice despre dobandirea masurii, a echilibrului, a pacii si a smereniei. El ne doreste continuu vanatori ai pacii. Prin pacea inimii tale si doar prin aceasta, ne spune el, ii ajuti si pe ceilalti. Trebuie sa te ingrijesti intotdeauna, continua Sfantul Parinte, sa te gasesti in starea de pace, astfel incat inima ta sa nu se tulbure.
[...]
Acestea sunt simple cugetari din Gradina Maicii Domnului, rostite cu constiinta ca nu v-am spus lucruri nemaintalnite, cerandu-va iertare pentru eventualul meu ifos invatatoricesc.
***
CONTINUARE DE LA: Comuniunea pustiei si singuratatea oraselor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu