Sfintii Parinti pun intre patimi frica si toate strile de suflet asemanatore, care constituie forme sau intensitati ale ei, ca teama, groaza, spaima, panica, dar si anxietatea, angoasa, disperarea.
In general, frica este provocata de pericolul unei pierderi sau de o suferinta, de ideea sau sentimentul ca vom pierde sau am putea pierde lucrul pe care-l dorim sau pe cel de care ne-am legat.
Frica astfel definita poate fi la fel de bine o virtute, ca si o patima. "Daca frica este o patima, dupa cum vor unii, apoi nu orice frica este patima", spune Clement Alexandrinul. De aceea trebuie sa facem distinctia intre doua feluri de frica.
1) Cel dintai, pe care Domnul l-a sadit in om la crearea lui si care, deci, tine de firea sa, are doua forme.
a) Prima sa forma este o forta care-l tine pe om lipit de fiinta sa insasi si care-l face sa se teama de a nu-si pierde sufletul si trupul. Prin aceasta frica in manifestarile ei cele mai elementare, omul se alipeste de viata, de existenta si se teme de tot ceea ce i-ar putea-o rapi sau distruge si are repulsie fata de non-existenta. Sfantul Mmaxim Marturisitorul subliniaza ca aceasta tendinta tine de insasi firea omului: "cele ce sunt facute din cele ce nu sunt au si puterea de persistenta in Cel ce este, iar nu in ceea ce nu este, iar propriul acestora dupa fire este pornirea spre cele ce le sustin si ferirea de cele ce le strica"; ea face parte dintre logoi pe care Dumnezeu "i-a sadit de la inceput (in firea omeneasca) prin creatie". "Frica dupa fire este o putere ce sustine existenta prin ferire (de cele ce-ar putea-o distruge)", spune el in continuare. La fel spune si Sfantul Ioan Damaschin vorbind despre "repulsia fata de cele care distrug firea", putem zice ca ea corespunde instinctului de conservare, instinctului vital, tendintei innascute a omului de a se mentine in viata si a-si perpetua existenta. Ea se manifesta in particular ca frica de moarte, tendinta fireasca de vreme ce Creatorul ne-a daruit viata pentru ca noi s-o pastram, iar stricaciunea si moartea sunt fenomene contrare firii.
Aceasta a doua forma de frica este firesc legata de cea dintai, caci omul - care-si iubeste propria fiinta si viata sa si se teme sa nu le piarda-, daca stie care este natura lor adevarata, nu poate decat sa se teama de despartirea de Dumnezeu, obarsia si scopul lor, din Care au izvorat si spre care se indreapta. Omul care intelege temeiul real al existentei sale nu se teme atat de pierderea vietii sale biologice, cat de pierderea vietii celei in Dumnezeu. La omul duhovnicesc, frica de moarte este inlaturata de frica de Dumnezeu si de tot ceea ce l-ar putea desparti de Dumnezeu, adica de pacat si de rautatea Vrajmasului care aduc moartea sufletului (cf. Mt. 10, 28; Lc. 12, 5), singura moarte de care cu adevarat trebuie sa ne temem, caci ea ne lipseste de viata pentru vecie, in vreme ce moartea biologica nu face decat sa separe pentru un timp sufletul de trup si distruge numai forma pamanteasca si stricacioasa a existentei omului.
Acest dintai fel de frica, pe care tocmai am prezentat-o sub cele doua forme ale sale, constituie o virtute pe care Adam a avut-o in starea sa primordiala. Intr-adevar, Adam era sortit sa devina nemuritor prin har, dar putea sa si moara, datorita liberului sau arbitru, daca s-ar fi opus prin aceasta vointei lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu i-a zis lui Adam: "Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Fac. 2, 17). Frica - de a nu muri, ca si de a nu fi despartit de Dumnezeu - a fost unul dintre mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentur a-l ajuta sa-I pazeasca porunca si sa se fereasca de urmarile calcarii ei.
2) Al doilea fel de frica, pe care Sfintii Parinti o privesc ca patima, este o urmare a pacatului stramosesc.
Ea se manifesta intotdeauna ca aversiune a omului fata de tot ceea ce i-ar putea rapi sau distruge existenta, dar in cazul acesta nu mai este vorba despre existenta sa in Dumnezeu, ci de existenta sa de fiinta cazuta, de care se alipeste prin filautie. Sub aceasta forma, inainte de orice si mai inainte de toate, ea este frica de moarte, dar nu din pricinile binecuvantate ale celuilalt soi de frica. Ea capata cele mai variate forme, pe care insa nu le vom mentiona aici. Pentru a o caracteriza, vom spune, impreuna cu Sfantul Maxim Marturisitorul, ca ea face parte dintre patimile datorate lipsirii de placere si este produsa ca si ele de faptul ca iubirea de sine este ranita de o suferinta a sufletului sau a trupului: omul se teme sa nu piarda - si se teme si de ceea ce l-ar face sa piarda -un obiect din lumea sensibila a carui posedare (reala sau anticipata in mod imaginar) ii ofera o anumita desfatare sensibila. Ideea sau sentimentul ca il poate pierde naste in suflet o stare de rau, si de tulburare, ale carei efecte omul le resimte si pe plan trupesc: "Uneori se infricoseaza mai intai sufletul, alteori trupul", dar oricum "de la unul trece si la celalalt".
Teama, ca patima, vadeste, in oricare dintre cazuri, alipierea de lumea aceasta, de bunurile din ea si de desfatarea simtuala de ele, si iubirea vietii de aici; caci omul cazut crede ca viata aceasta i-a fost data ca sa se bucure de toate placerile. De o asemenea teama tine orice forma de teama de moarte, care nu este teama fireasca de a nu-ti pierde viata vazuta ca dar al lui Dumnezeu si ca mijloc de inaintare spre unirea cu El, ci este teama de a nu pierde placerile lumii. Aceasta legatura esentiala dintre patima fricii si iubirea de viata potrivit duhului lumii - viata privita si traita cu totul trupeste - este adeseori evidentiata de invatatura Sfintilor Parinti. Astfel, Sfantul Issac Sirul scrie: "Cand se afla cineva in cunostinta trupeasca, se teme de moarte". In Pateric citim ca un Batran a fost intrebat odatade un frate: "Oare de ce imi este teama cand merg prin pustie?". A raspuns acesta:" Pentru ca inca traiesti lumii!". Iar in alta parte: "Un frate l-a intrebat pe un Batran: "De ce, atunci cand ies singur noaptea afara, mi se face frica?". Iar Batranul i-a spus: "Pentru ca inca pui pret pe viata in aceasta lume".
In timp ce primul fel de frica este "dupa fire", aceasta din urma, care este o patima rea, este "contrar firii" si "contrara ratiunii". Ea vine din faptul ca omul a deviat sensul firesc si normal al acesteia - care-l faca sa ramana fidel fiintei sale autenticie si sa-L iubeasca pe Dumnezeu-, acum fiindu-i frica sa nu-si piarda fiinta lui cea cazuta si sa nu se afle despartit de lumea aceasta, sa nu-si piarda viata dusa in chip patimas si toate placerile ei. In loc sa se teama de ceea ce-i poate pierde fiinta si existenta dupa duh, omul incepe sa se teama de tot ceea ce-i primejduieste existenta trupeasca si desfatarile pe care le culege din ea.
Frica de Dumnezeu si frica "lumeasca" nu sunt doua atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una si aceeasi atitudine fundamentala a omului, insa indreptata spre teluri diferite. Acest lucru reiese limpede din invatatura Sfintilor Parinti , car arata cum una o exclude pe cealalta: daca ti-e teama de ceva din lume inseamna ca nu ti-e frica de Dumnezeu; si, dimpotriva, cel care se teme de Dumnezeu n-are frica de nimic: "Cel ce s-a facut rob Domnului nu se va teme decat numai de Stapanul sau. Dar cel ce nu se teme inca de Acesta se teme si de umbra lui", scrie, de pilda, Sfantul Ioan Scararul. De aceea Sfintii Parinti spun ca teama, ca patima, este inlesnita de "lipsa de rod a sufletului", la care ajunge omul cand nu are Duhul cel dumnezeiesc salasluit in sufeltul sau: "... m-am temut, caci sunt gol", spune Adam dupa ce a calcat porunca (Fac. 3, 10).
La fel ca toate celelalte patimi, frica este, pentru Sfintii Parinti, o boala, pentru motivul fundamental pe care tocmai l-am prezentat (adica pervertirea unei dispozitii firesti virtuoase intr-o patima contrara firii), dar si din pricina numeroaselor tulburari care o constituie si pe care le genereaza.
Mai intai, frica vadeste o relatie patologica a omului cu Dumnezeu. Temandu-se sa nu piarda ceva din bunurile lumii si placerile ei, in loc se a se teme sa nu-L piarda pe Dumnezeu, si deci pe sine, omul se desparte de Dumnezeu, adevaratul izvor al vietii sale, pricinuitorul si telul fiintei lui, Cel care da sens existentei sale si isi indreapta preocuparile spre realitatea sensibila care devine pentru el ceva absolut. Dupa cum se vede limpede, in aceasta atitudine si in urmarile sale nefaste regasim intregul proces al pacatului stramosesc.
Pe deasupra, frica mai vadeste lipsa de credinta in bunurile duhovnicesti. Caci daca omul le-ar iubi pe acestea, numai de pierderea lor s-ar teme, caci dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, omul "nu trebuie sa se teama decat de o singura durere: de pierderea darurilor dumnezeiesti". Singure aceste bunuri au cu adevarat o valoare absoluta si o importanta vitala pentru om. Cel care isi pune credinta in Dumnezeu, facandu-se partas invierii lui Hristos si al vietii celei dumnezeiesti, n-are a se teme nici pentru sufletul, nici pentru trupul sau si nici chiar de moarte, prin care numai trupul piere pentru o vreme, dar sufletul cu nimic nu se vatama (Mt. 10, 28; Lc. 12, 4). Cel care se unseste cu Dumnezeu afla in El multimea tuturor bunatatilor si nu se teme ca va fi lipsit de vreunul dintre bunurile din lume.
A te teme, iarasi, nu inseamna numai a nu avea credinta in existenta darurilor duhovnicesti, singurele adevarate, ci, in acelasi timp, a te increde in chip zadarnic in bunurile matriale, a caror realitate este amagitoare si care se trec ca floarea ierbii, comori pe care rugina si moliile le mananca, iar hotii le rapesc (Mt. 6, 19; Lc. 12, 33). Si pentru ca ele sunt stricacioase, iar el supus mortii, mai devreme sau mai tarziu, omul le pierde si pe ele, si desfatarea pe care i-o aduceau si care, de altfel, este lucru de rand si de nimic fata de bucuria pricinuita de bunatatile Imparatiei. In sufletul omului cazut se cuibareste frica numai pentru ca se fasa inselat de iluzoria realitate a lucrurilor si a placerilor din lume pe care le iubeste; daca ar sti ce sunt ele cu adevarat, pierderea lor nu l-ar afecta cu nimic.
Fiind lipsita de orice folos, frica se vadeste o data mai mult a fi irationala. Caci omul nu se poate feri de pericolele sau de lipsurile de care se teme (admitand ca ele intr-adevar se vor produce): "Si cine dintre voi, ingrijindu-se poate sa adauge staturii sale un cot?" (Mt. 6, 27). Sfantul Ioan Damaschin arata ca fricii si grijii fara rost, pe care Iisus insusi le condamna, li se opune lipsa de grija plina de folos, a celui care se incredinteaza in orice lucru Proniei dumnezeiesti.
Caracterul patologic al fricii se arata de asemenea in partea de imaginatie, mai mult sau mai putin intensa, pe care ea, in general, o implica si prin care omul deformeaza realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. Altfel, in imaginatia sa pericolele apar exagerat de mari, iar pierderea unui lucru oarecare, iminenta. Mai mult, omul ajunge sa-si inchipuie lucruri care nici nu exista, caci imaginatia sa creeaza, anticipeaza si face sa se admita ca sigure, in prezent sau intr-un viitor apropiat, lucruri pe care nimic nu-l indreptateste sa creada ca se vor petrece in realitate. De aceea, Sfantul Ioan Scararul defineste astfel frica: "Frica lasa este vederea amagitoare a unei primejdii mai inainte de primejdie; sau ea este o simtire plina de tremurare a inimii, clatinata si speriata de nenorociri indoielnice". Si, observand cum frica face indoielnice lucrurile cele mai sigure si mai evidente si cat de mult este amestecata in aceasta inchipuirea omului, el adauga: "Frica lasa este lipsa incredintarii (in lucrurile de care esti cel mai incredintat)". Dar deformarea realitatii, neperceperea a ceea ce exista si perceperea celor inexistente sunt trasaturi specifice delirului. Frica arata intotdeauna ca, in modul in care este perceput si trait realul, imaginatia domina celelalte facultati sufletesti si le impune reprezentarile sale. "Spaima care duce la incremenirea este frica rezultata dintr-o mare inchipuire", arata Sfantul Ioan Damaschin. Dar daca frica sau spaima, chiar daca implica cel mai adesea multa imaginatie, pot fi uneori motivate in mod obiectiv, majoritatea formelor de teama, si mai ales nelinistea si angoasa, se caracterizeaza prin lipsa orcarei ratiuni obiective care le-ar putea produce, prin dominarea partii irationale din om. Puterile sufletului care-i ingaduie omului sa vada dimensiunile reale ale lucrurilor si intamplarilor sunt, sub imperiul fricii paralizante. "Caci - gasim scris in Cartea Intelepciunii lui Solomon - spaima nu este altceva fara numai lepadarea oricarui ajutor care-ti vine de la dreapta judecata" (Int. sol. 17, 11).
Zamislirea si dezvoltarea fricii in suflet pot fi iscate si prilejuite de alte patimi ale omului. Ea se arata a fi legata in primul rand de mandrie. Sfantul Isaac Sirul spune ca: "cel lipsit de smerenie e lipsit si de desavarsire. Si cel lipsit de aceasta e pururea infricat". Iar Sfantul Ioan Scararul arata ca "sufletul mandru este robul fricii lase, pentru ca se bizuie pe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre".
Frica este legata si de patima trandaviei, cum ne arata Sfantul Simeon Noul Teolog.
In general, frica poate fi iscata de starea de pacat, asa cum invata Sfantul Apostol Pavel: "Necaz si stramtorare (neliniste in fr.) peste sufletul oricarui om care savarseste raul" (Rm. 2, 9). Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cel care vietuieste in pacat este intotdeauna temator; si dupa cum cei care au de strabatut un drum intr-o noapte intunecata si fara luna tremura de frica, cu toate ca nu-i ameninta nimeni si nimic, tot asa pacatosii se tem tot timpul; chiar si atunci cand nu-i mustra nimeni, constiinta lor incarcata ii face sa se sperie de orice lucru, sa se fereasca de toti si toate sa li se para infricosatoare si inspaimantatoare, nefiind nimic care sa nu-i umple de neliniste". Aceste remarci nu se aplica numai celor care, dorind sa traiasca potrivit poruncilor sau cel putin cunoscandu-le, le-au calcat si, prin urmare, sufera mustrarile constiintei, ci de asemenea si celor care, traind in afara credintei si in necunoasterea poruncilor, au totusi un oarecare sentiment al starii lor de pacatosenie. Se pare chiar ca starea de pacat trezeste frica, sub forma anxietatii si angoasei, cu atat mai mult cu cat omul nu are constiinta limpede a a pcatului sau. Referindu-se la "frica sufletului in care este o marturie a pacatului", Sfantul Diadoh al Foticeei il sfatuieste pe crestini sa-si marturiseasca chiar greselile cele fara de voie si cele fara de stiinta, caci, spune el, "daca nu ne vom marturisi cum trebuie si pentru greselile fara de voie, vom afla in noi in vremea iesirii noastre o oarecare frica nelamurita".
Frica, ca si celelalte patimi, este direct legata de lucrarea diavolilor. Ei contribuie la aparitia ei si se folosesc de ea ca de un teren foarte prielnic pentur lucrara lor, caci le este un bun aliat, dupa cum arata Sfantul Diadoh al Foticeei, mai ales cand este vorba despre frica legata de savarsirea pacatului.
Pusilanimitatea ("miicimea de suflet","nelinistea", "frica lasa", "lipsa de barbatie", "lasitate", "lenevirea", "inputinarea de suflet")
Pusilanimitatea este adesea privita ca o forma a fricii, avand multe caracteristici comune. Totusi ea are unele trasaturi specifice si in mod repetat i se acorda un loc aparte si importanrt, ceea ce impune sa facem cateva remarci in plus, care se refera numai la ea.
Pusilanimitatea ca patima este definita de Sfantul Ioan Damaschin ca "frica de a nu izbuti, adica frica de nereusita". Ea este caracterizata prin slabiciune, lipsa de curaj in fata unui lucru care trebuie indeplinit. Se deosebeste totusi de lasitate, fiind mai curand timiditate.
Sfintii Parinti o considera boala. Origen o numara intre patimile pe care el insusi le-a numit "boli ale sufletului", iar in Apoftegmele parintilor aflam urmatoarea istorisire: "Un frate a venit la Avva Victor, cel ce petrecea intru tacere in lavra lui, zicand: Ce sa fac, parinte, pentru ca ma biruieste lenevirea? Zis-a lui batranul: Aceasta boala, fiule, este sufleteasca".
Pusilanimitatea vadeste imbolnavirea puterii irascibile a sufletului asa cum arata Sfantul Ioan Casian.
Aceasta patima este de asemenea privita de Sfintii Parinti ca o forma de nebunie; cum face, de pilda, Sfantul Ioan Gura de Aur, referindu-se la spusa din Pilde (14, 29).
Ca si in cazul celorlalte patimi, pusilanimitatea isi vadeste caracterul patologic in special prin aceea ca este o atitudine nefireasca, ce nu corespunde starii omului dinainte de cadere. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune ca "Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii si dragostei si al intelepciunii" (2 Tm. 1, 7). In timp ce puterea, despre care vorbeste Apostolul, este unul dintre darurile Sfantului Duh, care constituie chipul lui Dumnezeu din om si care isi afla desavarsirea in dobandirea asemanarii cu Hristos, pusilanimitatea este negarea acestei virtuti. Ea a aparut in sufletul omului ca urmare a pacatului si este cu totul straina de natura sa autentica. De aceea Sfantul Varsanufie il sfatuieste pe unul dintre fiii sai duhovnicesti astfel: "Zi fricii tale: Sunt strain de tine!".
Pusilanimitatea este in orice caz, ca si frica, semn al lipsei de credinta. A fi lipsit de curaj inseamna a nu te increde in Dumnezeu, in puterea Sfantului Duh, care pururea il sprijina pe cel care-L cheama pe Dumnezeu in ajutor. Unit cu Dumnezeu si primind harul Sau , impartasindu-se de puterea Lui, omul nu are a se teme de nimic atunci cand vrea sa faca ceva. Avand credinta neclintita in Dumnezeu, el poate, potrivit cuvintelor lui Iisus, sa mute muntii din loc.
Adesea, omul se teme sa actioneze pentru ca este dominat de propria sa imaginatie. Legatura dintre lipsa de curaj si imaginatie este, ca in cazul tuturor formelor de frica, subliniata des de Sfintii Parinti. Si in acest caz, imaginatia nu face decat sa deformeze realitatea, prezentand actiunea pe care o are omul de indeplinit ca foarte grea, plina de primejdie sau cu totul imposibila, in timp ce, in mod obiectiv, ea nu este deloc asa. Omul lipsit de curaj este victima unei amagiri si chiar putem spune ca ajunge sa delireze, asa cum arata Sfantul Ioan Scararul: "Frica lasa (este o slabire a credintei) aratata in asteptarea plina de spaima a unor lucruri neprevazute (...) simtire plina de tremurare a inimii, clatinata si speriata de nenorociri indoielnice". Iar Avva Victor, in continuarea cuvintelor citate mai sus, spune: "Precum celui bolnav de ochi, din cumplita durere i se pare ca vede multa lumina, iar celui sanatos i se pare ca vede putin, asa si cel slab la suflet, din putintica incercare repede se tulbura, parandu-i-se ca este mare".
Ea este in esenta legata de patima chenodoxiei, incat putem spune ca "toti cei fricosi sunt iubitori de slava desarta".
Pusilanimitatea il alieneaza pe om, luandu-l cu totul in stapanirea ei. Este o patima deosebit de periculoasa, fiindca blocheaza dinamismul omului, ii franeaza elanurile spre desavarsire, ii incetineste sau chiar ii paralizeaza activitatea si inhiba in multe imprejurari exercitarea facultatilor sale sufletesti. Ea se dovedeste in mod special daunatoare pentru lucrarea duhovniceasca. Este limpede ca diavolul are un interes special in a isca si a intretine aceasta patima, care tulbura sufletul si-l impiedica sa duca la indeplinire cele ce are de facut si pentur care a fost creat.
Sursa: Terapeutica bolilor spirituale de Jean Claude Larchet
PAGINI WEB:
Akedia si tamaduirea ei
Tamaduirea tristetii
Patima desfranarii
Mania
Razboi intru Cuvant:
# Jean-Claude Larchet: DELIRUL, LIPSA DE IUBIRE, FALSA IUBIRE SI BOLILE PSIHICE
# TRISTETEA SI AKEDIA: cauze, manifestari, terapeutica duhovniceasca (Jean-Claude Larchet)
# Jean-Claude Larchet ne talcuieste porunca dupa care vom fi judecati: IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, NU ESTE CEVA SPONTAN SI USOR
foarte bun articolul. bravo.
RăspundețiȘtergere