Pe 14 septembrie, de ziua Inaltarii Sfintei Cruci, s-au implinit anul acesta 9 ani de la trecerea la cele vesnice a parintelui Sofian Boghiu, duhovnicul Bucurestilor. I.P.S. Teofan, pe atunci mitropolit al Olteniei, scria:
„Parintele Sofian a plecat la Cer. Imparatia cea de sus se imbogateste cu un pamantean. Pamantul, in logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, in logica credintei, devine mai bogata, caci, acolo sus, un rod al ei, gasindu-si odihna, se osteneste in rugaciune pentru oameni“.
Continuare la CrestinOrtodox: 7 ani de la moartea Parintelui Sofian Boghiu, duhovnicul Bucurestilor
„Eu am zis: dumnezei sunteţi” (Ioan 10, 34). Ţinta urmată cu tenacitate de creştinul autentic este îndumnezeirea, dobândirea Sfântului Duh. Puţini oameni au capacitatea să înţeleagă acest lucru şi, mult mai puţini, sunt cei care într-o generaţie întreagă îndeplinesc chemarea de a fi dumnezei [dupa har].
Cum se manifestă un om îndumnezeit? Cum arată o persoană care a devenit sălaş al Duhului Sfânt? Care este chipul celui ce a ajuns la „unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13) ?
Dumnezeu m-a binecuvântat de-a lungul vieţii să întâlnesc mulţi oameni îmbunătăţiţi duhovniceşte. Amintesc câţiva dintre cei plecaţi în lumea Împărăţiei cerurilor: părintele Vitimion cel simplu de la Schitul Slănic Argeş, Maica Teodosia cea mult rugătoare de la mănăstirea Bussy en Othe de lângă Paris, Părintele Paisie cel Sfânt de la Sihăstria dimpreună cu Părintele Cleopa mărturisitorul, Părintele Teofil cel întru totul curat de la Balaciu, Părintele Ghedeon cel cuminte de la Schitul Crasna…
La fiecare dintre cei amintiţi am simţit un anume suflu al îndumnezeirii. Ceva de dincolo de lume, ceva inaccesibil nouă, muritorilor obişnuiţi, se descoperea în privirea lor, în glasul, în mişcările, în fiinţa lor: curăţenie sufletească, sensibilitate, disponibilitate spre jertfă, smerenie în orice situaţie, încredere nebună în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, capacitate totală de a binecuvânta, de a iubi, de a ierta, de a purta durerea celuilalt, de a-i oferi bucurie.
La acestea toate şi la multe altele se adaugă o atitudine, o stare, un duh inefabil al blândeţii, al bunătăţii, al îngăduinţei. Părintele Sofian de la Mănăstirea Antim, de la a cărui naştere în cer se împlinesc 7 ani, a fost un astfel de chip, un chip al blândeţii prin excelenţă. Intreaga sa fiinţă răspândea blândeţe şi bunătate.
Timp de aproape 10 ani am fost binecuvântat de Dumnezeu să vieţuiesc sub acelaşi acoperiş monahal cu Părintele Sofian. Astfel, aproape în fiecare zi schimbam cel puţin câteva cuvinte, ne sfătuiam pentru binele mănăstirii, adesea slujeam la acelaşi altar, şi, mai ales, eu îmi sprijineam creştetul pe umărul lui în ceas de cumpănă. O, Doamne! Ce izvor de trăire, ce infuzie de har, ce reconfortare sufletească poate trăi omul atunci când creştetul şi-l pleacă pe umărul unui om sfânt. Încercarea prin care trece, suferinţa care-i sfâşie inima devin, la picioarele unei persoane precum Părintele Sofian, izvor de răbdare, de curaj, de nădejde. Iar când un astfel de om te bucură cu prietenia lui, îţi încredinţează anumite trăiri ale sufletului, inima-ţi primeşte o stare de pace, odihnă sufletească ale cărei urmări nu se şterg nicicând.
Un chip al blândeţii, acesta a fost bunul părinte Sofian. Bucureştenii i-au sesizat în număr necrezut de mare izvorul inepuizabil de sensibilitate, gingăşie şi candoare şi se adăpau la această fântână de har în clipe de bucurie şi, mai ales, de încercare. Părintele îi asculta, îi binecuvânta, îi înţelegea în durerea sau păcatul lor, îi întărea şi, mai presus de toate, îi iubea. Ii iubea pentru că era smerit; îi iubea pentru că le purta poverile la rugăciune; îi iubea pentru că îi ajuta cu sfatul; îi iubea pentru că inima sa îi cuprindea pe toţi.
Marele şi rarul dar al blândeţii, care împodobea fiinţa întreagă a Părintelui Sofian, se arăta şi prin faptul că nu avea nici cea mai mică tendinţă de a osândi, de a judeca, de a ţine minte răul. De-a lungul vieţii sale, Părintele Sofian a avut parte de multe vrăjmăşii, care i-au împovărat sufletul, i-au tulburat liniştea. Au fost duşmănii din afară şi, mai dureros, de la casnicii lui. Le aşeza pe toate la picioarele Tronului ceresc prin atitudini de felul: „Doamne, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”
Părintele Sofian a trăit aproape întreaga sa viaţă de monah la Mănăstirea Antim, nu departe de Sfânta Patriarhie şi, în aceeaşi incintă cu sediul Cancelariei Sfântului Sinod. Nu a îndeplinit răspunderi oficiale înalte în sensul omenesc al lucrurilor, dar cunoştea ceea ce se întâmpla bine sau mai puţin bine în Biserică. Nu l-am auzit niciodată judecând, condamnând pe cineva care nu-şi împlinea bine datoria, sau, mai mult, cauza rău misiunii Bisericii. Asculta, medita se ruga şi tăcea. Aveam sentimentul că suferă, se întristează şi că preia situaţia respectivă în rugăciune şi o prezintă lui Dumnezeu spre rezolvare.
Părintele Sofian a plecat dintre noi acum şapte ani de zile. Mănăstirea Antim este altcumva după plecarea Părintelui. Arhiereii, preoţii, monahii şi credincioşii care l-au avut ca duhovnic nu-l mai întâlnesc în altar, în pridvor, pe aleile mănăstirii sau la chilie. Şi e aşa de tristă pentru noi, cei puţin credincioşi, Mănăstirea Antim, fără Părintele Sofian!
Sunt şi persoane, probabil dintre cei mult credincioşi, care vin la mănăstirea Antim, şi aici, în duh şi adevăr, îl întâlnesc pe Părintele. Amintirea feţei sale celei blânde şi rugăciunea lui pentru Mănăstirea care i-a fost atât de dragă, odihna sufletească sădită de el în multe inimi şi faptul că se află de şapte ani împreună cu Sf. Antim în veşnicia sălăşluirii cu Dumnezeu, dau certitudinea prezenţei Părintelui Sofian printre coloanele, florile, arhiereii, monahii şi credincioşii mănăstirii.
Blândeţea Părintelui Sofian se revarsă în cascade, valuri, valuri: peste mănăstirea Antim, peste cei care l-au cunoscut, peste Biserică, peste Ţară şi peste lume.
Îţi mulţumim, Doamne, că din vase de lut faci asemenea „dumnezei” fără de care lumea ta s-ar reîntoarce în nefiinţă.
LEGATURI:
Razboi intru Cuvant:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu