Tamaduirea slavei desarte si a mandriei

Tamaduirea slavei desarte

Sfantul Ioan Scararul o socoteste "o capcana greu de ocolit si foarte primejdioasa".

Lucrarea de tamaduire a acestei boli sufletesti este deci dintru inceput deosebit de delicata, cu atat mai mult cu cat ea se hraneste din insesi lucrurile prin care i se impotriveste omul si se intareste chiar atunci cand este infranta, dupa cum arata Sfantul Ioan Casian:

"Toate pacatele, odata biruite, incep sa se ofileasca si, dupa infrangere, devin din zi in zi mai slabe, iar cu vremea le scade puterea si isi inceteaza fierberea (...). Insa aceasta boala, odata ce a fost doborata, mai cu inversunare se ridica la lupta si tocmai cand crezi ca a fost stinsa, atunci se scoala din moarte si mai puternica. Celelalte pacate ii ataca de obicei doar pe cei biruiti in lupta, aceasta insa ii urmareste mai inversunat pe biruitorii ei, si cu cat a fost mai puternic strivita, cu atat mai aprig ii ataca chiar cand se mandresc cu izbanda lor".

Astfel, slava desarta "ii inseala mai cumplit pe cei neprevazatori fara ca acestia sa se astepte".

*

Cel care vrea sa se vindece de slava desarta trebuie, de aceea, de la inceput si pana la sfarsit, sa dea dovada de mare discernamant duhovnicesc si de neincetata trezvie.

*

Ferirea de aceasta patima, ca si tamaduirea ei, se incep prin cunoasterea ei in amanuntime; caci are multe si felurite fete, este plina de siretlicuri si presara cursele cele mai viclene. De asemenea trebuie cunoscute dinainte mijloacele prin care pot fi zadarnicite toate aceste inselaciuni. De aceea, Parintii au socotit de trebuinta sa le arata pe toate acestea celor care merg pe cale:

"Asa cum cei mai incercati dintre doctori se ocupa sa vindece nu numai bolile prezente, ba, prin inteleapta lor experienta, sa le preintampine chiar pe cele ce se vor ivi prin sfaturi sau medicamente, tot astfel si acesti adevarati doctori ai sufletelor, inlaturand prin convorbiri duhovnicesti, ca printr-un remediu ceresc, bolile sufletului care s-ar ivi, nu ingaduie acestora sa prinda radacini in mintile tinerilor, descoperindu-le totodata si cauzele patimilor ce-i ameninta, si leacurile de insanatosire".

"Punandu-le in fata amagirile tuturor patimilor la care sunt expusi tinerii si cei fierbinti cu duhul, vor cunoaste ascunzisurile acestor asalturi si, vazandu-le ca intr-o oglinda, vor gasi si cauzele viciilor de care sunt zguduiti, si leacurile. Apoi, preveniti si asupra luptelor viitoare mai inainte de ivirea lor, vor sti cum trebuie sa ia masuri de prevedere, cum sa le intampine si sa se lupte".

Cunoscand de la inceput cat de primejdioasa si vicleana este aceasta patima si mai ales ca din pricina ei poate fi pierdut rodul tuturor stradaniilor si nevointelor, si toate virtutile dobandite, omul intelege  ca trebuie sa lupte impotriva ei din toate puterile. Caci, facandu-l sa piarda tot binele, ii primejduieste insusi fiinta sa, dupa cuvantul Psalmistului care spune: "Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor" (Ps. 52, 7), reducandu-l la nimicnicie.

*

De aceea, pentru biruirea ei, omul trebuie sa inceapa prin cugetarea la judecata dumnezeiasca si teama de osanda in aceasta viata ca si in cea ce va sa fie, cunoscand ca, dupa cum ne descopera cuvantul Domnului: "Oriceine se inalta pe sine se va smeri" (Lc. 14, 11).

Si pentru ca aceasta patima este cautare a slavei omenesti, lumeasca si pamanteasca, cel care vrea s-o biruiasca trebuie sa inteleaga cat este ea de desarta, sa stie ca se sprijina pe ceva cu totul nestatornic si ca urmareste nimicul si umbra, dupa cum, in nenumarate randuri, arata Sfintii Parinti. Moartea este cea care-i descopera omului cat de amagitoare este slava lumii si cat de lipsite de pret si trecatoare sunt lucrurile omenesti dupa care alearga manat de ea. De aceea, aducerea-aminte de moarte, ceasul infricosator si de neocolit cand omul vine la judecata inaintea lui Dumnezeu, este de mare folos in lupta impotriva acestei patimi.

*

Si tot asa, pentru ca ea este cautare a cinstirii de catre semeni, a faimei, demnitatilor, vazei si locurilor de frunte, se cuvine ca omul sa se lepede de tot ceea ce poate fi pricina sau prilej pentru aceasta; sa fuga de cei care sunt robiti de ea si care sunt astfel o rea pilda pentru el; sa nu primeasca nici o slujba inalta, care-i da putere asupra altora si-l face cunoscut de multi, sa se fereasca de orice i-ar putea atrage admiratia oamenilor si laudele lor. Iar pentru ca slava desarta mai este si dorinta de a fi vazut de ceilalti, trebuie ca omul sa se fereasca, in cuvintele, faptele si modul de a se purta, de orice l-ar putea deosebi de semenii sai. Cel care nu vrea sa cada prada slavei desarte trebuie sa faca in asa fel incat sa ramana nestiut de oameni; la aceasta este ajutat de alegerea unei conditii sociale de rand si de cautarea singuratatii.

*

Am vazut insa ca slava desarta nu-l impinge pe om sa se mandreasca numai cu bunurile materiale pe care le poseda, ci si sa se laude, in fata semenilor sau in sine, cu bunurile duhovnicesti, cu nevointele si virtutile sale. Aceasta este o forma subitla a patimii, cea mai de temut, care-l ameninta fara incetare pe omul duhovnicesc si impotriva careia trebuie sa lupte in multe chipuri.

Se cuvine mai intai sa-si ascunda dinaintea oamenilor, de la care patima il mana sa astepte cinste si laude, nevointa si faptele bune. Astfel, Sfantul Maxim scrie: "Slava desarta este alungata de faptuirea intr-ascuns". Si inca: "Nu mica lupta se cere pentru a te izbavi de slava desarta; si se izbaveste cineva de aceasta prin lucrarea ascunsa a virtutilor (...)".

Trebuie ca omul sa se ingrijeasca sa nu-si vadeasca, nici prin cuvinte, nici prin purtari, strea launtrica si sa nu-si descopere lucrarea duhovniceasca. Asa sfatuieste Sfantul Ioan Scararul: "Fii srarguincios cu sufletul, nearatand aceasta nicidecum prin trup: nici prin infatisare, nici prin vreun cuvant deschis, nici prin vreun cuvant cu subinteles"; "Oriunde te vei duce, ascunde-ti virturtea ta". In alta parte iarasi: "Inceputul neascultarii slavie desarte e pazirea guri".
 

Cu atat mai mult, omul duhovnicesc trebuie sa se fereasca in a-i invata pe altii si chiar de a vesti cuvantul dumnezeiesc, dupa cuma arata Sfantul Macarie Egipteanul: "Cel care este rugat sa le vorbeasca fratilor si sa le spuna cuvant de mantuire, se cuvine sa se intristeze pentru aceasta si sa fuga ca de foc, indepartand, de la el gandul, pentru ca sa scape de ispita si sa nu cada in slava desarta din pricina vorbelor".

El aminteste de Moise care, indemnat de Dumnezeu sa vesteasca cuvintele Sale lui Israel, s-a rugat sa fie iertat, spunand: "O, Doamne, eu nu sunt om indemanatic la vorba" (Ies. 2, 10), si de Ieremia, care tot asa s-a ferit, zicand: "O, Doamne, Dumnezeule, eu nu stiu sa vorbesc, pentru ca sunt inca tanar" (Ier. 1, 6), si de Apostolul Pavel, care scrie: "fara voie (vestesc Evanghelia)" (1, Cor. 9, 17). In Pateric aflam nenumarate pilde de Parinti care s-au ferit sa rosteasca cuvant, si numai cu multa greutate si dupa lungi rugaminti primeau sa raspunda celor care-i intrebau cele duhovnicesti.

*

Pe de alta parte, cel ce voieste sa biruiasca slava desarta trebuie sa-si vesteasca greselile inaintea celorlalti, fireste cu conditia ca aceasta sa nu-i vateme sufleteste. Sfantul Ioan Scararul spune in acest sens: "Nu-ti ascunde rusinea ta din socotinta de a nu da pricina de sminteala. Dar nu trebuie sa se foloseasca acelasi plasture pentru orice rana, ci potrivit cu felul ei".

Intotdeauna leacul de capetenie impotriva slavei desarte este primirea necinstirii si chiar cautarea celor care aduc dispretul semenilor. Culmea "necautarii slavei desarte - spune Sfantul Ioan Scararul - este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea". De aceea, un Batran invata astfel: daca dracul "te inseala cumva cu inaltarea, fa si tu un lucru oarecare, prin care sa te necinsteasca oamenii; caci sa stii ca de nimic nu se scarbeste, nu se necajeste si nu se topeste Satana mai mult ca aceasta, cand doreste insusi omul si isi iubeste necinstea si umilinta".

Iar Sfantul Ioan Scararul spune ca: "Dumnezeu Se bucura vazandu-ne ca alergam spre necinstiri, ca sa stramtoram, sa lovim si sa pierdem inchipuirea desarta de sine". Tot el arata ca unii pastori sau parinti duhovnicesti porunceau lucruri de necinste pentru cei care nu se smereau pe ei insisi, pentru a-i tamadui de slava desarta: " Doftorii, bagand de seama ca unii dintre acestia erau iubitori de a se arata la venirea in manastire a mirenilor, ii acopereau in fata acelora cu ocari si cu slujiri mai putin cinstite".

Chiar Dumnezeu foloseste leacul acesta, si cu acest rost, dupa cum arata acelasi Sfant Parinte: "De multe ori Domnul ii aduce pe cei iubitori de slava desarta la lipsa de slava, prin necinstriea ce li se intampla".

Pentru aceasta, omul trebuie sa vada in umilintele pe care le are de indurat - dispret, ocara, batjocura, si altele de acest fel - leacuri ale proniei dumnezeiesti, iar in cel care l-a intristat in vreun fel, sau l-a batjocorit, sau l-a nedreptatit cu ceva, un adevarat tamaduitor al bolii sale, care i-o descopera si-i da si doctoria trebuincioasa, ca sa se vindece. Astfel, un Parinte invata:

"De-ti vei aduce aminte de cel ce te-a necajit sau te-a necinstit sau te-a pagubit, dator esti sa-ti aduci aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos si sa-l ai pe el ca un facator de bine, ca insusi necazul tau insemneaza ca-ti boleste sufletul. Ca de nu boleai, nu patimeai. Deci dator esti sa multumesti fratelui si sa te rogi pentru dansul, ca prin el cunosti boala ta si vei primi cele de la el ca pe niste doctorii trimise de la Iisus. Iar de te scarbesti asupra fratelui, zici ca si lui Iisus: Nu voiesc sa primesc doctoriile Tale, ci voiesc sa putrezesc intru ranile mele".

Iar mai departe: "Deci cel ce voieste sa se vindece de ranile cele sufletesti dator este sa sufere cele ce sunt aduse de doctor, in orice chip ar fi. Caci nici celui ce boleste trupeste nu-i pare bine sa taie sau sa se arda, sau sa ia curatenie, ci cu greata isi aduce aminte de acestea. Insa, incredintat fiind ca este cu neputinta in alt chip  a se izbavi el de boala decat prin acestea, le sufera cu vitejie, multumind doctorului si stiind ca prin greata se va izbavi din indelungata boala. Fier arzator de rana al lui Iisus este cel ce te necinsteste sau te ocaraste, dar te izbaveste de slava desarta".

Si tot el spune ca, in ceea ce-l priveste: "Eu nu-i invinovatesc pe cei care ma ocarasc, ci-i numesc facatori de bine ai mei, si primesc pe doctorul inimilor, care da pentru necuratia si mandria sufletului meu leacul umilintei".

Cand omul sufera fara mahnire sa fie necinstit inaintea oamenilor, nu tine minte raul si nu pastreaza ura in sufelt fata de cel care l-a dispretuit sau l-a defaimat in vreun fel, ci, dimpotriva, ii multumeste ca unui binefacator al sau, este semn ca s-a tamaduit de slava desarta. Intr-o asemenea lumina, putem intelege de ce Sfantul Maxim spune ca "dragostea fata de aproapele (il face pe om) sa dispretuiasca slava".

*

Primind si chiar cautand necinstirile se tamaduieste omul de slava in masura in care ea este dorinta de slava lumeasca, nevoie de admiratie si stima de la ceilalti. Dar slava desarta il face pe om sa se stimeze, sa se admire si sa se cinsteasca pe sine, si  sa se inalte in proprii sai ochi. Pentru a o birui cand se arta sub aceasta forma, omul trebuie sa-si nesocoteasca propria nevointa si propriile virtuti, sa ascunda fata de sine insusi ceea ce are bun in el si faptele sale bune. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca Hristos, dupa ce prin felurite pilde indeamna pe oameni sa se departeze de slava desarta, "indreapta gandul celor care sufera de aceasta boala", poruncind: "Sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta". (Mt. 6, 3).

Chiar daca ar implini deplin voia lui Dumnezeu, se cuvine ca, asa cum invata Mantuitorul (Lc. 17, 10), omul sa se socoteasca pe sine sluga nemernica, care n-a facut decat ceea ce era dator sa faca; acesta este unul dintre mijloacele pe care le recomanda Parintii pentur a ne feri de slava desarta.

*

Fireste ca pana a ajunge la o asemenea inaltime omul trebuie sa-si cerceteze mai inati constiinta si sa vada cat de departe este de savrsirea desavarsita a poruncilor. Tot asa, se cuvine sa-si aminteasca pacatele sale si sa se intristeze pentru ele, ceea ce va taia de la el inaltarea, atat in propriii sai ochi, cat si inaintea celorlalti. "Daca vom avea mereu in fata ochilor pacatele noastre, nu ne vom semeti in inima noastra cu cele pe care le avem. Avutiile, puterea, demnitatile si maririle nu vor insemna nimic pentru noi", spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Iar Sfantul Ioan Scararul invata: "Cand laudatorii, mai bine zis amagitorii, incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre, si ne vom afla nevrednici de cele spuse sau facute spre cinstirea noastra".

*

Sa aratam, in sfarsit, rostul esential pe care-l are rugaciunea in tamaduirea de aceasta patima, ca si de oricare alta. Prin rugaciune, omul primeste ajutorul lui Dumnezeu, fara de care este cu totul neputincios in a birui vreo patima. In cazul slavei desarte insa, primeste in plus discernamantul subitre, prin care zadarniceste cursele ei viclene. De asemenea, rugaciunea il ajuta sa se dezlipeasca de aceasta lume care-i hraneste prin lucrurile din ea slava desarta si sa se lipeasca de Dumnezeu si numai pe El sa-L iubeasca si sa-L slaveasca, recunoscand ca "Lui I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea".

*

Slava care vine de la oameni si slava de la Dumnezeu sunt cu totul opuse una alteia, si una o scoate pe cealalta din sufletul omului. Omul trebuie sa se lepede de orice slava lumeasca ca sa ajunga la slava dumnezeiasca, pentru care este menit prin natura sa; atata vreme cat ramane alipit de slava pamanteasca, el nu poate gusta din slava cereasca. "Precum focul nu naste zapada, asa nici cel ce cauta cinstea aici nu se va bucura de cea de acolo", spune Sfantul Ioan Scararul. De aceea, numai prin smerenie ajunge omul sa se impartaseasca din slava dumnezeiasca. Asa cum invata un Batran: "Daca voiesti sa fii cunoscut de Dumnezeu, trebuie sa ramai nestiut de oameni".

Am vazut ca omul tinde spre slava prin insasi firea sa, insa numai slava de la Dumnezeu este cea care i se cuvine cu adevarat, si numai in Domnul sa se laude, asa cum spune Apostolul: "Eu preamaresc pe cei ce Ma preaslavesc" (1 Regi 2, 30).

In locul "laudei dupa trup" (2 Cor. 11, 18) se cuvine sa fie cautata "slava care vine de la unicul Dumnezeu" (In 5, 44).

Origen indeamna astfel: "Trebuei sa fugim de orice marire care vine de la oameni, chiar daca se pare ca ea este adusa pentur ceva frumos, si sa cautam singura marire adevarata, data de Singurul Care preamareste cu adevarat pe cel vrednic de marire si intr-un fel cu mult mai mult decat vrednicia lui".

Cu cat doreste omul mai mult de slava dumnezeiasca, cu atat mai de nimic i se pare cinstea care vine de la oameni. De aceea, iubirea lui Dumnezeu si a slavei Sale este cel mai bun mijloc de a scapa sufletul din robia slavei celei desarte. Sfantul Ioan Scararul sfatuieste: "Sa ne sarguim sa gustam din slava celor de sus. Iar cel ce a gustat din ea va dispretui toata slava pamanteasca".

 *

Fireste insa ca leacul cel mai potrivit impotriva slavei desarte ramane smerenia. Astfel, Avva Dorotei scrie: "Doctorul sufletelor este Hristos, si El cunoaste toate si da doctoria potrivita fiecarei patimi. Asa, slavei desarte ii da porunca smeritei cugetari".

Sfantul Ioan Casian da acelasi sfat, indeosebi cand e vorba despre slava desarta: "Trebuie sa ingrijiti... prin virtutea umilintei acel madular, ca sa zic asa, al sufletului, care este infectat".

Sfantul Ioan Scararul spune si el: "Cand incepe sa infloreasca ciorchinele acestei cuvioase (smerita cugetare), uram indata cu durere toata slava si lauda omeneasca". Iar Sfantul Maxim scrie: "Smerenia slobozeste mintea de... slava desarta".

Vom vedea in continuare ca multe dintre invataturile Parintilor privitoare la lupta impotiva slavei desarte sunt in fapt sfatuiri prin care se arata cum se poate castiga smerenia.

Tamaduirea mandriei

Atunci cand am vorbit despre slava desarta si mandrie, am vazut ca aceste patimi sunt atat de apropiate una de cealalta, incat unii Parinti nu fac deosebire intre ele. In ceea ce ne priveste, urmand pilda altora dintre ei, am socotit ca este de  folos a face deosebirea intre ele si am aratat care sunt caracteristicile specifice fiecareia dintre ele. De aceea, vom prezenta separat si modul in care pot fi ele tamaduite. Dar inrudirea lor  face cu neputinta de ocolit reluarea  unor idei si deci repetarea celor deja spuse.

Tamaduirea mandriei, ca si cea a slavei desarte, incepe printr-o cunoastere amanuntita mai dinainte a acestei patimi, cu toate ca mandria nu este nici atat de subtire, nici atat de felurita si nici atat de inselatore ca slava desarta. De aceea, Sfantul Ioan Casian care socoteste recunoasterea si prezentarea bolii ca un element fundamental in tamaduirea ei, in ceea ce priveste mandria subliniaza ca este deosebit de important sa-i fie cunoscute cauzele: "Vom putea fi preveniti insa cum sa ne punem la adapost de veninul foarte primejdios al acestei boli daca vom cerceta cauzele si originea caderii insasi. Negresit, niciodata nu vor putea fi tratate bolile, gasindu-le leacuri pentru suferinte, mai inainte de a afla printr-o atenta cercetare originile si cauzele acestora".

Cunoasterea in general a bolii ii da omului posibilitatea de a recunoaste ca sufera de ea, aceasta patima putand usor sa ramana nestiuta si uitata. Si pentru ca cel care nu stie ca este bolnav nu va cauta sa se vindece, negresit recunoasterea bolii este inceputul tamaduirii de ea. Sfantul Ioan Scararul spune ca este "mica nadejdea de mantuire pentru cei ce bolesc de patima aceasta" fara sa stie ca o au.

*

Trezvia si discernamantul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om sa-si vada boala de la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de intetirea si intarirea ei, care o face aproape de nevindecat. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: "Boala aceasta ucigatoare va putea fi ocolita sigur daca impotriva asalturilor ei violente si primejdioase se vor lua masuri nu tarziu, cand deja a ajuns stapana pe noi, ci cand, recunoscandu-i liniile inaintate de lupta, ca sa zic asa, ii vom iesi inainte cu fin si prevazator discernamant".

Pana la o anumita limita a bolii, tamaduirrea ei se poate face prin staruinta omului, care trebuie sa se indrepte in mai multe directii.

*

Mai intai, daca va cunoaste omul ca mandria, ca si slava desarta, face desarte toate stradaniile duhovnicesti si lipsite de orice pret virtutile noastre; daca intelege cat de aspra va fi judecata dumnezeiasca pentru cei mandri, cate chinuri si suferinte ii asteapta si ca mandria il lipseste pe om de harul lui Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravna la biruirea ei. Astfel, la intrebarea: "Cum se vindeca (cel mandru)?", Sfantul Vasile cel Mare raspunde: "Se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: "Domnul celor mandri le sta impotriva iar celor smeriti le da har" (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la care va fi supusa mandria".

Mantuitorul insusi vorbeste despre urmarile nenorocite ale mandriei, spunand in repetate randuri: "Oricine se inalta pe sine se va smeri" (Mt. 23, 12; Lc; 14, 11); iar prin pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-14).

*

Dar, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, numai frica de judecata nu este de ajuns pentru a-l tamadui pe om de mandrie. Si pentru ca mandria sta in inaltarea de sine inaintea celorlalti si fata de Dumnezeu, omul nu se poate tamadui de ea decat ferindu-se in orice imprejurare de a se inalta pe sine, nimicind obisnuinta prin renuntarea incetul cu incetul la manifestarile ei patimase, ceea ce implica trezvie launtrica neincetata si, de asemenea, ferirea de oamenii care se afla in chip vadit sub stapanirea acestei patimi.


De aceea, Sfantul Vasile cel Mare adauga: "Nu poate cineva sa se vindece de boala daca nu s-a lepadat mai inainte de toate stradaniile lui pentru inaltare; asa cum nu poate cineva sa uite o limba straina sau o oarecre meserie daca nu inceteaza cu totul, nu numai sa faca sau sa spuna ceva in legatura cu acea meserie, ci chiar daca nu inceteaza sa auda pe cei care vorbesc si sa vada pe cei care lucreaza".

*

Ca si in cazul slavei desarte, de mare ajutor este intelegerea desertaciunii si nimicniciei lucrurilor pe care se intemeiaza omul supus acestei patimi, caci cele omenesti sunt nestatornice, marirea si bogatia trec, omul insusi este slab si neputincios, supus in aceasta lume bolii, batranetii si mortii, si ca, fara Dumnezeu, nu este decat "tarana si cenusa, umbra si fum".

*

Mandria se vadeste prin anumite atitudini: increderea in sine, multumirea de sine, semetia, indrazneala, credinta ca le stii pe toate, increderea in propria judecata, convingerea ca ai avut dreptate, indreptatirea de sine, impotrivirea in cuvant, vointa de a-i invata pe altii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra mandriei adoptand atitudini cu totul opuse acestora, adica: urarea voii proprii, neincrederea in propria intelepciune, lepadarea indreptatirii de sine si, dimpotriva, invinovatirea de sine, lepadarea impotrivirii in cuvant, ferirea de a invata si de a porunci altora, care, cum arata Avva Dorotei, poate omul "a se regasi pe sine si a reveni la ceea ce e dupa fire".

 *

Pentru a se feri de prima forma de mandrie, care sta in a te socoti mai presus de ceilalti oameni, sau cel putin fata de unii, si a-i dispretui, omul trebuie sa se straduiasca sa vada numai ceea ce este  bun si frumos in semenul sau si sa-si intoarca privirea de la defecetele si greselile lui. Aceasta este intelesul cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul: "dragostea imprastie... inchipuirea de sine". Se cuvine ca omul sa mearga pana la a se socoti pe sine insusi mai prejos decat toti, cum invata Avva Dorotei: "A se socoti mai prejos de toti se opune mandrei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti".

*

Aducerea-aminte de  pacatele sale indeparteaza inaltarea de sine, prin ea ajungand omul sa-si vada propria ticalosie si saracia duhovniceasca. Inaltarea de sine se regaseste intr-o masura si mai mica daca amintirea greselilor este insotita de zdrobirea inimii si defaimarea de sine.

*

Primirea si chiar cautarea necinstirilor inlesnesc, de asemenea, vindecarea de aceasta patima. Avva Dorotei scrie: "Crede ca necinstirile si defaimarile sunt leacuri tamaduitoare ale mandriei sufletului tau si raoga-te pentru cei ce te batjocoresc ca pentru niste doctori adevarati ai tai".

Tot asa, a trai nestiut de oameni si in intristare ajuta la tamduirea de mandria "cea vazuta", dupa cum arata Sfantul Ioan Scararul.

Patima aceasta mai este biruita si printr-o "vietuire ingreuiata si supusa necinstirilor". Caci, asa cum am vazut in capitolul dedicat nevointei trupesti, sufletul sufera si el intr-o anumita masura cele pe care le are de indurat trupul, si felul de a vietui al omului ii afecteaza starea launtrica. De aceea, necazurile si suferintele trupesti, ca si incercarile pe care omul le sufera cu trupul il curatesc de aceasta patima, pentru ca prin ele omul ajunge sa-si cunoasca neputinta si slabiciunea, si-i piere amagitoarea multumire de sine adusa de mandrie.

*

Atunci cand mandria il face pe om sa se trufeasca cu insusirile sale naturale, lecuirea sta in recunoasterea ca tot binele vine de la Dumnezeu si orice e bun in om isi are izvorul in Ziditorul firii noastre. Se cuvine atunci sa cugetam la cuvintele Apostolului: "Caci cine te deosebeste pe tine? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?" (1 Cor. 4, 7). La fel, Evagrie ii spune celui mandru: "Tu esti faptura lui Dumnezeu, nu te lepada de Cel ce te-a creat". Iar Sfantul Ioan Scararul zice: "E nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca cineva, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu... Cele de dupa nastere, ca si nasterea insesi, Dumnezeu ti le-a dat". Si tot el spune, in alta parte: "cand gandul nu se mai faleste cu darurile firesti, e semn ca a inceput sa se insanatoseze".

*

Mandria insa sta indeosebi, pentru omul duhovnicesc, in laudarea cu virtutile sale. Pentru aceasta, leacul este aducerea-aminte de greselile si caderile din trecut, despre care am vorbit deja. Si daca intr-adevar este virtuos, va vedea usor cat de mica si neinsemnata este nevointa sa fata de desavarsirea sfintilor, mai stingand astfel din patima sa. De mare folos este si citirea deasa, cu luare-aminte a Vietilor Parintilor celor inbunatatiti.

*

Leacul esential sta insa in a intelege omul ca "toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor" (Iac. 1, 17) si a pune pe seama lui Dumnezeu tot binele pe care s-a invrednicit sa-l faca, virtutile sale si toata fapta buna si orice gand curat aduse de ele. Si din nou este de folos sa cugetam la cuvintele Apostolului pe care le-am amintit mai sus, dupa cum invata Sfantul Ioan Scararul, care intr-un fel le parafrazeaza: "Ce ai ce nu ai luat in dar, sau de la Dumnezeu, sau din impreuna-lucrarea si rugaciunea altora?". Tot asa spunesi Evagrie: "Nu ai nimic care sa nu fi primit de la Dumnezeu (...). Cunoste ca de la El si primit, si nu te inalta cu inima (...). Dumnezeu este ajutorul tau, nu te lepada de binefacatorul tau". Iar Sfantul Ioan Casian invata: "Vom putea scapa de latul celui mai ticalos duh daca la fiecare virtute in care simtim ca am sporit vom spune acest cuvant al Apostolului: "Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este in mine" (1 Cor. 15, 10) si: "prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt" (1 Cor. 15, 10)". 

Insesi puterile sufeltesti si trupesti prin care implinim nevointa noastra si lucrarea virtutilor, tot ale lui Dumnezeu sunt.  De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune cu ironie: "Numai virtutile ce le-ai infaptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta, caci trupul nu e al tau, ci a lui Dumnezeu".

Forta care misca aceste puteri, principiul insusi al tuturor faptelor nostre bune este de la Dumnezeu, dupa cum invata Apostolul: "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi ca sa voiti si ca sa savarsiti dupa a Lui bunavointa" (Filip 2, 13).

Tot asa, leac bun este sa cunoasca omul ca numai prin harul lui Dumnezeu poate spori duhovniceste; sa priceapa ca fara ajutorul Lui nu poate face nimic care sa se cheme bun si nu poate starui in virtute; sa inteleaga ca desavarsirea nu poate fi atinsa cu niciun pret fara nevointele si straduintele sale, dar ca numai ele nu sunt de ajuns, ca tote ne sunt daruite de Dumnezeu, iar fara harul Lui suntem cu totul neputinciosi in a face binele; sa fie pururea constient ca "nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu care miluieste" (Rom. 9, 16), si ca "De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghia cel ce o pazeste" (Ps. 126, 1). Sfantul Ioan Casian invata ca: "in tot ce savarsim, asa cum spune Autorul mantuirii noastre, se cuvine nu numai sa simtim, dar chiar sa marturisim: "Eu nu pot face, zice, de la Mine nimic" (In. 5, 30), ci "Tatal, Care ramane in Mine, face lucrurile Lui" (In. 14, 10)".

Si tot asa, leac bun este sa intelegem ca fara ajutorul lui Dumnezeu, care sa ne scapa de lucrarea celui rau, ne-am ineca in marea patimilor si am cadea sub loviturile cu care in tot ceasul ne lovesc dusmanii mantuirii noastre. Sfantul Ioan Casian invata astfel: "Dandu-ne seama in orice lucrare si de slabiciunea noastra, si de ajutorul Lui, sa invatam sa strigam zilnic impreuna cu sfintii: "Impingandu-ma m-au impins sa cad, dar Domnul m-a sprijinit. Taria mea si lauda mea este Domnul si mi-a fost mie spre izbavire" (Ps. 117, 13-14)".

*

Indeosebi rugaciunea neincetata este de cel mai mare folos pentru tamaduirea mandriei. Caci, atunci cand se roaga, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca sa-l scape si sa-l pazeasca de tot raul si sa-l ajute sa implineasca binele; si asa cunoaste ca nu prin puterile sale, nici dupa vrednicia sa primeste cele cerute in rugaciune, ci din mila lui Dumnezeu, ca dar al Lui. De asemenea, rugaciunea prin care se cere harul lui Dumnezeu este si ea de folos pentru biruirea patimii; daca se face cu o inima zdrobita si intristata, iar nu  in chip fariseic, indata cunoaste omul ca nu el, ci Dumnezeu este inceputul si sfarsitul a tot binele din el, si se socoteste doar un nevrednic iconom al lor. Acest lucru il arata Avva Dorotei, spunand:

"Rugaciunea neincetata e vadit ca se impotriveste celei de a doua mandrii. (...) Cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu, de se invredniceste sa izbuteasca in ceva, stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca si nu se poate mandri, nici nu-si pune cele izbandite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu si Lui Ii multumeste pururea si pe El il roaga pururea, tremurand sa nu cada de la ajutorul Lui si sa se arate slabiciunea si neputinta lui".

Fireste ca omul poate cere prin rugaciune ajutorul lui Dumnezeu special pentru a scapa de mandrie, care mai mult decat oricare alta patima nu se lasa biruita de stradania omeneasca, dupa cum arata in repetate randuri Sfantul Ioan Scararul: "Mandria nevazuta o tamaduieste Cel dinainte de veacuri nevazut", "pe cei neinfranati poate ca-i vor tamadui oamenii; pe cei vicleani, ingerii, iar pe cei mandri, singur Dumnezeu".

*

Cele mai multe dintre mijloacele de lecuire a mandriei aratate mai sus sunt in acelasi timp, asa cum vom vedea in continuare, chipuri in care se poate castiga smerenia. Caci smerenia este mare leac al mandriei, caci ea este virtutea care i se impotriveste si care vine sa-i ia locul in sufletul omului. Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca "smerita cugetare va mistui ingamfarea; simplitatea va tamadui boala mandriei". Sfantul Varsanufie scrie:"Marele si cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile si cataplasmele (...). Inainte de toate, ne-a dat smerenia, care alunga din noi toata mandria".

In acelasi sens, Sfantul Ioan Casian spune:

"Dumnezeu, Ziditorul a toata faptura si medicul ei, stiind ca semetia este cauza si radacina bolilor, s-a ingrijit sa vindece celor contrare prin contrariile lor, astfel incat pe cei cazuti pentru trufie sa-i ridice prin umilinta"; iar in alta parte zice: "Daca este infectata de viciu partea rationala, va da nastere la slava desarta, trufie, mandrie, infumurare (...). De aceea... trebuie sa ingrijiti prin dreapta judecata a discernamantului si prin virtutea umilintei acel madular infectat, ca sa zic asa, al sufletului (...)". 

Avva Dorotei foloseste aceiasi termeni, spunand: Stapnul nostru, Hristos, "ne arata pricina de unde vine cineva la dispretuirea si neascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Si astfel ne daruieste si leacul acesteia, ca sa putem sa ascultam si sa ne mantuim. Care este deci leacul acesta si care e pricina dispretuirii? Auziti ce zice Domnul nostru: "Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre" (Mt. 11, 28). Iata cum ne-a invatat aici pe scurt, printr-un singur cuvant, radacina si pricina tuturor relelor si leacul ei in vederea tuturor bunatatilor: ne-a aratat ca mandria e cea care ne-a doborat si ca este cu neputinta sa fim miluiti altfel decat prin ceea ce este contra ei: prin smerita cugetare".

PAGINI WEB:

Frica
Akedia si tamaduirea ei
Tamaduirea tristetii
Patima desfranarii
Mania


Razboi intru Cuvant: 
# Jean-Claude Larchet: DELIRUL, LIPSA DE IUBIRE, FALSA IUBIRE SI BOLILE PSIHICE
# TRISTETEA SI AKEDIA: cauze, manifestari, terapeutica duhovniceasca (Jean-Claude Larchet)
# Jean-Claude Larchet ne talcuieste porunca dupa care vom fi judecati: IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, NU ESTE CEVA SPONTAN SI USOR