Mania

Patima maniei porneste din puterea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii.

Puterea irascibila , i-a fost data omului la crearea sa, si face parte din insasi firea lui. Potrivit Proniei dumnezeiesti, ea era menita sa-l ajute pe om sa lupte impotriva ispitelor si a Ispititorului si ca sa se fereasca de pacat si de rautate. Prin pacat omul i-a schimbat rostul ei firesc si, in loc de a utiliza aceasta putere a sufletului pentru a se impotrivi Celui Rau, el a indreptat-o contra aproapelui sau, folosindu-se de ea contra naturii. Aceasta face din manie, sub toate formele ei, o patima si o boala a sufletului. Mania se vadeste a fi patima, ori de cate ori ea se indreapta spre semenul nostru. O asemenea manie nimic nu o poate indreptati. Omului i se cuvine sa se manie numai pe Cel Rau, iar nu pe cei inselati de acesta, caci asa cum spune Apostolul: "lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri" (Efes. 6, 12). Pacatul trebuie urat, iar nu cel care pacatuieste.

FORMELE MANIEI

Mania despre care vorbeste traditia ascetica nu consta numai in manifestari violente, exteriorizate, care sunt numite asa in mod obisnuit, si care sunt in general trecatoare si-i afecteaza in mod special pe cei care au un temperament coleric. Sfintii Parinti privesc ca patima si pun sub acest nume toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, fatise sau ascunse, grosolane sau subtile, si care in general, sunt indreptate impotriva aproapelui. Astfel pe langa ceea ce se numeste in chip obisnuit manie, si care constituie manifestarea ei exteriorizata, vizibila si violenta, foarma acuta a patimii, in care mania "izbucneste si se dezlantuie", Sfintii Parinti disting:

-resentimentul, care este o "manie mocnita", interiorizata si ascunsa, care are ca temei amintirea unei jicniri, a unei umiliri, a nedreptatilor suferite

-ranchiuna, ura si toate formele de ostilitate, de animozitate, de dusmanie sau pe scurt, de rautate.

-Proasta dispozitie, acreala, formele mai mult sau mai putin dezvoltate de iritare si manifestarile de nerabdare sunt si ele expresii ale acestei patimi.

-Tot de aceasta patima sunt legate indignarea si batjocura, ironia si glumele cu referire la oameni.

-Putem adauga aici si sentimentele, chiar nedezvoltate de rea-vointa, de la cele mai grosolane - care se traduc prin rautate si vointa vadita de a face rau - pana la cele mai subtile, care pot consta pe de o parte, in bucuria de necazurile sau nenorocirea care-l loveste pe semen, iar pe de alta parte, in lipsa intristarii pentru relele care i se intampla, sau chiar de a nu te bucura de fericirea lui.

In contrast cu aceste sentimente, adesea marunte, ascunse si greu de observat chair de cel afectat de ele, formele extreme de violenta, ca rivalitatile de tot felul, bataile, loviturile, ranirile si chiar omuciderile sau razboaiele, deriva tot din patima maniei, in sensul larg dat acestui cuvant de traditia ascetica.

Multimea starilor si reactiilor sufletesti legate de manie ne ajuta sa intelegem faptul ca ea il afecteaza pe om aproape in permanenta, ca si celelalte patimi, de altfel.

SURSE ALE MANIEI

Sfintii Parinti observa ca in orice forma de manie omul incearca un soi de placere, care-l face sa staruie in ea. Astfel Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "chiar de ar avea de suferit de pe urma purtarii sale, indura totul cu usurinta, numai si numai ca sa-si implineasca aceasta placere a sufletului. Ca placere este aprinderea maniei; o petrecere care munceste sufletul mai cumplit decat placerea trupeasca, ravasind toata sanatatea sufletului". Sfantul Ioan Scararul spune si el, atunci cand vorbeste despre tinerea de minte a raului si despre mania care o insoteste, ca este ca un "piron infipt in suflet, simtire neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii". Avem aici insa o legatura de ordin secundar cu placerea, care ne arata cum aceasta intretine mania (si mai ales cu dorinta de razbunare) dar nu cum o produce. Evagrie, reluand cuvintele unui monah inbunatatit, arata ca "partea patimasa se lupta tot timpul ca sa dobandeasca placeri". Sfantul Maxim Marturisitorul si Avva Dorotei vad si ei in iubirea de placere principala cauza a maniei. Mania se naste in om atunci cand vede ca nu poate ajunge la placerea ravnita, dar si atunci cand el se simte sau se teme sau chiar este lipsit de placerea de care se bucura si cand "iubirea trupeasca de sine este lovita de durere". Mania sa se porneste atunci impotriva celui care l-a lipsit de placere sau i se pare ca l-a lipsit de ea, sau care constitue o amenintare la adresa ei, sau i se pare ca i-o primejduieste. De aceia Evagrie defineste mania ca "o pornire impotriva celui care a gresit ori se crede ca ar fi gresit cu ceva".

Placerea simtuala este legata de dorinta simtuala. Dorirea celor materiale si alipirea de ele sunt, de asemenea, cauze fundamentale ale maniei. Acesta ne face sa intelegem o alta afirmatie a monahului pomenit de Evagrie: "imi retez placerile ca sa inlatur toate prilejurile patimase", ca si ceea ce spune el in alta prte: "inarmandu-te impotriva maniei, nu vei suferi niciodata pofta". Sfantul Isaac Sirul scrie in acelasi sens: "Daca suntem atrasi uneori de cele supuse simturilor (prin care ia uneori si iutimea prilejul spre o pornire contrara firii) (...), prin aceasta prefacem blandetea firii in salbaticie". Sesizam aici ecoul cuvintelor Sfantului Iacov: "De unde vin razboaiele si de unde certurile dintre voi? Nu, oare, de aici: din poftele voastre care se lupta in madularele voastre?" (Iac. 4,1).

Din pricina iubirii bunurilor materiale si a placerilor pe care le produc ele, si pentru ca le prefera pe acestea bunurilor si desfatarilor duhovnicesti, ajunge omul sa cada in patima maniei, cum arata limpede Sfantul Maxim Marturisitorul: "am ales mai mult cele materiale in loc de porunca iubirii si, ingrijindu-ne de ele, ne razboim cu oamenii. Se cuvine deci sa punem iubirea de orice om mai presus decat cele vazute si decat insusi trupul". Tot el mai spune si ca "noi nu putem sa-i iubim pe cei ce ne urasc, fiindca suntem iubitori de materie si de placere si le punem pe acestea mai presus de porunca. Ba de multe ori ocolim din pricina acestora si pe cei ce ne iubesc".

Iubirea celor materiale si goana dupa placerea legata de ele, se manifesta in mod diferit. Potrivit traditiei ascetice, exista trei mari categorii de patimi sau trei forme principale de iubire a lumii, care sunt pentr om pricini de manie, atunci cand ii este rapita placerea care-i vine din ele, cand se simte amenintat s-o piarda sau cand este impiedicat sa o dobandeasca: lacomia pantecelui (gastrimarghiei); iubirea banilor si a bogatiei sau in general a bunurilor materiale (patima arghirofiliei si pleonexiei); iubirea de sine (cenodoxia si mandria).

Insa aceste sunt numai principalele pricini ale maniei, cele mai frecvente si mai raspandite, caci ea poate avea numeroase alte cauze, pe care nu oricine le poate sesiza cu usurinta, asa cum arata Sfantul Ioan Scararul, care vorbind despre ele, se exprima ca un adevart medic duhovnicesc: "Precum fierbinteala trupurilor este una, dar multe sunt pricinile infierbantarii, si nu una, la fel si fierberea si miscarea maniei, dar poate si a celorlalte patimi, au multe si felurite pricini si prilejuri. De aceea este cu neputinta a hotari despre ele intr-un singur chip. Imi dau mai degraba cu parerea despre sarguinta plina de grija cu care trebuie sa se caute fiecare dintre cei ce bolesc de ele felul tamaduirii lor. Cea dintai tamaduire ar consta in a cunoaste cineva pricina patimii lui. Caci odata pricina aflata, noi cei bolnavi, vom afla si leacul tamaduitor prin purtare de grija a lui Dumnezeu si prin iscusinta doftorilor duhovnicesti".

In afra de patimile pomenite mai sus, trebuie sa mai numaram intre principalele cauze ale maniei si patima desfranarii, ca si prea multa odihna a trupului. Acesta din urma poate fi pusa cu etiologia maniei daca o privim ca pe o lipsa de cumpatare: dand prea multa hrana trupului si odihnindu-l peste masura, ii furnizam un "capital" de energie care poate fi usor folosit la intarirea puterii agresive a sufletului, in acelasi timp producandu-se o slabire a trezviei duhovnicesti si a vointei, care o pot controla si stapani.

Din toate aceste surse ale maniei, in mod sigur slava desarta si mandria sunt cele fundamentale. Vorbind despre ura Sfantul Marcu Ascetul spune: "Aceasta boala ii loveste pe cei care urmaresc intaietatea in ceea ce priveste onorurile"; iar cand vorbeste in general despre manie arata ca "patima aceasta se sprijina mai ales pe mandrie; prin ea se intareste si se face nebiruita". Atunci cand omul este ranit in amorul propiu, cand se simte jicnit, umilit, desconsiderat (mai ales in raport cu parerea buna pe care o are despre sine si pe care se asteapta ca si ceilalti sa o impartaseasca), el este cuprins de feluritele forme de manie. Ceea ce pare a fi cauza externa si motivul ei intemeiat, nu este in realitate decat un revelator si un catalizator al acestei patimi care-si are originea in sufletul supus ei, in mandria ascunsa acolo. "Nu cuvintele unuia sau altuia provoaca in noi supararea, ci mandria noastra de a ne socoti mai buni decat cel care ne-a insultat, pretuirea exagerata pe care fiecare o avem despre noi", arata Sfantul Vasile cel Mare. O dovada a contrario este faptul ca cel smerit ramane pasnic si bland chiar atunci cand este lovit cu manie. Prin manie, prin tinerea de minte a raului si prin dorinta de razbunare, omul cauta sa-si refaca, inaintea celui care l-a jicnit, ca si in propriii ochi, imaginea pe care si-a facut-o despre sine, la care tine si care socoteste ca i-a fost injosita.

CE NASTE  MANIA

La fel ca si toate celelalte patimi, mania, sub toate formele, este privita de Sfintii Parinti ca o boala a sufletului. Mania "este o boala de care firea noastra se scarbeste tot atat de mult ca de lepra trupeasca", spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Pentru dereglarile pe care ea le produce, ea este, indeosebi, socotita o forma de nebunie. "Nu este nicio deosebire intre manie si nebunie", spune Sfantul Ioan Gura de Aur. "Mania este o nebunie de scurta durata", scrie Sfantul Vasile cel Mare.

Desigur mania poate fi privita ca o forma de nebunie mai ales in manifestarile ei acute si violente, si mai ales atunci cand ia forma furiei nestapanite. Sfantul Ioan Scararul o privest chiar ca pe o forma de epilepsie a sufletului. Sfantul Grigore cel Mare, prezentandu-ne o descriere mai precisa a acestei patimi in formele ei paroxistice, arata astfel limpede ca ea poate fi asimilata unei forme de nebunie:"Impnsa de boldul maniei, inima se zbate, trupul tremura, limba se balbaie, obrajii se aprind, ochii scapara; omul devine de nerecunoscut chiar pentru cei care il cunosc. Unul ca acesta vorbeste fara sa stie ce spune. Cu ce se deosebeste un asemenea om de un om nebun? De aceea adeseori mania porneste pumnii spre lovituri cu o furie pe masura nebuniei sale. Mintea nu mai este in stare sa tie fraiele, caci a ajuns bataia de joc a unei puteri straine, si daca furia misca membrele omului facadu-l sa loveasca, aceasta se intampla pentru ca inlauntrul lui turbarea a inrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca lui putere de stapanire". Sfintii Parinti arata adesea, in acelasi sens, ca cel care ajunge la asemenea forme violente de manie este asemenea unui posedat, si putem aminti aici legatura directa pe care ei o stabilesc intre anumite forme de nebunie si posesia demonica.

Putem spune ca mania se inrudeste si chiar se identifica cu unele forme de nebunie si de posesie demonica pentru faptul ca au in comun un mare numar de simptome cu totul asemanatoare. Sa examinam in detaliu aceasta patologie, care se vede limpede in formele cele mai violente ale maniei, dar care poate fi regasita in diferite grade si in celelalte forme ale ei.

Pe plan somatic, mania, in manifestarile ei acute, provoaca o tulburare caracteristica, usor de observat din exterior. Mai ales la Sfantul Ioan Gura de Aur si la sfantul Vasile cel Mare gasim o descriere tipica a acestei tulburari a trupului, analoga celei prezentate de Sfantul Grigore cel Mare, citata mai sus. Inlauntrul trupuli, mania se traduce prin tulburari de ordin fiziologic. Formele inabusite si cronice cunosc si ele asemenea dereglari. Toate aceste tulbura functionarea fireasca a trupului si-i zdruncina sanatatea. Sfantul Ioan Gura de Aur atrage atentia asupra acestui fapt, spunand ca "mania vatama trupul"; "cunosc multi oameni pe care i-a inbolnavit mania". Iar Sfantul Ioan Scararul arata urmarile pe care aceasta patima le poate avea in ceea ce priveste modul de a se hrani, ea conducand fie la anorexie, fie la bulimie. 

Dar mai ales tulburarile pe care mania le naste in suflet ne indreptatesc sa o privim ca pe una dintre cele mai grave boli ale lui, si ca pe o forma de nebunie. "Mania obisnuieste mai mult decat celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul", spune Sfantul Diadoh al Foticeei, si, dupa el, Sfantul Ioan Scararul. Mania, scrie Sfantul Grigore cel Mare, "tulbura sufletul, il sfasie si-l sfarteca", "semanand in el zapaceala". "Patima nerationala a maniei pusteste, zapaceste si intuneca tot sufletul, "strica sanatatea sufletului, mancandu-i, rupandu-i , rozandu-i toata puterea, facandu-l cu totul nefolositor".

Tulburarile pe care le naste in suflet mania sunt nenumarate. Mai intai, ea perturba atat de puternic activitatea rationala, incat pare ca omul isi pierde uzul ratiunii. "Mania alunga silnic ratiunea si scoate afara din legea firii cugetarea", scrie Sfantul Maxim Marturisitorul. "Cand aceasta patima a izgonit ratiunea si a pus stapanire pe suflet (...) nu-i mai ingaduie (omului) sa fie om, ca nu mai are ajutorul ratiunii", artata Sfantul Vasile cel mare.

Ratiunea fiindu-i " ca si cuprinsa de betie si intunecata", omul nu mai poate judeca corect lucrurile. Asa arata Sfantul Ioan Casian, scriind ca :"atata timp cat (mania) staruie in inimi, orbindu-ne cu vatamatoarele ei intunecimi, nu vom putea ajunge nici sa judecam cu dreapta chibzuinta (...), dar sa mai incapa in noi lumina duhului si a adevarului! Caci zice Scriptura: "Tulburatu-s-a de manie ochiul meu" (PS. 30, 10). Nici parte de adevarata intelepciune nu vom avea (...), nici nu vom fi in stare sa pastram carma dreptatii, ajutati de un ascutit discrnamant al mintii (...) fiindca "cel iute la manie savarseste nebunii" (Pilde 14, 17)". "Nimic nu tulbura atat de mult curatia mintii si limpezimea judecatii ca mania fara socoteala, care izbucneste cu multa furie", constata la randul sau Sfantul Ioan Gura de Aur.

Omul ajunge sa vada lucrurile prin prisma maniei; ratiunea ii este cu totul supusa patimii. Cunoasterea realtiatii este perturbata, chiar daca, privite din exterior, facultatile lui cognitive par a lucra in mod concret, iar capacitatea de a rationa este, formal vorbind, teafara. Omul cazut prada agresivitatii inceteaza de a mai sesiza realitatea asa cum este, ajungand s-o vada cu totul deformat; patima naste in el o cunoastere deliranta, legata de modul patimas in care o vede. "Cu adevarat, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, un om cuprins de manie se aseamana cu un nebun. Uita-te ca omul cuprins de manie e ca si nebun; cand demonul maniei intra in el, il face sa-si iasa din minti si-l impinge sa faca lucruri potrivnice celor ce se cuvin a fi facute. Maniosii nu mai vad bine, nici nu fac ce trebuie, ci ca si cum li s-ar fi stricat simturile si si-ar fi pierdut mintile, asa fac totul (...) (ei sunt) striviti cu totul de manie". Tot el - comparand mania cu betia si spunand despre ea ca nu este altceva decat "o iesire a mintii din mersul ei firesc, o ratacire a ratiunii si pierdere a cunostintei" - se intreaba: "Spune-mi, oare prin ce se deosebesc cei aprinsi de manie si beti de furie ce cei ce se imbata cu vin? Oare nu la fel se poarta si unii si altii, oare nu dovedesc ei aceeasi neinfranare si nu in acelasi fel se dezlantuiesc impotriva semenilor, nemaistiind ce spun si nevazand limpede pe cei din fata lor? Si dupa cum nebunii si cei care deliereaza se arunca in prapastie fara sa stie ce fac, tot asa se poarta si cei cuprinsi de maniesi biruiti de furie". Sfantul Vasile cel Mare arata, ca si Sfantul Ioan Gura de Aur, ca sub efectul maniei, omul ajunge sa nu mai respecte ceea ce e fundamental valoros in el si in semeni, nu-si mai recunoaste aproapele si-si neglijeaza chiar binele personal. Delirul produs de manie are ca efect modificarea proportiilor: intamplarile nu mai sunt prercepute si traite la adevaratele lor dimensiuni, ci unele sunt in mod exagerat ingrosate, iar altele cu totul sterse sau abia bagate in seama.

O alta trasatura patologica esentiala a maniei, care permite asimilarea ei unei forme de nebunie sau unei stari de posesie demonica este alienarea la care ajunge cel cazut prada acestei patimi: acesta nu se mai poate stapani, pare ca nu mai actioneaza condus de ratiune si din propia vointa, ci ca si cum ar fi impins sa gandeasca si sa actioneze sub presiunea unei forte din afara lui, pe care nu o poate controla cu nici un chip si care-i inrobeste sufletul si trupul. Omul devine literalmente o marioneta a patimii sale.

Aceasta alienare nu este legata numai de formele violente ale maniei; ea poate fi observata si in cazul tinerii de minte a raului sau a urii inabusite, cand toate facultatile omului sunt focalizate asupra obiectului impotriva caruia se manifesta aceste forme ale patimii, cand omul este ca si silit sa-si aminteasca in permanenta de jignirea care i s-a adus si sa se gandeasca tot timpul la mijloacele cele mai potrivite de a se razbuna. Chiar si in cazul in care manina nu este decat o simpla iritare, omul pare de asemenea manat in felul de a se comporta de o forta din afara lui si care-i scapa de sub control, ceea ce se si recunoaste uneori, atunci cand se spune despre un asemenea om ca "e prost dispus".

In sfarsit, un ultim simptom patologic esential in cazul maniei este agitatia psihomotorie de diferite grade care o caracterizeaza si care o apropie, si din acest punct de vedere, de manifestarile de nebunie si de starile de posesie demonica. Comportamentul omului manios devine dezordonat, lipsit de sens; omul se deda celor mai ciudate purtari, pe care in mod normal le-ar dezaproba. Cei maniosi sunt capabili de "porniri violente si nestapanite" si de "apucari rele" si nimeni n-ar putea "deschide chipul in care maniosii dau drumul maniei (...) tipa, se salbaticesc, se napustesc cu tot atata furie ca si animalele (...); tot ce vede  ajunge o arma in mana furiei", arata Sfantul Vasile.

Mania, spun Sfintii Parinti, este pentru suflet adevarat venin prin care diavolul il roade cu cruzime pe dinlauntru. Amintirea insultelor, ura si dorinta de razbunare mai ales, sunt ca un venin care se raspandeste peste tot in suflet, otravind inima. Sfintii Parinti o mai numesc "viermele mintii" sau foc atotmistuitor. Pastrand in suflet mania, amintirea raului, ura, dorinta de razbunare, incetul cu incetul omul se distruge pe sine. "De pastrezi ura fata de dusman, ti se pare doar ca te razbuni pe el, dar te chinui pe tine insuti", constata Sf. Ioan Gura de Aur; "ti-ai pus inlauntru mania ca un calau care te biciuieste, sau ca un vultur care-ti sfasie  maruntaele".

Sub influenta acestor atitudini patimase, omul nu-si mai afla pacea, fiind aruncat intr-o stare de mahnire si neincetata liniste. "Omul cuprins de furie nu cunoaste pacea; si tot asa cel care tine in suflet ura impotriva dusmanului sau", afirama Sfatul Ioan Gura de Aur. "Omul agitat de furie, spune tot el, se invredniceste de mii de suferinte; si fiind tot timpul tulburat de navala gandurilor, petrecand zi si noapte in tulburare si nelinistea sufletului, el sufera aici, pe pamant, toate chinurile iadului".

In planul fundamental al relatiei omului cu Dumnezeu, patima maniei are efecte deosebit de nefaste. In primul rand, ea il istraineaza pe om de Dumnezeu. Nu numai ca ea se opune "maniei vrednice de cinste", luandu-i locul, dar se impotriveste, loveste si stinge o virtute deosebit de pretioasa, care tine in chip firesc in suflet, si anume blandetea, forma a iubirii prin care mai ales omul se aseamana lui Dumnezeu. De aceea spune Sfantul Grigorei cel Mare ca "pacatul maniei, alungand blandetea din suflet, strica asemanarea acestuia cu chipul dumnezeiesc". Altfel spus, Sfantul Duh nu Se mai salasluiete in om, iar duhul cel rau, adus de puterea cea patimasa a acestuia, vine sa-i ia locul. Lipsit de Duhul Sfant, care-i confera ordine si unitate, sufletul se afla fara randuiala si dezbinat: "De indata ce este lipsit de Duhul Sfant, spune Sfantul Grigorie cel Mare, sufletul ajunge la nebunie vadita si sufera imprastierea gandurilor si neoranduiala miscarilor din afara". Acelasi Sfant Parinte spune ca "atunci cand mania biruie blandetea sufletului, il tulbura si, ca sa spunem asa, il sfasie si il sfarteca, impingandu-l sa se razboiasca cu sine". Parasit de Duhul Sfant, care il lumina, sufletul cade dintr-o data in intuneric, mai intai de toate intunecandu-se ochiul inimii: atunci omul cade din adevarata cunoastere. "Dumnezeu lipseste de stralucirea cunoasterii Sale sufletul pe care mania l-a intunecat cu neintelegerea", scrie Sfantul Grigore cel Mare. Mintea nu mai este in stare de contemplare duhovniceasca. "Pornirea de manie aprinzandu-se din orice motiv intuneca ochii mintii, caci, varandu-se in ei "barna" ucigatoare a unei boli mai grele, nu le ingaduie sa mai vada soarele dreptatii", scrie Sfantul Ioan Casian. Iar Evagrie spune: "Dupa cum celor care au vederea bolnava, privind la soare, li se impaienjenesc ochii de lacrimi si vad tot felul de naluciri in vazduh, tot asa mintea tulburatade manie nu poate sa ajunga la contemplarea duhovniceasca, ci un nor i se aseaza peste cele pe care doreste sa le priveasca". In special omul nu mai poate sesiza prezenta lui Hristos in el.

In acest context, e de la sine inteles ca mania este o piedica in calea rugaciunii care, asa cum spune Evagrie, este "vlastarul blandetii si al lipsei de manie". "Impiedicand rugaciunea", mania duce la pierderea sanatatii sufletului, care este legata de ea, si-l impiedica pe om sa duca adevarata viata pentru care a fost creat.

Mania care sporeste si intareste agresivitatea rea, necuvenita, duce in acelasi timp la slabirea agresivitatii virtuoase a sufletului, data omului pentru a lupta impotriva pacatului. Puterea sufletului nu se mai exercita in razboiul duhovnicesc, fiind aproape paralizata. Sufletul devine neputincios si tot ce face spre indreptarea lui face cu multa truda.

Toate aceste consecinte patologie sunt catastrofale pentru om, pentru ca, in fond, mania duce la moarte sufleteasca. Ea alunga din suflet virtutile si mai intai de toate stinge iubirea. Incetand sa se indrepte, potrivit menirii sale firesti, spre omorarea gandurilor dracesti, ea "strica gandurile cele bune din noi".

Lipsit de virtuti, sufletul cade prada multimii patimilor, mai ales tristetii, akediei, fricii si mandriei.

Extras din cartea: Terapeutica bolilor spirituale de Jean Claude Larchet