Ne descoperim prin dragoste si ne adancim prin rugaciune

Cum se autoreveleaza eul nostru prin dragostea de altul? 

"In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine, ci si pe semen sau prin semen, fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine. Aceasta inseamna totusi ca nu-l am ca obiect al meu, ca parte a individualtatii mele, ci in legatura libera cu mine, nu ca al meu, ci ca al nostru.

Subiectul lui imi este dat, sau mi se descopera ca fiindu-mi dat, ca si subiectul meu, intr-o existenta suverana, totusi tinand de existenta mea, trait la un loc cu existenta mea. El imi devine mai intim decat orice lucru pe care il posed, il simt patruns mai adanc in mine decat orice, iar eu patrund in el mai mult ca orice lucru pe care-l are. E mai deplina intimitatea intre mine si el decat intre mine si orice lucru posedat, totusi nu-l posed ca pe un lucru, nu-l pot reduce la ceva stapanit de "eul" propiu si nu pot dispune singur de el". (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 360)

"Daca tu mi te daruiesti liber si fara a inceta de a fi suveran, nesubordonat mie ca obiect, iar eu ma daruiesc tie la fel, inseamna ca nici eu, nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia, ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu, si tu esti al meu fara a-ti pierde libertatea, fara a inceta sa fii si al tau. Eu sunt, adica, al nostru, si tu esti al nostru. Propiu-zis, nici eu, nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune, ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere, atat de legate, incat nu se pot desparti, ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte, subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim, de necesar ca si al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu, centrul de preocupare si izvorul de traire, asa cum subiectul meu constitue pentru tine un asemenea centru si izvor.


Suntem doi intr-o unitate, fiecare privind la celalalt. Tu imi esti necasar mie, tii de existenta mea, fara a fi incorporat in eul meu, si eu, de existenta ta, fara a fi incorporat in tine. Imi esti necesar mie, nu pentru ca sa te fac subordonatul si slujitorul meu, nu pentru ca asi simti necesitatea unui astfel de subordonat si slujitor, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare si de slujire. Imi esti necesar ca subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. Imi esti necesar pentru a inlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune in locul eului meu. Atat de intim imi devii, atat de una cu mine, atat de mult te atrag in centrul existentei mele, incat imi substitui eul meu. Tu tii locul eului meu, tii in mine locul persoanei prime, pastrandu-te independent de mine." Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Prin iubire fiecare atrage pe semenul sau atat de mult la sine in intentiile sale si-l prefera siesi, pe cat il respingea inainte si se prefera pe sine". In acelasi timp, tu faci la fel cu mine, si in aceasta se manifesta independenta subiectului tau fata de mine, intregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substituire de euri. Locul eului meu l-ai luat tu, si locul eului tau in tine l-am luat eu, prin vointa ta, nu prin constrangerea mea. Dar tu ai luat locul eului meu in mine ramanand autonom, deci propiu-zis nu este o absorbire a ta in mine, ci o iesire a mea din mine, o traire a mea nu in jurul eului propriu, ci in jurul tau, ca si o traire a ta in jurul meu. Eu nu experiez numai trairea ta in jurul meu, ci si pe a mea in jurul tau. Intrucat centrul trairii mele nu mai sunt eu, ci tu, te experiez pe tine ca centru, dar intrucat centrul trairii tale sunt eu, valoarea mea este recompensata prin tine, incat prin mine experiez valoarea ta, dar in acelasi timp prin tine imi vine in constiinta si valoarea mea; astfel chiar despre mine, ca valoare, stiu prin tine, sau pe mine ma am in adancimea proprie prin tine. Constiinta de mine e nedezlipita de constiinta de tine, de constinta de "noi".
Dionisie Areopagitul spune despre iubirea ca iesire din sine: "Iubirea dumnezeiasca este extatica; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc... De aceea Marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiasca si de puterea ei extatica, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine (Gal. 3,20). Prin iubire este afara de el insusi si aflat in Dumnezeu, dupa propria sa expresie, nemaitraind propria viata, ci viata suveran scumpa a Celui iubit".


"Propriu-zis, nici eu nu-ti apartin tie, nici tu mie, ci amandoi unui "noi" comun. Eu ma depasesc pe mine in legatura de iubire cu tine, nu mai sunt inchis in mine, ci oarecum  intre mine si tine, sunt iesit din cercul proprietatii mele, ca si tu din cercul proprietatii tale, cream o unitate care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau a ta, si totusi nu e in afara de noi amandoi. Nu e vorba nici de a ne avea pe amandoi intr-o proprietate comuna, cum putem avea diferite obiecte in comun, ci asa cum eul meu singular e mai presus de calitatea de proprietate a mea, dar totusi il traiesc, asa eurile noastre sunt mai presus de o propretate individuala sau comuna, dar le traim in comun; si eu si tu traim din unitatea celor doua subiecte, fara ca acestea sa inceteze de a fi doua; eu traiesc pe "noi", si tu, pe "noi". De aceea raportul meu cu tine nu se poate exprima ca incorporare a ta prin mine, sau a mea in tine, ci ca "intalnire", ca iesire a mea din mine si a ta din tine; eu stau deschis in fata ta, si tu deschis in fata mea. Aceasta reciproca deschidere e si o reciproca apartenenta si libertate in acelasi timp. Eu nu pot exista fara sa te traiesc pe tine, si nici tu, fara sa ma traiesti pe mine. Eu cresc spiritual traindu-te pe tine, iar tu la fel. E o intregire a mea prin tine si a ta, prin mine. " (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 362)

"Eu am nevoie sa-ti comunic tie anumite sensuri, si daca tu asculti cu intelegere, castig si eu o noua intelegere a lor. Eu castig in adancime, imi devin transparent ca subiect prin faptul ca patrund in adancimea subiectului tau, sau prin faptul ca tu deschizi liber adancimile tale. Tu esti nadejdea si taria mea, eu sunt nadejdea si taria ta. Chiar prin faptul ca te stii nadejdea si taria mea, te intaresti, si eu la fel, chiar prin faptul ca ma stiu nadejdea si taria ta.

Apartenenta mea si a ta la un "noi" comun face ca, atunci cand tu strigi dupa ajutorul meu, eu sa simt ca ceva ce tine de mine e in suferinta, iar daca te lovesc pe tine, ma imputinez si ma pagubesc pe mine de ceva cu mult mai esential decat daca as pierde un bun care e exclusiv al meu. Poate de aceea zice francezul "partir c'est mourir un peu". Plecand de langa tine, mor intrucatva, precum mori si tu cand pleci de langa mine. Asa se explica sentimentul acut al mustrarii constiintei pentru raul ce l-am facut altora si raspunderea ce o simt pentru semeni. Numai faptul ca in dragoste mi se reveleaza apartenenta ta in cercul existentei mele, ca parte a lui "noi", al unei realitati comune careia ii apartin si eu si tu, si numai faptul ca in acest "noi", fara de care nu pot exista in mod normal, eu am rolul de a primi de la tine, precum tu ai rolul de a primi de la mine, explica acel lucru pe care-l simt ca pe o adevarata minune: ca tu ma iubesti pe mine. Fiecare subiect intelege de ce iubeste pe altul, caci vede in acela o serie de insusiri si de ajutoare, simte ca fara el n-ar putea trai. Dar nu intlege usor de ce il iubeste altul pe el, intrucat in dragostea altuia fata de sine el insusi isi pare fara de pret, neinteresant, fara adancimi. Nimeni nu-si poate da seama cat de mult valoreaza el pentru altul, dar isi da seama cat valoreaza altul pentru el.


Acesta e reversul mandriei si al parerii de sine. Aci se reveleaza faptul ca nimeni nu se poate multumi cu sine fara altul, ca existenta sa devine bogata si adanca prin altul. Traind exclusiv in mine, existenta mi se sleieste de orice continut".(Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 363-364)

De acea dragostea crestina este unita cu smerenia. Dostoievski pune pe Markel, unul dintre personajele sale, sa le intrebe pe slugile sale: "Iubitii mei, bunii mei, de ce ma slujiti? De Se va milostivi Dumnezeu de mine si ma va lasa sa traiesc, va voi sluji si eu pe voi, caci fiecare trebuie sa slujeasca altora".

Cu atat mai greu ne e sa intelegem taina iubirii lui Dumnezeu fata de noi si dorinta lui Dumnezeu de a-I raspunde cu iubirea noastra. E uluitoare valoarea ce ne-a dat-o Dumnezeu. Iubirea e dovada existentei noastre eterne si mijlocul desavarsirii noastre.

Uneori, sentimentul acesta al lipsei noastre de importanta ne face sa pregetam a darui un cuvant de apreciere cuiva care ni se pare cu mult mai presus de noi ca sa aiba nevoie de el, alteori, adresam semenilor cuvinte grele, socotind ca ele nu pot avea niciun ecou serios in ei. Dar pe urma aflam cu uimire cat de mult a durut pe cineva lipsa unui cuvant bun din partea noastra, sau rostirea unui cuvant rau la adresa lui.

"S-ar parea, la prima vedere, a ceea ce ne determina la aceasta delasare de a acorda atentia noastra unor persoane ce ni se par superioare este aceeasi smerenie care trebuie sa intovaraseasca dragostea noastra. Dar smerenia adevarata nu pregeta de a acorda altora toata atentia; sentimentul putinatatii proprii, fiind coplesit de sentimentul valorii altora, trebuie sa ne faca sa uitam de putina importanta ce o pot avea cuvintele si atentiile noastre, si sa-i acordam altuia toata atentia fara sa ne mai gandim la noi, ci exclusiv la el. Iubirea e si in acest sens o depasire de sine".(Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 365)

"Simtirea smerita a acestei putinatati a propriei persoane nu exclude insa o crestere proprie prin dragostea semenului. Eu simt ca, daca as trai prin mine insumi, in afara legaturii de iubire cu cineva, n-as  fi nimic, dar in aceasta legatura eu cresc, insa tot plusul pe care-L experiez il reduc la el. Acelasi sentiment il am atunci cand cresc in dragostea de Dumnezeu.
Dragostea se realizeaza deci atunci cand se intalnesc intr-o traire reciproca deplina doua subiecte in calitatea lor de subiecte, adica fara sa se reduca reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea daruindu-se reciproc si intru toata libertatea. Iubirea e patrunderea reciproca a doua subiecte in intimitatea lor (mai mult ca intrepatrunderea intre subiect si un lucru), fara sa inceteze a fi suverane si autonome. Prin iubire patrunzi in intimitatea unui semen, in samburele fiintei lui, mai mult decat patrunzi in fiinta unui obiect, chair daca il asimilezi prin mancare. Il patrunzi fara sa-L nimicesti sau imputinezi, ci, dimpotriva, dandu-i ocazia sa creasca. De aceea iubirea e suprema unire si promovare reciproca si, tocmai de aceea, suprema cale de cunostere in care semenul nu e pasiv, ci mai liber decat in orice alta stare sau relatie. Cu cat il iubesc mai mult, cu atat mi se descopera mai mult. Subiectul uman poate actualiza o astfel de legatura cu orice subiect cand a luat cunostinta de el prin mijlocirea simturilor. Deci, virtual, el e intr-o astfel de legatura si e chemat spre actualizarea ei cu oricine. Dar putinta acestei legaturi de a se actualiza e mai mare sau mai putin inabusita decat prin incercarea subiectelor de a se reduce reciproc la starea de obiecte, sau prin lipsa de atentie, cu care un subiect trece pe langa altul. Mandria, patimile egoiste atrofiaza legatura normala pe care o virtualitate fireasca din noi o cere dezvoltata in orice ins. Cand dezvoltam insa aceasta legatura sau ne descoperim in ea, ne plasam fiecare neasemanat mai mult in interiorul propriu. Acum se realizeaza si ne devine transparenta propria adancime si adancimea semenului. Ea ne reveleaza, ne da un plus considerabil de realitate. Celalalt ni se reveleaza ca avand o adancime uluitoare, o bogatie nebanuita. Dar ceea ce e ciudat e ca acest plus nu poate fi defint exact. Pe cata vreme, ramanand in contactul superficial cu semenul, cand marea bogatie a subiectului lui ne este acoperita, putem formula in concepte definite anumite insusiri ale lui si tindem sa-L definim exact, descoperirea subiectului lui ne pune, dimpotriva, intr-o legatura cu un plus neasemanat mai mare, dar imposibil de precizat, in esenta lui, in concepte". (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 366-367)

"Iubirea e un urias plus de cunoastere, producand in acelasi timp un urias plus de viata in cel iubit si in cel ce iubeste, dezvoltand la maximum fiinta lui si a mea. Dar aceasta cunoastere nu poate fi captata in concepte. Dandu-mi seama, printr-o experienta directa, ca in subiectul semenului se cuprinde o bogatie ce nu poate fi delimitata in concepte, ma ajut de imaginatie pentru tot plusul din el, experiat, dar necaptat in concepte.
Imaginatia aceasta are multiple temeiuri de adevar.


In primul rand, subiectul fiecaruia ascunde virtualitati indefinite, care pot fi puse in valuare prin iubire. De aceea aceste virtualitati le sesizeaza tot numai cel ce-l iubeste. Aceasta, in primul rand, pentru ca el surprinde in manifestarile voluntare si in vibratiile lui sufletesti o multime de nuante care reveleaza latente neobservate de privirea piezisa sau superficiala a celor ce-i sunt ostili sau indiferenti.


In al doilea rand, pentru ca cel ce iubeste infrumuseteaza in mod real prin dragostea sa fiecare trasatura a celui iubit, nu numai pentru ca proiecteaza de la sine un val de lumina peste ele, ci si pentru ca de fapt cel iubit, simtind dragostea celuilalt, o traieste ca pe o putere ce scoate la iveala din adancurile sale tot ce e bun si, in acelasi timp, il sporeste considerabil; de fapt, prin dragostea noastra facem mai buni si mai frumosi pe altii, precum ne facem si pe noi insine.


Iar in al treilea rand, cel ce iubeste faureste in sine un chip de lumina al aceluia, iar faptul acesta se datoreaza fie total virtualitatilor ascunse in trasaturile celui iubit, fie idealurilor spre care aspira in mod nestiut tendintele celui ce iubeste, fie unei sinteze a aspiratiilor unuia cu virtualitatile sesizate din celalalt, ceea ce-i mai probabil." (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 366-367)

Cel ce iubeste "descoperind adancurile indefinite ale subiectului semenului, si le descopera si pe ale sale, fara ca aceasta sa insemne ca n-ar putea cobora si prin sine in aceste adancimi proprii, desigur daca nu e lipsit de iubirea de oameni in general, putere pe care o poate avea insa numai daca are iubirea fata de Dumnezeu...Cel ce coboara in adancurile indefinite ale subiectului propriu, si infinitului divin". (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 368-369).

"Desigur calea pe care, in acest caz, subiectul coboara in adancimile sale e calea rugaciunii. Fata de cel ce ar socoti ca, admitand o asemenea cale de coborare in adancimile proprii, contrazicem afirmatia noastra ca fara iubirea altuia nu putem sa ne descoperim subiectul propiu, mentionam ca rugaciunea nu sta in contrazicere cu calea dragostei, ci este si ea o cale de crestere continua in dragoste. Caci inaintand prin rugaciunea lui Iisus, la rugaciunea mintala din inima, ceea ce ne sustine in acest efort e dragostea fata de Iisus, care creste continuu, facandu-ne, printr-o imaginare spirituala a chipului Sau duhovnicesc, dupa chipul Sau si simtindu-l tot mai unit cu eul propriu, "intr-un noi" din care eu nu mai pot sa ies fara primejdia pierderii mele. Si nu numai eu primesc in mine "Eul" lui Hristos, facandu-ma dupa chipul Lui, ci si "Eul" Lui primeste eul meu in Sine, primeste chiar trupul meu in Sine, incat ma incadreaza si pe mine in simturile Sale curate, in faptele Sale curate. Astfel, toti cei ce credem devenim un trup cu El si intre noi, fapt ce se va desavarsi in viata viitoare.



Aceasta se infaptuieste mai ales prin rugaciunea curata adresata lui Iisus. Iar cel ce efectueaza aceasta substituire de euri, intre mine si Hristos si intre toti cei uniti cu Hristos, este Duhul Sfant. El e Duhul acestei comuniuni. Caci e duhul comuniunii si in Sfanta Treime. Dar pana sa fi ajuns la capacitatea uniei astfel de rugaciuni care ma umple cu Hristos, trebuie sa fi crescut considerabil si in dragostea de semeni, si in rastimpurile de intrerupere a acestei rugaciuni trebuie sa ma simt tot mai plin de dragostea fata de ei. Treptele urcusului spiritual nu sunt asa de separate precum le-am descris mai inainte din motive metodologice, ci in acelasi timp coexista mai multe, si cel ajuns pe o treapta nu ramane mereu pe ea, ci mai coboara si pe alta, desi cu noi bogatii duhovnicesti, fiind capabil sa uce mai usor pe cele de pe care a coborat. Nu se poate afla cineva, cat traieste pe pamant, mereu in rugaciune, sau mereu in simtirea unei iubiri actuale" (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 369-370)

Daca s-ar raci dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele, Cuviosul Paisie Aghiritul ne invata sa semanam putina dragoste care ne-a ramas, pentru ca ea sa incolteasca, sa creasca, sa rodeasca si sa seceram dragoste: "Apoi dragostea inmultita pe care o vei secera o semeni din nou si, incet-incet, iti vei umple hambarul, incat nu vei avea unde s-o pui, caci, cu cat semeni mai multa dragoste, cu atat se inmulteste mai mult. Dragostea, ca sa se inmulteasca, trebuie s-o daruiesti. Insa cel care nu da chiar si putina dragoste pe care o are, seamana cu cel care are un pumn de samanta, dar o pastreaza si nu o seamana. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul (Matei 25, 25)". (Paisie Aghiritul, Patimi si virtuti, Ed. Evanghelismos, Buc. 2007, pag. 210)

Dragostea o vom primi pe masura in care o vom darui: "Daca nu daruiesti dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi, mama daruieste continuu copiilor ei, dar si primeste continuu de la ei, dragostea ei crescand mereu. Insa daca cerem dragostea celorlalti numai pentru noi insine si vrem ca toti sa ne dea, iar cand facem un bine ne gandim la rasplata, atunci nu avem dragoste pretioasa, ci una ieftina. Atunci ne instrainam de Dumnezeu si nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni". (Paisie Aghiritul, Patimi si virtuti, Ed. Evanghelismos, Buc. 2007, pag. 211)

Rugaciunea

"Dragostea adevarata fata de orice semen, dragostea care nu cade niciodata, nu se poate naste fara rugaciune si fara asceza purificatoare de patimi. Este adevarat ca fara descoperirea subiectului semenului in dragostea adevarata nu ne descoperim nici noi toata adancimea subiectului nostru, asadar nu atingem ultima desavarsire in rugaciune; dar nici fara rugaciune nu putem dobandi deplina iubire de semeni. Credem ca rugaciunea ca dragoste de Dumnezeu si dragostea de semeni progreseaza paralel si intr-o interconditionare. Dar credinta in Dumnezeu primeaza. Ea da forta vointei de a iubi pe semeni, precum ea sustine efortul nostru in rugaciune...

Socotim ca se descopera pe sine cel ce iubeste pe altul, ajutat de rugaciune, sau cel inaltat la treapta rugaciunii mintale, ajutat si de dragoste. Iar descoperindu-si indefinitul subiectului propriu, descopera in legatura si in comunicare cu el si infinitul divin. Aceasta cu atat mai mult cu cat descopera si in adancurile semenului iubit si in comunicare launtrica cu el infinitul divin. Daca-i asa, "imaginatia" dragostei isi are o sursa infinita in imbracarea semenului cu trasaturile celor mai ideale insusiri, pentru ca toate si le poate insusi in mod actual semenul nostru, aflandu-se in legatura cu Hristos, fie direct, fie prin mine, care-l iubesc, din legatura mea cu Hristos, izvorul tuturor virtutilor. 
Acesta e intelesul deplin al imaginatiei iubitoare. Dar infinitul care se deschide in fata dragostei nu este un infinit in continuitate de substanta cu noi. E drept ca in forma iubitoare a lui "noi" existenta isi gaseste un indefinit care se revarsa in fiecare dintre cele doua euri ca o inundatie de bucurie, ca i betie coplesitoare. Dar, oricat de mult am simti indefinitul subiectului semenului, ne dam totodata seama ca asa cum indefinitul nostru nu e totul, ci el sta in legatura cu un izvor deosebit de el, si infinit, tot asa si bogatia semenului, sau a comunitatii dintre noi, isi are un izvor deosebit de el, sau de "noi". Altfel, comunitatea iubitoare nu dureaza, isi epuizeaza repede izvorul de sustinere. Dragostea ne pune in legatura pe "noi" cu infinitul numai cand infinitul acesta este dumnezeiesc, cand e deosebit ca natura de noi, deci cand ni se impartaseste ca dar. In comunitatea de iubire dintre mine si un altul e de fata Dumnezeu, fara ca acesta sa insemne ca iubirea de altul anticipeaza intalnirea cu Dumnezeu". (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 371-372)

Noi, crestinii care credem in Absolutul-Persoana, socotim ca ne putem intalni intai cu acest "Tu" absolut, si abia El poate si vrea sa ne indrepte iubirea si spre persoanele create dupa chipul Lui.

"Sentimentul de plenitudine, de debordare, de betie fericita, cum ii zic Parintii, il traim de fapt si noi in iubirea fata de ceilalti, cu atat mai mult cu cat comunicarea iubirii porneste si din mine, si din semenul meu. Dar aceasta plenitudine nu poate avea ca izvor ultim o baza naturala universala. Numai Persoana suprema, infinita, poate fi izvorul unei astfel de iubiri si bucurii plenare. Caci iti dai seama ca bucuria debordanta ce o are altul de tine si vointa nemarginita de a te cuprinde intreg in sine nu i-o provoci numai tu cu relativitatea ta si nici nu poate porni numai din cuprinsul firii lui si nu poate veni nici dintr-un izvor inpersonal. Celalalt ti se descopera tie, si tu lui, ca un dar al Persoanei infinite. Deci si bucuria unuia de altul e un dar de la Persoana Suprema de dincolo de tine si de el. Care prin el ti Se daruieste tie, si prin tine, lui. Convingerea aceasta ti-o intareste mai ales faptul ca ea nu tine decat cate o clipa. Daca totul ar veni din natura si ar tine de natura, ar trebui sa tina si ar putea dura permanent. Dar cand o primim, parca ni se topeste fiinta, parca ni se sparge, parca am lesina daca ar tine mai mult si ar spori in intensitate. Daca aceasta bucurie spirituala s-ar naste din cuprinsul firii, cu care suntem conaturali, cum am mai experia incapacitatea noastra de a o trai intreaga mai mult timp in continuare, sau tot timpul?" (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 372-373)

Cei care au dragoste lumeasca se cearta care dintre ei sa primeasca mai multa dragoste pentru sine. "Cati insa au dragostea cea pretioasa, cea duhovniceasca, se cearta care dintre ei sa daruiasca celuilalt mai multa dragoste. Ei iubesc fara sa se gandeasca daca sunt sau nu iubiti de ceilalti, nici nu cer celorlalti sa-i iubeasca. Vor doar sa daruiasca si sa se daruiasca, fara a vrea sa li se dea ceva sau sa li se daruiasca cineva. Oamenii acestia sunt iubiti de toti, dar cel mai mult de Dumnezeu, cu Care se si inrudesc.
Dragostea fara a lua ceva in schimb! Sa nu facem fapte bune ca sa primim binecuvantari. Sa cultivam dragostea cea nobila, cea pretioasa, pe care o are Dumnezeu, iar nu dragostea cea lumeasca si iefitina, cea plina de toata neputinta omeneasca."(Paisie Aghiritul, Patimi si virtuti, Ed. Evanghelismos, Buc. 2007, pag. 211)

Dragostea fata de aproapele este bine inteleasa cand ea nu exista numai fata de acela care este din acelasi neam cu noi, ci fata de tot cel ce este de aceeasi speta umana, si cand il face pe om sa o insoteasca cu dragostea fata de Dumnezeu.

De asemenea cand ea adauga si imitarea lui Hristos, adica sa iubim pe aproapele nu numai ca pe noi insine, ci mai mult decat pe noi insine, asa incat sa ne punem in primejdie de moarte sufletul (viata) nostru pentru prietenii nostri, ceea ce Domnul a facut.

Concluzia pe care o impune un astfel de mod de a intelege dragostea crestina este cea pe care a tras-o marele teolog al dragostei crestine in Noul Testament: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste: mincinos este! pentru ca cine nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu pe care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu, sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).

Sursa: "Dragostea fata de aproapele" de Parintele Ioan de la Rarau, Ed. Panaghia, 2010.