Am cerșit un timp lumină
Pe la uși străine,
Neștiind că luna plină
Prinsă-i toată-n mine.
La răspântiile vieții
Stam cu mâna-ntinsă
Si mă miluiau drumeții
Cu lumina stinsă.
Când și când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită,
Îmi părea calea lactee
Mie dăruită.
Si treceam așa prin viață,
Miluit de lume,
Ca și ea catând prin ceață,
Nu știu ce anume.
Dar, odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Porțile închise.
Si rămas în noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit așa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.
Si am tresărit deodată,
Căci văzui că-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Si mânjesc lumine.
Am dat zgura la o parte
Cu înfrigurare
Si-n străfundurile-mi moarte
S-a iscat cântare.
Iar prin rana-mi sângerândă,
Ca printr-o spărtura,
A țâșnit o rază blândă
De lumină pură,
Ce-nvelindu-mă în toate,
Mătăsoasa, moale,
A dat vieții mele plate
Sensuri verticale.
De atunci fară-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândru soare,
Ci sfios ca luna.
Iar când malul se adună
Si-mi astupa vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână,
Adâncindu-mi rana.
Pe la uși străine,
Neștiind că luna plină
Prinsă-i toată-n mine.
La răspântiile vieții
Stam cu mâna-ntinsă
Si mă miluiau drumeții
Cu lumina stinsă.
Când și când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită,
Îmi părea calea lactee
Mie dăruită.
Si treceam așa prin viață,
Miluit de lume,
Ca și ea catând prin ceață,
Nu știu ce anume.
Dar, odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Porțile închise.
Si rămas în noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit așa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.
Si am tresărit deodată,
Căci văzui că-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Si mânjesc lumine.
Am dat zgura la o parte
Cu înfrigurare
Si-n străfundurile-mi moarte
S-a iscat cântare.
Iar prin rana-mi sângerândă,
Ca printr-o spărtura,
A țâșnit o rază blândă
De lumină pură,
Ce-nvelindu-mă în toate,
Mătăsoasa, moale,
A dat vieții mele plate
Sensuri verticale.
De atunci fară-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândru soare,
Ci sfios ca luna.
Iar când malul se adună
Si-mi astupa vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână,
Adâncindu-mi rana.
A dat vietii mele plate
RăspundețiȘtergereSensuri verticale.
De atunci fara-ncetare
Luminez intruna.
Frumoasa poezie si fotografia cu marea. Oana, fotografiile puteai sa le pui chiar mai aproape, parca sunt prea distante, tu ce zici ?
RăspundețiȘtergereChiar inspira fotografia aceea cu marea.
RăspundețiȘtergereImi da nostalgia locului, de contropire cu marea, cu natura. O zi la mare, de la rasaritul soarelui pana la asfintit, echivaleaza cu o saptamana de liniste in oras.
Este extraordinar cum simti ca omul e creat de fapta sa petreaca timpul mai mult alaturi de natura.
@ Felix
RăspundețiȘtergereFotografiile din articol au fost aliniate in partea dreapta (asa mi-a fost mai simplu) si in functie de marirea sau micsorarea ferestrei de navigare se vor distanta de text, sau se vor apropia. Desi era poate mai bine sa fie apropiate, am sa le las totusi asa, pentru ca lucrul asta poate aparea diferit in functie de rezolutia pe care o foloseste fiecare, sau de alti parametrii...
Fotografiile pe care le-am gasit mi s-au parut foarte sugestive, contribuind si cu "dimensiunea" vizuala la trezirea sensurilor verticale...
Fie ca aceasta poezie sa glasuiasca tainic cat mai mult sufletelor noastre.