Pocainta. Ce sa facem ca sa ne mantuim?

Razvratirea impotriva lui Dumnezeu, calcarea libera a legii morale, dulceata inselatore a otravurilor aducatoare de amaraciune si nefercire, adica pacatul prin rautatile lui, dezbina sufletul, nelinisteste mintea, mustra constiinta, indurereaza inima, slabeste vointa, intuneca si rusineaza fata omului. Ca un cariu in lemn, asa e si pacatul in suflet: roade, mustra, si musca fara mila si fara incetare, viata intreaga, inima omului (de aici avem cuvantul remuscare).

In urma remuscarilor pentru pacat, Cain traieste zbuciumat si fugar, se inchide intre ziduri si cere sa fie ingropat, ca sa nu mai auda glasul constiintei. Oedip isi arde ochii, Irod vede in Iisus pe Ioan Botezatorul inviat, Iuda se spanzura, si pildele lor nefericite sunt urmate si repetate pana in ziua de astazi. Oriunde si oricand se intampla sub orice forma o sinucidere, este o victima a remuscarilor pacatului.

Fara indoiala, pacatul este un mare rau, un lucru greu, o boala dureroasa, dar nu de nevindecat. E greu pentru cine se lasa sa se lepede si  sa se vindece de ranile lui, prin pocainta. Sa ne inchipuim un om care tine jar in mana - zice Sf. Chiril arhiepiscopul Ierusalimului - " atata vreme cat ar tine carbunele aprins, negresit il arde; dar daca ar lepada carbunele, odata cu el a indepartat si arderea".

Ce sa facem sa scapam de rusinea, mustrarea, greutatea, tristetea, arderea si durerea pacatului? Ce sa facem ca sa ne mantuim sufletul de pacatele savarsite dupa Botez? Cunoscand rautatile pacatului si slabiciunile firii noastre, Mantuitorul arata in Sfanta Evanghelie mai multe cai de ispasire si mijloace de iertare a pacatelor, si anume:

Credinta, din toata fiinta ta, crestine, trairea si raspandirea ei cu ravna sfanta pana la moarte, este o cale de ispasire, un mijloc de curatire si iertare a pacatelor. "Credinta ta te-a mantuit", spune Mantuitorul pacatorsilor vindecati.

Iubirea, vie si calda, ca si a femeii pacatoase, atrage iertarea: "Iertate sunt pacatele ei cele multe, ca mult a iubit" (Lc.  7,47).

Faptele bune, ale indurarii trupesti (Mt. 25, 31-40) si sufletesti, slujirea bolnavilor si a neputinciosilr (infirmi), indreptarea pacatosilor: "Cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui, va mantui un suflet de moarte si va acoperi o multime de pacate" (Iac. 5,20).

Alte cai de mantuire:

Nevointele apostolatului crestin si martiriul pentru raspandirea Evangheliei si intarirea Bisericii, caci "Oricine Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor, il voi marturisi si Eu pe el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Mt. 10, 32); "si oricine a lasat frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine, sau case pentru numele Meu, insutit va primi si viata vesnica va mosteni" (Mt. 19, 29).

Apoi:

Rugaciunea si cuvantul lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu sfinteste (In. 17,17): "oricine va chema numele lui Dumnezeu se va mantui" (Ioil 3, 5).

Sunt, deci, mai multe cai de mantuire, ca omul sa poata alege si in voie libera sa se mantuiasca.  Da nu toti oamenii sunt siguri de credinta si iubirea lor; nu toti pot merge pe aceste cai, nu toti pot fi apostoli si martiri, slujitori si samarineni binefacatori, sfinti si marturisitori, dar toti avem trebuinta de mantuire, toti vrem sa fim siguri de iertare. De aceea, mai este o cale de mantuire si aceasta pentru toti oamenii: Pocainta.

Vrei sa fii sigur de iertarea pacatelor si de mantuire, crestine? Alearga cat mai des la duhovnic si te spovedeste. Descuie-ti inima, dezleaga-ti limba, descarca-ti povara durerii de pe suflet prin marturisire. Pocainta este innoirea Botezului. Pocainta inlatura gunoiul din suflet, curata constiinta si deschide din nou calea mantuirii omului nascut in Sfantul Botez; e o lopata care curata drumul, ca omul sa poata inainta in viata duhovniceasa. "Sunt doua lucruri, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, pacatul si pocainta: pacatul este rana, pocainta este leacul; in pacat este puroi, in pacat este ocara, in pacat este ras; in pocainta este incredere, in pocainta este libertate, in pocainta este curatire de pacat"; una ne departeaza cealalta ne intoarce si ne apropie de Dumnezeu. Microbii ne omoara trupul, daca nu ne ajuta leacurile; pacatul ne otraveste si nefericeste sufletul, daca nu intervine pocainta. Pocainta, prin spovedanie, este calea cea mai usoara, cea mai sigura si mai scurt pentru curatirea, insanatosirea, indreptarea si mantuirea pacatosului. Lumina marturisirii imprastie gandurile intunecate ale patimilor (Teolept); curata, spala si sterge sufletul de intinaciunile si veninul pacatelor. "Veninul pacatului se vindeca prin durerile fara de voie ale pocaintei si prin cele de buna voie ale nevointei" (Nichita Stithat, Suta II de capete, cap. 9).

Sf. Sinclitichia (cinstinta pe 5 ianuarie) spune ca sunt trei nasteri si anume : nasterea cea din fire (din pantece), nasterea cea din Botez (a doua sau renasterea) si nasterea cea din pocainta (Scolie la Cuvantarea VII a Sf. Ioan Scararul). Spovedania pacatelor in pocainta este o alta nastere din nou. Sfantul Botez este intaia nastere duhovniceasca; pocainta este a doua nastere, al doilea Botez. Pacatul slabeste legatura sufletului nostru cu Dumnezeu. Pocainta ne intoarce la Dumnezeu si intareste din nou pe omul crestin  cu Hristos si cu Biserica Lui. Pacatul face din om un animal, un "robot al satanei". Pocainta asigura din nou omului biruinta asupra pacatului si mantuirea sufletului. Prin pocainta, cea mai grea boala a sufletului isi are cea mai sigura si usoara vindecare prin puterea si bunatatea harului. De cate ori arunca omul o haina soioasa, se scalda, isi spala murdaria trupului si imbraca o haina curata, de atatea ori pare ca intinereste; de atatea ori se innoieste, intinereste , se naste parca din nou.

In tineretea sa, Sf. Bonifaciu (pomenit la 19 decembrie) era sluga la o femeie vaduva, tanara, frumoasa si bogata din Roma, cu numele Aglaida, cu care traia in necuratie. Din firea pe care i-a daruit-o Dumnezeu, era frumos si milostiv; dar dupa firea sa lumeasca era desfranat si betiv. De o parte greutatea patimilor, de alta parte inima lui milostiva, rusinata si ingreunata de pacate, il faceau sa suspine, pana ce intr-o zi stapana sa ii zice: "Stii, o Bonifaciu, cu cat pacate ne-am ingreunat sufletul si nicidecum ne ne ingrijim de cele ce vor veni si nu vom sta inaintea infricosatei judecati a lui Dumnezeu. Am auzit de la un dreptcredincios ca daca are cineva sfinte moaste din trupul celor ce au patimit pentru Domnul Hristos si le cinsteste pe cat poate mai bine, afla mult ajutor pentru mantuire, in casa aceluia nu se ma inmulteste pacatul..." Si l-a trimis in lume unde erau prigoniti crestinii, ca sa-i aduca moaste din trupul lor, in casa ei.

La inceput Bonifaciu a crezut ca Aglaida glumeste, dar dupa ce l-a dojenit, a plecat, gandindu-se: cum va lua el, in mainile sale necurate moaste sfinte de martir!... A inceput mai intai a-si da seama de pacatele lui si a se cai de necuratia lui, a posti si a se ruga. Incet, incet s-a trezit in el temerea de Dumnezeu s-a trezit luarea aminte si din luarea aminte, care-i mama cunoasterii de sine, s-a trezit rusinea de grozavia pacatelor si dorinta vietii curate si desavarsite.

Din toate acestea se nasc in el inceputurile si radacinile pocaintei. Pleaca de acasa, impreuna cu alti insotitori si ajunge in orasul Tars, unde pe vremea imparatilor Maximilian si Diocletian, era mare prigoana impotriva crestinilor. Aici Bonifaciu se minuneaza de barbatia mucenicilor, alearga la locul lor de osanda, le da sarutare frateasca si declara, in fata prigonitorilor, ca si el este crestin. E prins, legat si torturat, si in cele din urma ucis prin taierea capului. Insotitorii lui, afland ca si acest "betiv si desfranat" s-a facut crestin si a suferit pentru Hristos, au luat trupul lui si l-au dus la Roma, in casa Aglaidei, zicandu-i: "Primeste si cinsteste pe acela care ti-a fost rob, iar acum stapan iti este si noua frate". Aglaida l-a primit cu lacrimi de pocainta si in numele lui a ridicat langa Roma o frumoasa biserica, unde a asezat moastele lui. Aici a trait si ea pana la moarte, inca cincisprezece ani de pocainta, dupa ce toata averea si-a impartit-o la saraci. Astfel, schimbandu-si viata de mai inainte, amandoi au dobandit un sfarsit bun, spalandu-si pacatele: Bonifaciu prin sange, Aglaida prin lacrimi de pocainta. (Vietile Sfintilor Vol. VII ).

Tot prin pocainta si-au mantuit sufletele de pacate si alti desfranati, ca Fericitul Augustin, Maria Magdalena, Maria Egipteanca si alti talhari si ucigasi de oameni ca : talharul de pe cruce, Moise Arapul (pomenit la 28 august), Fericitul Varvar (pomenit la 6 mai), cuviosul Partemie (pomenit la 9 iulie) , Sihastrul Iacob (pomenit la 4 martie) si alti nenumarati pacatosi, care au aflat in pocainta, cea dea doua si a treia nastere, calea cea noua de indreptare si de mantuire pentru toti pacatosii.

Omul are trebuinta de har, iubiti crestini, pentru ca e slab si schimbator. Pocainta, dupa Botez, este har peste har (In. 1, 16), a doua nastere, al doilea har (Sf. Isaac Sirul, Cuvantul 72); e har de la Hristos Dumnezeu, corabie de mantuire si liman de dragoste dumnezeiasca, lucrare duhovniceasca de taiere a raului si spalarea a pacatului din vointa si cugetare.

Pocainta este usa cea stramta, care ne intoarce de la intuneric la lumina. Cine primeste Botezul prin credinta, ca un prunc, apoi s-a intinat prin pacate si nu se innoieste prin pocainta, ca sa primeasca al doilea Botez prin Sfantul Duh, nu se va mantui. De acea "cati botezul cel dintai prin calcarea poruncilor lui Dumnezeu l-ati intinat, ...  vrednica pocainta aratati, ca pe darul Preasfantului Duh spre voi sa-l trageti".

Sfantul Ioan Scararul spune:" A ingerilor este a nu cadea. A oamenilor estea cadea si degraba a se scula, de cate ori s-ar intampla aceasta. Iar numai a dracilor celor ce au cazut este a nu se mai scula".

De cate ori ai cazut crestine, ridica-te si alearga cu pocainta la Mantuitorul. "Dreptul de sapte ori (pe zi) de va cadea, iarasi se va scula"(Pild. 24,16). Petru a fost Apostol si a cazut, apoi cu lacrimi de pocainta si-a rascumpart pacatele lepadarii de Domnul. Daca nu mai auzi cantatul cocosului, asculta ca si Bonifaciu, cugetul si glasul constiintei, care ne mustra pentru caderile si pacatele noastre si ca un inger pazitor ne chama la pocainta si ne cere fagaduinta si hotarare de indreptare. La glasul acesta de chemare, raspunde si tu, cu glasul tau de iertare asa cum te invata in Cartea de rugaciuni (Carte derugaciuni, Bucuresti 1951):

"Catre Tine vin, Stapanul meu mult milostiv, si cad cu multa indrazneala la picioarele Tale, de vreme ce vad ca pentru greselile mele ai primit necinstita moarte pe cruce si chemi pe pacatosi cu Scripturile Tale catre Tine si strigi cu gura Ta: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afara. Drept aceea, Doamne, primeste-ma pe mine nevrednicul si-mi iarta toate pacatele si-mi da harul Tau si binecuvantra Ta. Ca eu sunt foarte cait; caci am gresit inaintea Ta si am maniat bunatatea Ta cu cuvantul, cu lucrul si cu gandul, cu voie si fara de voie. Drept aceea de astazi inainte fagaduiesc, cu adevarat, cu darul Tau si cu ajutorul Tau, sa nu ma mai intorc la greselile mele cele dintai, socotind mai bine moartea, decat sa calc vreuna din poruncile Tale. Si hotarasc sa Te ascult si acum si pururi, si sa ma inchind numelui Tau celui Sfant, dulcele meu Iisus, si sa Te slavesc in vecii vecilor".

Din cartea:  Spre Tabor, Vol. II (Curatirea) de Preot Ilarion Felea