Din perspectiva Ortodoxiei, erezia este abaterea de la învăţătura consacrată a Bisericii, aşa cum a fost ea exprimată de Apostoli şi de Părinţii Bisericii, mai ales în Sinoadele Locale şi Ecumenice. Spre exemplu, învăţătura despre unirea celor două firi în Hristos s-a exprimat la Sinodul IV Ecumenic, potrivit căreia firea dumnezeiască şi firea omenească s-au unit „neamestecat, neschimbat, nedespărţit şi neîmpărţit” în ipostasul Cuvântului.
Când se accentuează firea dumnezeiască în defavoarea firii omeneşti, se cade în erezia monofizitismului. Când se accentuează firea umană în defavoarea celei dumnezeieşti şi mai ales în defavoarea unităţii celor două firi, se cade în erezia nestorianismului.
Cele de mai sus arată că trebuie să primim dogmele Bisericii, exprimate în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, adică în textele Profeţilor, ale Apostolilor şi ale Părinţii, dogme pe care ultimii le-au exprimat în Sinoade Locale şi Ecumenice. Altfel se alterează adevărul revelat al credinţei, iar această alterare se realizează prin raţionamente şi gânduri pioase referitoare la adevărurile dogmatice ale Bisericii.
1. Există, chipurile, două tipuri de ecleziologie în Biserica Ortodoxă
În ultima vreme se infiltrează şi încolţeşte o învăţătură eretică care surpă indirect întregul edificiu al învăţăturii ortodoxe. Nu i-aş arăta un interes special şi atenţie, dacă nu aş vedea că se răspândeşte ca molima: o întâlnesc în cărţi şi texte ale teologilor şi filozofilor, în articole, în conferinţe care se ascultă de la posturile de radio.
Nu este lovită făţiş învăţătura dogmatică a Sfintei Scripturi, a Sinoadelor Ecumenice, ci sunt atacate cu perfidie premizele teologiei ortodoxe.
Se scrie şi se spune că începând cu secolul III Părinţii Bisericii au alterat tradiţia bisericească primară.
Biserica veche, se afirmă, trăia taina Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie, „icoană şi arătare anticipată a Împărăţiei eshatologice a lui Dumnezeu”, de unde reiese că Dumnezeiasca Euharistie uniformizează, în măsura posibilului, comunităţile creştine locale istorice ca „expresie autentică a slavei eshatologice a Împărăţiei lui Dumnezeu”.
Opiniile acestea pot părea plauzibile, în realitate însă se vădeşte că sunt problematice, dacă sunt comparate cu înţelegerea ortodoxă a celor referitoare la Dumnezeiasca Euharistie ca arătare a Împărăţiei lui Dumnezeu şi la împărtăşirea de slava eshatologică a Împărăţiei.
Spunem acest lucru, pentru că aceia care folosesc asemenea expresii ignoră de obicei sau dispreţuiesc învăţătura Părinţilor Bisericii, mai ales a Sfântului Grigorie Palama, despre Împărăţia lui Dumnezeu care este arătare a lui Dumnezeu ca Lumină, aşa cum s-a manifestat pe muntele Schimbării la Faţă.
Însă, cei care folosesc asemenea expresii, precum „Biserică”, „Dumnezeiască Euharistie” şi „Împărăţie a lui Dumnezeu”, le interpretează foarte exterior, sentimental sau printr-un discurs teologic raţional abstract.
În Dumnezeiasca Euharistie trăiesc slava eshatologică a Împărăţiei cei care ajung la vederea lui Dumnezeu şi nu cei care doar cred că participă la această realitate în mod mecanic, cu patimile şi cu slăbiciunile lor.
Experienţa slavei eshatologice a Împărăţiei nu se întâmplă automat prin veşmintele frumoase şi psalmodieri, nici prin împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos, fără condiţiile prealabile necesare, ci prin experienţa îndumnezeirii în dumnezeiasca Liturghie şi în timpul dumnezeieştii Împărtăşiri.
Acest lucru îl arată experienţa slavei Împărăţiei pe care a avut-o Evanghelistul Ioan în zi de Duminică şi pe care o descrie în cartea Apocalipsei. În esenţă se descrie dumnezeiasca Liturghie cerească.
Însă neliniştea şi problematizarea mea intensă este legată mai ales de faptul că aceia care vorbesc atât de abstract, emoţional şi raţional, pe de o parte desconsideră premizele ortodoxe de participare la „slava eshatologică”, iar pe de alta merg încă mai departe şi le răstălmăcesc.
Şi anume se afirmă că această viaţă a Bisericii primare, care se exprimă ca „slavă eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu”, a fost alterată de înşişi Sfinţii Părinţi în secolele ulterioare!
Adică, însăşi Biserica, care se exprimă prin Sfinţii Părinţi, pe care îi cinsteşte şi primeşte învăţătura lor, a alterat, chipurile, această „ecleziologie şi spiritualitate a creştinismului primar şi întemeiată pe Scriptură”.
Acest lucru s-a întâmplat, afirmă ei, pentru că s-au exercitat „puternice presiuni ideologice din partea gnosticismului creştin şi mai ales a (neo-) platonismului”, care au început din secolul III, iar până la urmă ecleziologia primară a capitulat. În cel mai bun caz „coexistă cu o altă spiritualitate (dar şi cu o altă ecleziologie)”.
În concluzie, Părinţii au contribuit la capitularea ecleziologiei primare şi acest lucru a fost acceptat pe tăcute de către Biserică, (adică o ecleziologie se întoarce împotriva celeilalte) sau coexistă în paralel două ecleziologii.
„Spiritualitatea” şi „ecleziologia” ulterioare „îşi au rădăcinile în teologia evagriană neoplatonizantă şi mistică macariană masalianizantă, dar este întemeiată şi ştiinţific de către Şcoala catehetică de la Alexandria”.
Această „ecleziologie” ulterioară este caracterizată „nu doar ca întorsătură, ci ca răsturnare” a ecleziologiei Bisericii primare!
Când se vorbeşte despre „teologia evagriană neo-platonicizantă” şi „teologia mistică macariană” se face referire la operele lui Evagrie Ponticul şi la cele ale lui Macarie Egipteanul. Se înţelege că operele celor doi, care abordează tema ascezei şi a rugăciunii, au influenţat întreaga tradiţie patristică ulterioară, care ajunge până la Nicodim Aghioritul, şi se consemnează în cunoscuta operă „Filocalia Sfinţilor Neptici” pe care au alcătuit-o Sfinţii Macarie Notara, fost Mitropolit al Corintului, şi Nicodim Aghioritul, din diferite colecţii care fuseseră deja întocmite. Această colecţie, cu adăugări de alte opere, a fost tradusă în limba slavonă de Cuviosul Paisie Velicicovski, şi a determinat o uimitoare întoarcere [la tradiţia isihastă] în ţările Nordului şi a făcut cunoscuţi mulţime de cuvioşi şi asceţi în cele din urmă sfinţi ai Bisericii.
De aceea, câţi susţin părerea de mai sus se pronunţă sever şi împotriva cărţii Filocaliei Sfinţilor Neptici al cărei subtitlu este „în care prin filosofia practicii ascetice şi a contemplaţiei, mintea se curăţeşte, se luminează şi se desăvârşeşte”. De aceea, este foarte importantă opera de colectare a acestor opere realizată de Sfinţii Nicodim Aghioritul şi Macarie Notara – pe care Biserica i-a inclus în calendar, lucru care arată că tradiţia neptico-filocalică este recunoscută drept condiţia prealabilă a mântuirii şi a îndumnezeirii omului, în legătură indispensabilă desigur cu Tainele Bisericii.
Câţi au opinia expusă mai sus, caracterizează Filocalia ca „fundături nihiliste ale programului antimodern filocalic al lui Nicodim şi Macarie”.
Astfel, potrivit acestei opinii moderne şi protestantizante, „ecleziologia” primară a capitulat, ca să facă loc altei „ecleziologii” sau în cel mai bun caz funcţionează paralel două ecleziologii în Biserica Ortodoxă.
O asemenea opinie, însă, creează confuzie printre credincioşi. Şi cel mai surprinzător este că această confuzie, potrivit spuselor acestor contestatari, a fost produsă chipurile de înseşi Biserică prin Părinţii ei. Adică, după ei, Biserica se contrazice pe sine.
Cred cu fermitate că această teorie protestantizantă constituie într-adevăr erezie şi este dinamită la temeliile Bisericii înseşi.
Prin urmare, potrivit acestei teorii, începând cu secolul III se petrece o schimbare în teologia şi ecleziologia Bisericii şi la aceasta au contribuit Evagrie Ponticul şi Macarie Egipteanul. Evagrie separă mintea de simţuri şi de intelect şi acest lucru este considerat drept „misticism teoretic”.
Dimpotrivă, Macarie Egipteanul readuce mintea în inimă, prin urmare se exprimă un „materialism duhovnicesc”. Astfel, „problematica evagrio-macariană”, „piedestalul (neo-) platonic al poziţiei evagriene” devine „piedestal şi pentru Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa”.
Teologia rugăciunii, aşa cum a exprimat-o Evagrie, dar şi Macarie Egipteanul, „a despicat secolele cu faima unor personalităţi importante care au aplicat-o, precum Maxim Mărturisitorul, Ioan Sinaitul, Isihie Preotul, Filotei Sinaitul, Isaac Sirul şi mulţi alţii, ca să primească confirmare dogmatică în secolul XIV cu Grigorie Palama şi isihaştii Athosului”. „Pseudo-Dionisie a preluat schema evagriană: curăţire, luminare, îndumnezeire” şi l-a influenţat pe Sfântul Maxim, comentatorul «pseudo-dionisismului»”.
Se vede clar că, potrivit acestei teorii, cele două expresii ale vieţii isihaste, adică „misticismul teoretic” al lui Evagrie şi „materialismul duhovnicesc” al lui Macarie Egipteanul au trecut prin Sfântul Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, în Biserică şi au sfârşit la Grigorie Palama. Astfel, potrivit acestora, isihasmul şi monahismul contemporan au prins contur din aceste două direcţii.
Această teorie nouă, care încearcă să răstoarne viaţa ascetică tradiţională a Bisericii, susţine că treptele vieţii duhovniceşti, curăţire, luminare, îndumnezeire reprezintă o influenţă origenistă.
Potrivit acestei opinii, Evagrie a fost influenţat de Origen şi toată această influenţă a acţionat asupra Părinţilor ulteriori (Macarie Egipteanul, Capadocienii, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi alţii) şi a ajuns până la Sfântul Nicodim Aghioritul şi, desigur, la Părinţii Filocaliei.
Unii ajung să considere că experienţele vederii lui Dumnezeu ale sfinţilor isihaşti sunt „fantasme demonice”, „iluzii demonice”, „mişcări demonice”, „chestii schimbătoare”, „ciudăţenii”, „groteşti”, „monstruoase” etc. şi că sfântul isihasm, viaţa isihaştilor contemporani reprezintă stări magice şi influenţă a Hinduismului. Alţii interpretează cele despre sfânta isihie şi vederea Luminii necreate drept stări sentimentale, boală de nervi, fantezii etc. …
2. Critică succintă
Prezentarea acestei erezii apărute în Biserica Ortodoxă (…) arată seriozitatea temei şi nu trebuie să rămână fără răspuns, pentru că altfel se creează o tumoare malignă în trupul Bisericii cu urmări imprevizibile. În continuare vom face o scurtă critică a acestei teorii maligne şi în următoarea parte se va analiza mai pe larg această temă.
Pentru început trebuie subliniat că nu poate exista o dublă „ecleziologie” şi o dublă „spiritualitate” în Biserică. Biserica este Trupul lui Hristos, iar ceea ce se caracterizează drept spiritualitate este viaţa în Hristos şi în Duhul Sfânt pe care o trăieşte creştinul prin sfintele Taine şi tradiţia ascetică.
Adevărata ecleziologie este strâns legată de întruparea lui Hristos şi de Cincizecime. De altfel, isihasmul nu instituie o ecleziologie specială, ci este viaţa evaghelică, ţinerea poruncilor lui Hristos şi este premiza necesară a participării la lucrarea necreată curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.
Cultul Bisericii şi rugăciunile Tainelor prezintă toată această tradiţie isihastă care s-a confirmat şi sinodal prin Sinodul anului 1351, considerat drept al IX-lea Sinod Ecumenic.
Apoi, din întreaga învăţătură a Bisericii cunoaştem că învăţătura şi experienţa Profeţilor, Apostolilor şi Părinţilor sunt identice.
Apostolii nu se diferenţiază de Profeţi, nici Părinţii de Apostoli şi de Profeţi şi, prin urmare, experienţa şi credinţa lor sunt comune. Diferenţa este că în Vechiul Testament Profeţii vedeau Cuvântul neîntrupat, în timp ce în Noul Testament şi în viaţa Bisericii văd pe Cuvântul întrupat şi se împărtăşesc de El. Toate celelalte sunt comune. Semnificativ este cuvântul Sfântului Grigorie Palama:
„Ce altceva desigur, decât că desăvârşire, mântuire în cunoaştere şi dogme este aceasta, adică a avea aceeaşi credinţă cu profeţii, cu apostolii, cu Părinţii, în general cu toţi aceia despre care se mărturiseşte că a vorbit Duhul Sfânt despre Dumnezeu şi făpturile Sale?”.
Mai mult încă, din teologia Bisericii cunoaştem că una este experienţa vederii lui Dumnezeu care se întâmplă prin cuvinte de nespus şi alta este consemnarea acestei experienţe care are loc cu cuvinte, sensuri şi reprezentări create.
Diferenţa de terminologie dintre Profeţi, Apostoli şi Părinţi nu instituie şi o diferenţă de experienţă. Desigur în secolele al III-lea şi al IV-lea Părinţii şi Învăţătorii Bisericii au folosit o terminologie specială, pe care au preluat-o din limbajul epocii lor, ca să îi combată pe ereticii elenizanţi, dar asta nu înseamnă că au schimbat şi conţinutul terminologiei.
Părintele Ioannis Romanidis spunea: „Necesitatea abordării ereziilor a condus la adăugiri în terminologie. Abordând pe eretici folosim simbolurile, adică, sensurile lor şi încercăm să lovim erezia în inima ei”.
Astfel, este paradoxal faptul că învăţătura despre curăţire, luminare şi îndumnezeire este considerată origenistă sau neoplatonică, pentru simplul fapt că Părinţii au adoptat aceşti termeni, care oricum există în Sfânta Scriptură, şi ca termeni şi ca realităţi.
Sfântul Chiril al Alexandriei, acuzat că folosea expresii ale lui Nestorie, scrie într-o epistolă a sa, integrată ulterior în Actele Sinodului III Ecumenic, că nu trebuie să evităm toate câte spun ereticii, deoarece există şi lucruri care concordă cu învăţătura noastră. Scrie: „Că nu trebuie să fugim şi să refuzăm toate câte spun ereticii, căci mărturisesc multe pe care şi noi le mărturisim”.
(…) Acest lucru înseamnă că nu are importanţă dacă o anumită terminologie este introdusă de Origen, Evagrie Ponticul sau Macarie Egipteanul, importanţă are că a fost adoptată de Marele Vasilie, de Sfântul Grigorie Teologul, de Sfântul Grigorie de Nyssa şi de Părinţii de după ei şi a fost confirmată sinodal, deoarece constituie un bun al Tradiţiei Ortodoxe.
Deci, a caracteriza învăţătura confirmată a Bisericii, care a fost trăită de Părinţii Bisericii, drept origenistă, evagriană, macariană etc. vădeşte o mentalitate eretică.
În plus, diferenţa dintre teologie şi filozofie este foarte mare şi nu se limitează pur şi simplu la utilizarea termenilor. Teologia este rod al revelaţiei lui Dumnezeu către cei îndumnezeiţi, în timp ce filosofia este rod al raţionamentului şi al revelaţiei logicii omului.
A caracteriza tradiţia isihastă ca origenistă, evagriană, macariană sau chiar ca neoplatonică, pentru simplul fapt că există o asemănare terminologică exterioară, constituie o interpretare superficială, dacă nu chiar în profunzime se vădeşte a fi o încercare de surpare a tradiţiei isihaste ortodoxe.
Cât de superficiale sunt aceste concluzii se vădeşte din faptul că oamenii aceştia sunt capabili să condamne Părinţii Bisericii care au preluat terminologia (persoană, ipostas, fiinţă, lucrare etc.) şi alte fapte culturale exterioare de la idolatri şi eretici, şi să caracterizeze teologia Părinţilor despre Dumnezeul Treimic şi toată ecleziologia lor, ca idolatră.
A ajuns în acest punct Harnack şi alţi protestanţi, nu este exclus să ajungă şi acei ortodocşi (deja unii au ajuns), care gândesc superficial şi din afara Tradiţiei Ortodoxe, de vreme ce ignoră conţinutul ei profund şi ceresc.
În sfârşit, părerea că în Biserică predomină o dublă ecleziologie – primară şi ulterioară – aparţine aşa-numitei „teologii postpatristice”, adică o părere preluată de la protestanţi şi de la unii ortodocşi, care încearcă astfel să nege învăţătura Părinţilor, cultul Bisericii, tradiţia isihastă şi, desigur, monahismul.
Şi este surprinzător, într-adevăr, faptul că se operează o protestantizare a teologiei ortodoxe prin elogierea interpretării protestante de către teologii şi filosofii care împărtăşesc poziţiile de mai sus, prin subminarea Tradiţiei patristice, bisericeşti, isihaste, de dragul unei „ecleziologii primare”, care se referă la dumnezeiasca Euharistie, la Împărăţia lui Dumnezeu şi se sprijină doar pe texte ale Vechiului Testament.
Din afirmaţiilor acestor noi teologi cu o abordare protestantă şi filosofică se vădeşte foarte clar încercarea de erodare a întregii tradiţii şi vieţi ascetice a Bisericii, aşa cum este exprimată de marii Părinţi, adică, de Părinţii Capadocieni – Marele Vasilie, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa –, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama şi de toţi Părinţi Neptici-Filocalici ai Bisericii până la cei mai recenţi, dar şi de către toţi cuvioşii asceţi pe care i-am cunoscut în ultimii ani (Iosif Isihastul – Gheron Iosif –, Efrem Katunakiotul, Paisie Aghioritul, Porfirie Kavsokalivitul, Efrem Filotheitul şi alţii) şi care vorbesc despre viaţa ascetică, despre pocăinţă, despre rugăciunea minţii şi în general vorbesc despre apropierea omului de Dumnezeu prin curăţire, luminare şi îndumnezeire.
Acest lucru provoacă şi o altă problemă serioasă care subminează întreaga ecleziologie a Bisericii. Adică se interpretează dogmele Bisericii în afara premizelor lor fundamentale, în afara experienţei, care se concretizează în curăţire, luminare şi îndumnezeire, şi în acelaşi timp se subminează şi viaţa sacramentală a Bisericii, adică Botezul, Mirungerea, dumnezeiasca Euharistie şi toate celelalte Taine, dacă se deconectează de la viaţa ascetică, aşa cum se exprimă ea în curăţire, luminare şi îndumnezeire.
Cunoaştem, însă, că nici Tainele nu se separă de tradiţia isihastă, pentru că altfel s-ar institui un mod magic de viaţă, nici tradiţia isihastă nu se trăieşte fără Tainele Bisericii, pentru că altfel, fără viaţa liturgică, tradiţia isihastă ar conduce la filosofia orientală şi la masalianism.
3. Analize mai extinse
Această succintă critică a ereziei încolţite în Biserica Ortodoxă ne oferă posibilitatea să avansăm la observaţii mai extinse, în esenţă să lărgim aceste gânduri, abordând situaţia periculoasă care poate vătăma mădularele Bisericii.
Pentru că, după cum se vede limpede, este vorba de o malignitate eretică protestantă care a intrat în organismul unor membrii ai Bisericii şi nu trebuie să devină o tumoare malignă în Biserică, care să atace organismul acesteia.
Aş putea, pentru combaterea tuturor acestor teorii să trimit la cartea în două volume pe care am editat-o cu titlul „Dogmatica empirică”, în care se prezintă învăţătura autenticului dogmatolog autentic, a Părintelui Ioannis Romanidis, care a cunoscut toate aceste opinii în America din teologia scolastică şi protestantă, pe care le-a studiat, şi ne-a înfăţişat autenticitatea gândirii şi a vieţii patristice.
Toate aceste opinii exprimate de unii teologi contemporani sunt combătute foarte bine de Părintele Ioannis Romanidis în texte care se vor publica şi ulterior şi acesta este motivul pentru care a fost foarte calomniat.
Dar, aşa cum s-a dovedit de atâtea ori în istoria Bisericii, adevărul va străluci, pentru că nu va lăsa Dumnezeu să domine ruşinea în locul sfinţit şi binecuvântat al Bisericii Ortodoxe. Autenticul va rezista în timp şi la presiuni, în timp ce falsul va dispărea.
În continuare voi sublinia câteva puncte semnificative care demonstrează această malignitate eretică protestantă, care a afectat deja pe unii ortodocşi şi este pe cale să devină o tumoare bisericească şi duhovnicească şi să provoace boli creştinilor.
Ὀρθόδοξος Τύπος, 22 iulie 2011, nr. 1888, pp. 1, 6.
Traducere Tatiana Petrache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu