Sfaturi duhovnicesti pentru mireni de la Sfantul Macarie de la Optina

 Smerenia atra­ge asupra noastra mila lui Dumnezeu si ajutor in treburile noastre. Mangaierea duhovniceasca pe care ati dobandit-o nu poate sa ramana neschimbata pentru mult timp: ea este trimisa din cand in cand, ca sa fim intariti in ispite; cei care au agonisit smerenia se desfateaza mai mult de ea, insa, oricum, harul lui Dumnezeu ii cerceteaza si pe ei cu ispite, potrivit masurii lor, ca nu cumva in urma primirii mangaierilor duhovnicesti sa se mandreasca. Cu atat mai mult noi, cei neputin­ciosi, avem nevoie de focul ispitelor, ce arde ma­racinii patimilor noastre.

[...]

„Scrieti ca v-ati impacat cu gandul ca va trebui sa purtati razboi cu propriile patimi pana la sfarsitul vietii. Da, este nevoie neaparat: chiar si Sfintii Parinti, atata timp cat nu ajunsesera la nepatimire si la pacea desavarsita, aveau cu totii razboiul lor; prin acest razboi ne cunoastem neputinta si asezarea sufleteasca rea, si ajungem, de nevoie, sa ne smerim. Dumneavoastra insa vreti nu numai sa fiti buna si sa nu aveti nimic rau, ci sa va si vedeti cu desavarsire buna. A vrea sa fii bun este o dorinta de laudat, insa contemplarea propriilor calitati este deja hrana pentru orgoliu.

Chiar daca am implini toate poruncile lui Dumnezeu, toti trebuie sa ne socotim slugi netrebnice – iar noi, cu toate ca avem multe neajunsuri, nu gandim astfel despre noi insine, si de aceea ne tulburam in loc sa ne smerim. Dumnezeu nu ne da putere sa-I implinim poruncile tocmai ca sa nu ne inaltam, ci sa ne smerim si sa dobandim chezasia smereniei: cand aceasta va fi in noi, atunci si virtutile vor fi in noi statornice, si smerenia nu ne va lasa sa ne ingamfam. Si atunci, de ce vi se pare ingrozitor sa va ganditi ca atunci cand va comparati cu oamenii cei mai buni vedeti in dumneavoastra o multime de lucruri rele? Daca ne vedem pacatele (lucru pentru care Il si rugam pe Domnul: „da-mi sa-mi vad gresalele mele”), suntem nevoiti sa ne smerim, pe cand vazandu-ne virtutile ne ingamfam. Lauda omeneasca nu vatama atunci cand nu ne indulcim de ea – iar daca o primim cu placere, atunci, dupa cuvantului Sfantului Isaac, „lucratorul nu are plata”.

Cu privire la citirea acatistului intrebati: „Daca nu apuc sa-l citesc la vremea potrivita, pot sa citesc la lucru, sezand?” La aceasta va voi raspunde ca nu trebuie sa faceti asa ceva: oare citirea acatistului este ca darile, care se cer de la oameni cu strictete si pe care pana nu le platesti, nu esti linistit? Nicidecum: Dumnezeu vrea de la noi libertate. Daca se intampla sa nu indepliniti citirea la vremea cuvenita, pocaiti-va si socotiti-va, cu smerenie, datornica, dar nu va tulburati; asa va fi mai bine decat daca veti citi acatistul cum se va nimeri, iar apoi va va fura gandul ca ati indeplinit si deja nu mai sunteti datoare, iar de smerenie veti uita. Or, se stie ca inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18); de asemenea, si Maica lui Dumnezeu va primi dorinta dumneavoastra si smerita recunoastere a propriei neputinte mai bine decat ar primi indeplinirea cu tulburare.

Greutatile si imprejurarile intristatoare prin care treceti, care va ranesc inima, nu trebuie sa va duca la cartire. Pe calea vietii este neaparata nevoie de ele, ca vointa si libertatea noastra sa fie puse la incercare: nu ne va fi de nici un folos daca vom avea intotdeauna belsug de mangaiere, fie aceasta duhovniceasca sau lumeasca”.

[...]

“Noi vrem sa fim luptatori, aparatori ai Bisericii Ortodoxe – fara indoiala, Dum­nezeu are multi ca acestia, si nu va ingadui sa fie intunecata lumina adevarului in fiii lui credinciosi: lumina lumineaza in intuneric, si intunericul n-a cuprins-o (In 1, 5). Judecatile lui Dumnezeu sunt nepatrunse de mintea noastra: de ce ingaduie El sa fie semanate neghine in graul Sau si de ce le porunceste ca ele sa creasca pana la seceris?… Cata necredinta era in Israel, poporul ales, si cat de indelung a rabdat Domnul! Vreme de cate veacuri oamenii, cufundati in intunericul paganismului, i-au prigonit si i-au chinuit pe fii Bisericii lui Hristos! Au ridicat capul ereziile – pentru ce? Ca sa se invedereze cei incercati (I Cor. 11,19)! Si acum se revarsa un suvoi de necredinta – iar de ce ingaduie Dumnezeu sa fie asa, nu putem intelege, pentru ca cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? (Rom. 11, 34). Sa ne incredintam voii lui Dumnezeu, si sa ne rugam, si sa asteptam ajutor de la El. Cine va ajuta, daca nu Domnul Insusi? Viitorul este ascuns de noi printr-un val de nepatruns”.

*

“In ce-i priveste pe necredinciosii care sunt oameni buni, noi nu putem si nu trebuie sa judecam si sa nu dam nicidecum frau liber cugetarilor noastre, fiindca judecatile lui Dumnezeu sunt de nepatruns pentru mintea noas­tra; trebuie sa le lasam in seama Proniei Lui. El singur stie cum sa randuiasca corabia lumii si pe fiecare om in parte. In discutii de amanunt pe aceasta tema sa nu intrati si, indeobste, sa va feriti de disputele care aduc neindoielnic vatamare sufletului. Amintiti-va cuvintele Sfintei Scripturi: credinta fara fapte este moarta, si fapte­le sunt moarte fara credinta (v. Iac. 2, 20; Efes.2, 8-9). Daca credinciosul vede in sine ca faptele ii lipsesc, se pocaieste, avand nadejde in mile­le Mantuitorului nostru Iisus Hristos – si cand avem fapte bune nu in acestea trebuie sa avem nadejde, ci tot in harul lui Dumnezeu, care ne ajuta sa le facem, si in suferintele Mantuitorului, Care ne-a rascumparat cu preacuratul Sau Sange.

Iar despre necredinciosi nu pot sa zic nimic. Daca cineva lucreaza virtutile, puternic este Domnul sa-l cheme la credinta, cum s-a intamplat cu Cornelie sutasul si cu multi altii. Ar fi foarte bine ca nu numai sa nu intrati in dispu­te, ci sa va si feriti de tovarasia „liberilor cugetatori”. Rugati-va lui Dumnezeu sa va pazeasca de cursele vrajmasului, ce cauta pierzarea oamenilor; rugati cu duh smerit milostivirea Lui sa ne invredniceasca a merge pe calea adevarata, care este ascunsa in poruncile lui Dumne­zeu, in invatatura apostoleasca, in randuielile si asezamintele Bisericii, in invatatura Sfintilor Parinti – in toate acestea a lucrat si lucreaza Duhul Sfant, randuind mantuirea noastra. Straduiti-va sa paziti toate acestea.

[...]

Nu va mirati de faptul ca mergand in Lavra sa va inchinati sfintilor de acolo n-ati avut mangaiere duhovniceasca, ci, dimpotriva, ati simtit raceala si uscaciune. Dumnezeu v-a daruit mangaiere si bucurie duhovniceasca la intrarea in Biserica Ortodoxa, cand ati primit Taina Mirungerii, daruindu-va cunoasterea darurilor si lucrarilor harice care se afla in Ortodoxie – insa este cu neputinta sa va indulciti de ele mereu, fiindca ele se dobandesc prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc si a voii noastre, prin implinirea cu smerenie a poruncilor lui Dum­nezeu. Ele se ascund de noi si nu ni se arata, ca sa nu ne semetim si sa nu ne trufim; cu timpul, dupa masura smereniei, ne este daruita si simtirea lor, ca dupa aceea sa fie luata de la noi iarasi. Dumneavoastra sa nu va tulburati ca nu aveti mangaiere, si fiind lipsit de ea sa nici nu o cautati, caci acesta este un fel de trufie duhovniceasca, ci lasati-o la voia lui Dumnezeu, Ca­re stie cand sa ne-o daruiasca. Stiti si singur cat de inclinat spre trufie va este gandul chiar si cand nu aveti nimic – iar daca vi s-ar da aceasta bogatie duhovniceasca, cu atat mai mult ati avea prilej de ingamfare. Multi, primind harisme, dar neavand smerenie, au patimit necaz sufletesc“.

Aceas­ta este smerenia, fara de care virtutile noastre nu pot sa placa lui Dumnezeu. Si dragostea are insa cu ea o legatura foarte stransa, asa incat nu pot fiinta una fara cealalta. Or, in asezarea dumneavoastra duhovniceasca se vad frica, indoiala si tulburare, care nu au loc acolo unde este buna mireasma a dragostei si smereniei, fiindca Domnul ne porunceste: invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Mt. 11, 29).

 [...]

Din cate spuneti, cel mai mult va tulbura faptul ca nu puteti sa va rugati cu pace in biserica, impreuna cu toata lumea: dupa ce iesiti va simtiti ca si cum n-ati fi fost acolo, pe cand acasa va rugati mai bine si inaltati rugaciuni cu umilin­ta. Nu intelegeti ca aceasta este o mare inselare, care va lipseste de liniste; atunci cand, rugandu-va in singuratate, credeti ca va rugati bine, sa fiti incredintata ca rugaciunea aceea este neplacuta lui Dumnezeu, chiar daca ati avea lacrimi si simtamantul de umilinta: daca toate acestea sunt lipsite de smerenie adanca, avem de-a fa­ce cu inselarea. In rugaciunea bisericeasca, dum­neavoastra, cautand simtamantul de acasa si neaflandu-l, credeti ca nu v-ati rugat si va tulbu­rati, iar aceasta este urmarea, roada rugaciunilor dumneavoastra de acasa; vrajmasul va inalta pana la ceruri si va arunca pana in adanc; aco­lo va inalta, iar aici va doboara si va pricinuieste tulburare, ceea ce si dovedeste ca rugaciunea dumneavoastra este intemeiata pe semeata cugetare. Rugati-va simplu, fara sa cautati in dum­neavoastra harisme inalte, socotindu-va nevrednica de acestea: atunci va veti linisti. Chiar daca vedeti raceala in rugaciunea dumneavoastra, cu atat mai mult sa aveti smerenie, gandind ca sun­teti nevrednica, dar fara sa va tulburati: fara indoiala, Domnul va socoti ca rugaciunea aceea es­te mai presus decat cea despre care credeti dum­neavoastra ca este buna.

Luati exemplul vamesului si fariseului, ce se rugau in templu: fariseul se ruga cu parere de si­ne, pe cand vamesul se ruga cu smerenie si nu isi avea nadejdea de mantuire in neprihanirea sa, ci, marturisindu-si pacatele, se ruga cu smerenie – si l-a auzit Cel ce da intotdeauna iertare celor smeriti. Dimpotriva, fariseul a fost lepadat.

Sfantul Isaac Sirul invata: „Rugaciunea celui ce nu se socoate pacatos nu este bineplacuta inaintea lui Dumnezeu”. Iar harismele in rugaciune se dau celor vrednici de asta si smeriti, pe care acestea nu-i vatama, ci le aduc [folos] – iar cine se roaga cu parere de sine se afla intr-o mare primejdie. Va propun cugetarea unui barbat intelept, intemeiata pe adevar si pe experienta:

“In cea mai mare primejdie ii pune lucrarea diavolului pe cei inselati de parerea ca au sfintenie; de obicei, oamenii de felul acesta se rup, mai mult sau mai putin, de obiectele vietii fizice, prin nevointele trupesti subtiaza fìrea materiala si dezvolta in ei viata propriu-zis sufleteasca, dar intr-o directie gresita. Aceasta ii face in stare sa primeasca impresii care sunt in parte duhovnicesti, drept care si duhul rau devine mai apropiat de ei. Duhul rautatii umple sufletul visatorului cu naluciri ale luminii, cu ganduri inguste, insa foarte exaltate; dupa ce a starnit in el o deosebita incredere in sine, il abate de la adevar si face din el o jertfa a superstitiei, iar apoi si fanatismului. Visatorul devine dusman neimpacat al oricui nu este de acord cu el in vreo privinta, intarind in el tot mai mult parerea de sine, in cele din din urma duhul rautatii il face pe visator sa ajunga intr-o neoranduiala desavarsita atat a vietii, cat si a gandurilor”.

[...]

 Vrajmasul cel atotrau se straduie din rasputeri sa-i razboiasca pe crestini, inselandu-i cu desertaciunea acestei lumi, si cu trufia vietii, si cu pofta trupului. El se inarmeaza si mai mult impotriva celor care vor sa se apro­pie de Dumnezeu. El ii lupta si din partea dreap­ta, si din partea stanga; daca nu poate sa-i traga in pacate grosolane, prin parerea despre virtuti­le lor ii duce in semeata cugetare si, inselandu-i, le intuneca ratiunea si ii instraineaza de Dumne­zeu in asa hal, ca dezmatatul care se leapada de dezmatul sau se poate impaca, prin pocainta, cu Dumnezeu mai degraba decat cel inselat cu pa­ruta sa sfintenie.

[...]

V-am spus de­ja ca vrajmasul ne lupta cu ispitele de-a dreapta, inaltandu-ne mintea prin parerea de sine - or, dupa spusele Sfantului Ioan Scararul, trufia e in stare si singura, fara alte pacate, sa-l dea pierzarii pe om. Asadar, atata timp cat trebuie neapa­rat sa traiti in lume ca sa va aranjati copiii, traiti ingrijiti-va in primul rand de implinirea poruncilor lui Hristos, iar ca sa le cunoasteti cititi Sfanta Evanghelie, Faptele si Epistolele Apostolilor, precum si invataturile Sfintilor Parinti despre patimi si virtuti. Strabatand calea vietuirii crestine, cunoasteti-va neputinta, smeriti-va si pocaiti-va inaintea Domnului pentru scaderile dumneavoastra, si nu nadajduiti nicidecum in faptele dumneavoastra, ci in milostivirea lui Dumnezeu. Pravila de rugaciune impliniti-o dupa pu­tere si dupa cum va ingaduie imprejurarile, insa cu simtamantul vamesului, nu cu al fariseului. Sfantul Isaac scrie:

„Rugaciunea celui ce nu gan­deste despre sine ca este pacatos nu este bineplacuta inaintea lui Dumnezeu”.

De lucrare inalta si de pravila mare nu va apucati; acelasi Sfant Isaac invata ca „lucrarea cu masura nu are pret”. Paziti-va insa constiinta si nu cautati rasplata aici in mangaierea duhovniceasca: lasati aceasta in voia lui Dumnezeu, Care stie cand sa dea.

[...]

Iubirea de Dumnezeu este pusa la incerca­re prin cele potrivnice – altfel, n-o putem impli­ni decat cu inchipuirea. Cu ingaduinta lui Dum­nezeu, s-a infipt in inima dumneavoastra sagea­ta iubirii de arginti; aceasta va tulbura, nu va da pace, va impinge sa faceti orice ca sa traiti cu copiii fara sa duceti lipsa de nimic. Unde sunt credinta si nadejdea dumneavoastra, cu care vi se pare ca va intariti? Ce sa mai zicem de dragoste. Daca credem ca Pronia lui Dumnezeu ne carmuieste, trebuie sa ne supunem ei si sa primim chiar incercarea saraciei ca pe ceva ce vine din iubirea lui Dumnezeu, spre un folos sufletesc pe care noi nu-l stim. Prin saracie se intra mai usor in impa­ratia cerurilor, drept care a si zis Domnul: cu greu va intra bogatul in imparatia cerurilor (Mt. 19, 23). Dumnezeu, Bogat fiind in milostivire, i-ar fi putut imbogati pe toti daca ar fi fost de folos lucrul acesta – El insa face altfel, potrivit judecatilor Sale preaintelepte si neurmate, in fata carora suntem datori sa ne plecam cu smerenie si sa ne su­punem cu recunostinta. Copiilor dati-le o educatie morala buna, si atunci cand vor fi vrednici si le va fi de folos, Dumnezeu are puterea de a-i im­bogati sau de a le darui cele de trebuinta. Impotriviti-va acestei patimi, straduiti-va sa smulgeti din inima dumneavoastra sageata ei prin nadejdea in Dumnezeu si prin supunerea fata de voia Lui; multumiti-va cu putinul ce v-a fost dat.

[...]

A plati pentru spovedanie nu este deloc o le­ge, ci este chiar impotriva legii bisericesti. Propovaduitorul grec Ilie Miniat se ridica cu putere impotriva acestui obicei. El nu se trage insa nici­decum de la fetele duhovnicesti, ci mai mult de la cei ce se pocaiesc, care isi arata prin aceasta recunostinta, si a ajuns sa fie privit ca ceva ne­cesar. Sunt insa multi care se descurca si fara el. In aceasta privinta judecata dumneavoastra este nedreapta: potrivit poruncii bisericesti si apostolesti, trebuie sa-i cinstiti pe preoti ca pe niste slujitori ai altarului, caci fara ei nu se poate mantui nimeni, si sa le faceti parte din averea dumneavoastra, pe cat va sta in putere, spre nevoile lor pentru ca cei ce slujesc altarului au parte de la altar (I Cor. 9,13). La spovedanie puteti sa-i lasati bani preotului sau nu, dar sa-l judecati pentru greselile lui nu este deloc treaba dumneavoastra: oaia nu-l judeca pe pastor, oricum ar fi el. A-l judeca pe preot inseamna a-L judeca pe insusi Hristos: paziti-va de aceasta din rasputeri!

*

 Avem neaparata nevoie de aceasta arma puternica impotriva vrajmasilor – dar cum sa ne smerim daca nu ne cunoastem neputinta cunoscandu-ne neajunsurile? Tocmai acestea ne smeresc. Cititi in Filocalie, la Sfantul Grigorie Sinaitul, la sfarsitul capului 117: „Da­ca nu va fi biruit omul… nu se va putea smeri”.

[...]

Chiar daca ati merge neabatut pe calea poruncilor lui Dumnezeu, sa va te­meti de primejdie din cealalta parte: vrajmasul va incerca mereu sa va amageasca prin semeata cugetare si prin parerea ca v-ati indreptat, vanandu-va prin acestea in chip subtire – iar dumneavoastra, neavand inca smerenie, dar vazandu-va implinitoare a poruncilor, va puteti abate pe nebagate de seama spre gandurile acestea. Trebu­ie sa va amintiti cat mai des cuvintele Domnului:

Cand veti savarsi toate cele poruncite voua, sa spuneti: „Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram da­tori sa facem am facut” (Lc. 17, 10).

Prin aceasta puteti alunga semeata cugetare.

[...]

In Filo­calie, dupa ce vorbeste despre cele sapte lucrari trupesti, Sfantul Petru Damaschinul spune:

„Si atunci incepe mintea a vedea gresalele sale ca nisipul marii – si acesta este inceputul luminarii sufletului si semnul sanatatii lui”.

Vedeti? Du­pa savarsirea multor virtuti vede pacatele sale, iar nu ispravile. Nici Sfantul Isaac Sirul nu zi­ce sa cautam vederi inalte, ci ne arata nemijlocit spre poruncile dumnezeiesti. Va sfatuiesc sa va straduiti sa impliniti poruncile, dar sa nu va tul­burati atunci cand se intampla sa gresiti in vreo privinta, ci sa va pocaiti si sa va smeriti: cand va fi in inima chezasia smereniei, veti si avea ajutor de la Dumnezeu pentru a savarsiti lucrurile bu­ne si pentru a va abate de la cele potrivnice. Iar pricina poticnirilor noastre sta, potrivit Sfantului Ioan Scararul, in trufie: „Unde s-a savarsit cade­rea in pacat, acolo a mers inainte trufia.” Asadar, sa ne straduim a ne folosi neputintele pentru a dobandi smerita cugetare, fiindca aceasta este nimicitoarea trufiei, pe care noi nici n-o bagam de seama in noi insine. Va necajiti ca va osanditi aproapele: daca ne vom smeri, nu-l vom mai ju­deca pe aproapele nostru. Sa ne rugam cu smere­nie, asemenea vamesului, si Dumnezeu va primi rugaciunea noastra, fiindca primeste rugaciunea celor smeriti si aude cererea lor, pe cand noi insi­ne nu avem dreptul sa pretuim rugaciunea noas­tra, ca ne rugam cu osardie. Dumnezeu stie pre­tul ei, iar daca ne-o vom pretui singuri, suntem in primejdia ca ea sa fie fariseica.

INTEGRAL la RAZBOI INTRU CUVANT: SFANTUL MACARIE DE LA OPTINA – SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU MIRENI: Sa nu umblam dupa mangaieri si desfatari harice, sa ne socotim slugi netrebnice!