joi, 6 octombrie 2011

P. Zaharia de la Essex: "Este inselare sa asteptam de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate sa ne dea"

“Legaturile personale dintre oameni in 
lumina legaturilor noastre cu Dumnezeu”

Singurul lucru pentru care omul merita sa traiasca si care da sens vietii lui este iubirea. Desigur, iubirea omeneasca obisnuita se deosesbeste intrutotul de iubirea dumnezeiasca si nu are aceleasi insusiri. Ea nu este decat o umbra palida a iubirii dumnezeiesti.

Atunci cand iubirea se exprima la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o miscare a patimii din noi inspre o alta persoana. Cata vreme iubirea aceasta este starnita de patima desfatarii trupesti si a egoismului, ea ucide sufletul si il face pe om neputincios in relatia sa cu Dumnezeu si, prin urmare, si cu semenii sai. Si iarasi, cand in mintea si in sufletul nostru ne formam o imagine idealizata a iubirii, deoarece ea continua sa aiba ca temelie omul cel slab si patimas, cadem intr-o si mai mare inselare, care ne pustieste duhul si ne raneste sufletul, incat cu greu aflam vindecare.

In jurul nostru nu vedem decat tragedii si legaturi dezastruoase, insa gandim ca noi o vom scoate la capat mai bine. Din pacate nu ne dam seama de dimensiunile caderii si neputintei noastre. Asteptam de la semenii nostrii, luptati de aceleasi patimi ca si noi, o iubire desavarsita si puternica, lucru pe care noi insine nu suntem in stare sa-l oferim celorlalti, caci toti sutem prinsi in stramtoarea pacatului si apasati de povara lui. Inselarea noastra consta in aceea ca asteptam ca cei din jurul nostru, care sunt si ei fapturi neputincioase si cazute, sa satisfaca nevoia noastra innascuta de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate sa o implineasca cu adevarat. Este inselare sa asteptam de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate sa ne dea. El este Cel ce a sadit inlauntrul nostru setea de iubire si numai El poate sa o potoleasca. Prin iubire Il vom cunoaste si prin iubire ne vom asemana Lui.

Cand sufla vanturile ispitelor lumii acesteia, chair si relatiile ideale, care par neinchipuit de frumoase si trainice, se destrama si in urma nu raman decat ruine, care nemangaiati se tanguie, neintelegand cum de s-a intamplat aceasta.

Insa chiar si iubirea omeneasca, asa slaba cum este ea, pastreaza ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeiesti. Ea se daruieste pe sine pana la capat, traieste inlauntrul fiintei iubite, in jurul careia isi cladeste intreaga fericire, intreaga viata. Insa cand omul o tradeaza, atunci iubirea aceasta omeneasca se naruie si se pustieste. Nimic nu mai ramane din simtamintele frumoase si puternice de mai-nainte, iar rana este atat de adanca incat intreaga fiinta a omului se zguduie din temelii si se sfarama in bucati. Viata nu mai are sens. Si de cate ori oamenii, deznadajduind de viata lor si incercand sa scape de durere, nu cauta refugiul in sinucidere?

Cand dragostea noastra omeneasca s-a prefacut in ruina si suntem cu totul zdrobiti, atunci se deschid inaintea noastra doua cai posibile. Fie sa ne intoarcem cu aceasta durere catre Dumnezeu, ca Dumnezeu sa intre in viata noastra si sa lucreze innoirea noastra, fie sa ramanem in inselarea nascocirilor noastre omenesti, trecand de la o tragedie si o pustiire a sufletului la alta, nadajduind ca la un moment dat vom afla perechea ideala. Si drama aceasta va continua pana in clipa in care vom intelege ca singuri nu putem razbi.

In relatiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoana. Asa cum preotii in timpul Sfintei Liturghii, atunci cand isi dau sarutarea pacii isi spun:Hristos in mijlocul nostru!“, la fel trebuie sa fie si in viata noastra. In legatura noastra de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curateste si o desavrseste. El este Cel ce o apara si in marea si vesnica Lui iubire o intareste si o insufla. Tocmai de aceea cautam adapost in Biserica, unde harul lui Dumnezeu in Taina Cununiei, va sfinti legatura cuplului, asa incat barbatul si femeia sa se completeze unul pe altul cu darurile lor si sa impreuna-lucreze la desavarsirea lor, care se va vadi, nu numai in legatura lor de iubire din aceasta viata, ci si in Imparatia ce va sa vie. Domnul a zis: “Fara Mine nu puteti face nimic“.

Daca vom fi incredintati ca a cauta o legatura ideala si desavarsita cu un om este o mare amagire, atunci vom intelege ca dorul nostru cel adanc si tainic dupa o iubire poate sa-si afle implinirea numai in Dumnezeu, Facatorul, Proniatorul si Mantuitorul nostru. Va incepe atunci, intre noi si Dumnezeu o aventura nesfarsit de creatoare si datatoare de viata. Cu cat se va intari mai mult legatura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atat va deveni mai curata si mai puternica si oricare dintre legaturile noastre cu semenii nostrii. Dragostea noastra va fi atunci una sanatoasa si ancorata in perspectiva singurei iubiri adevarate care este insusi Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru ca va fi libera, adica fara de pacat.

Prezenta patimii trupesti tulbura mintea si impiedica sporirea duhovniceasca a omului si dobandirea iubirii dumnezeiesti. Toata iubirea traita in afara lui Dumnezeu este ontologic autodistrugatoare. Daca legatura noastra verticala cu Dumnezeu este adevarata si puternica atunci orice alta legatura orizontala va fi autentica si puternica.

Trebuie sa fim gata de lupta si de jertfa, pentru reusita legaturii noastre cu Dumnezeu si cu aproapele. Daca intelgem ca in starea noastra de acum nu putem sa ne implinim dorinta de iubire, atunci, cel putin, sa avem mai multa smerenie si discernamant in asteptarile noastre legate de iubirea omeneasca. Cunoscand saracia si nimicnicia omului, dar si maretia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu vom dobandi un duh de compatimire si iertare, ne vom curati de iubirea de sine, si ne vom apropia de ceilalti cinstindu-i si respectandu-le libertatea, ii vom primi pe ceilalti asa cum sunt, fara a incerca sa-i facem desavarsiti potrivit inchipuririi noastre, si nu le vom impune cerintele noastre, nici nu vom cauta sa-i dominam.

Cand izbutim sa ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflam tamaduire vietii noastre zdrobite. Inima se usureaza de povara trecutului si indrazneste iara sa-l iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele lui. Nu ne mai este teama sa ne expunem, si nu mai ridicam in jurul nostru ziduri de aparare, caci nu ne mai punem nadejdea in oameni, ci in Cel ce invie si mortii. Insa daca din viata noastra lipseste adevarata iubire care este insuflata de legatura noastra cu Dumnezeu, atunci vom cadea intr-una din cele doua ispite binecunoscute. Daca sufleteste suntem mai puternici, atunci vom cauta sa ne dominam partenerul si sa ne folosim de el, iar daca suntem mai slabi din fire, vom deveni victima a ambitiei celuilalt. In asemenea conditii relatia noastra este una nefericita si lipsita de har, o adevarata robie.

Cand Il cunoastem pe Dumnezeu, si in legatura noastra cu El, patrundem in taina persoanei, a ipostasului omenesc, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci vom fi in stare sa ne apropiem de fiecare persoana cu sfiala, respect, si dragoste smerita, intelegand ca fiecare suflet omenesc este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Incetul cu incetul invatam de asemenea, sa-l iubim pe celalalt dezinteresat, cu credinciosie si neconditionat. In felul acesta ne pastram si libertatea de a ramane ucenici ai crucii lui Hristos, care este cel mai minunat si mai de folos lucru. In aceasta legatura punandu-L pe Hristos pe primul loc, ca Celalalt prin excelenta, ne vom afla adevarata identitate, pentru ca impreuna cu El putem sa ne pierdem viata si sa o aflam iarasi in desavarsita siguranta.

De adevarul celor spuse mai devreme suntem incredintati prin descoperire dumnezeiasca. In cap. 32 al Facerii este descrisa nemaipomenita si minunata lupta a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune ca Iacov, la indemnul mamei sale, a furat de la tatal sau Isaac, binecuvantarea celui dintai nascut care i se cuvenea lui Isav. Desi in clipa aceea Rebecca nu facea decat sa implineasca voia lui Dumnezeu, precum este scris: “Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urat“, totusi Iacov a trebuit sa ia calea surghiunului ca sa scape de mania ucigatore de frate a lui Isav. Iacov a fugit in pustie si a suferit acolo timp de multi ani, trudind din greu in casa socrului sau, Laban. Dar Dumnezeu era cu el si-l binecuvanta in toate cate faceau. Insa cu trecerea anilor a ajuns la capatul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit sa se intoarca la casa tatalui sau. Iacov s-a aflat atunci intr-un mare impas: sa ramana in pustie, s-ar fi istovit cu totul; sa se intoarca acasa, ii era teama de fratele sau Isav, care voia sa-l ucida. Atunci Iacov insingurandu-se, a stat in rugaciune inaintea Domnului toata noaptea. La revarsatul zorilor a simtit ca se lupta cu cineva puternic, si si-a intetit rugaciunea zicand: “Nu te voi lasa sa pleci, pana nu ma vei binecuvanta“. Si Dumnezeu i-a vorbit lui Iacob si i-a zis: “Pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, si cu oamenii puternic vei fi“. In ziua urmatoare, Iacov purtand pecetea binecuvantarii lui Dumnezeu, a plecat sa-l intalneasca pe Isav. Acesta, in loc sa-l ucida, l-a imbratisat cazand pe grumazul lui, l-a sarutat si a plans, si au fost iarasi ca fratii. Binecuvantarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atat de puternca, incat, atunci cand a vazut chipul salbatic al fratelui sau Isaav, a fost de parca ar fi vazut chipul lui Dumnezeu.

Prin urmare, ne dam seama, ca daca in legatura noastra cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legaturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvantarea dumnezeiasca. Atunci cand urmam lui Hristos, singura noastra grija este sa-I fim bine placuti, si in toate cele ce facem sa-I aducem multumire. Insa mai intai sa stabilim o legatura autentica cu El, cultivand in noi smerenia vamesului si pocainta nestramutata a fiului risipitor.

Dumenzeu astfel l-a zidit pe om incat in legatura sa unica si personala cu Ziditorul lui, omul sa-si afle implinrea si desavarsirea. Astfel scopul si menirea cea mai inalta a vietii noastre consta in a intemaia o relatie puternica cu Hristos, si a avea un neincetat dialog cu El. Atunci toate legaturile cu semenii nostri isi vor trage puterea din legatura noastra cu Dumnezeu si vom incepe sa le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, in lumina acestei legaturi. Iar daca singura noastra grija va fi sa inbunatatim legatura noastra cu El, atunci in launtrul nostru se va naste o adanca pocainta. Si cu cat crestem mai mult in Hristos, cu atat mai limpede se va vadi saracia noastra duhovniceasca, iar insuflarea noastra nu va inceta sa se reinnoiasca. Nu ne vom teme de nimic, pentru ca nimic nu ne mai poate desparti de dragostea Lui.

Fireste, viata vesnica nu este altceva decat legatura pe care am stabilit-o cu Mantuitorul nostru inca din aceasta viata, legatura care va continua si in Veacul ce va sa vie. Vom fi judecati potrivit dragostei noastre, potrivit fiecarui cuvant rostit de Hristos si cuprins in Evanghelie.

Intocmai cum Hristos l-a intrebat pe Petru, dupa Inviere: “Ma iubesti tu pe Mine?“, la fel ne va intreba si pe noi in Veacul Viitor. Iar tu, “Ma iubesti tu pe Mine?“, si noi vom raspunde la randul nostru: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc!“. Dar hotararea si indrazneala cu care vom raspunde, vor depinde intrutotul de profunzimea legaturii noastre cu Persoana lui Hristos. Atitudinea pe care o adoptam in viata aceasta va continua si dincolo de mormant, fapt care se vadeste in Sfanta Evanghelie, in pericopa despre judecata dreptilor. “Doamne, cand am facut vre-un bine pe acest pamant? Tie se cuvine slava, noua rusinea fetei“. Acesta este gandul smerit, pe care il rostesc dreptii inaintea lui Dumnezeu, gand hranit de pocainta. Si noua ne va fi de folos sa invatam inca de pe acum aceasta atitudine smerita, pentru a ne invrednici de viata vesnica cu Domnul.

Trufia si indreptatirea de sine nu-si au locul in Domnul. Insa din pacate ele ne pot insoti in vesnicie, osandindu-ne la vesnica despartie de Dumnezeu. Pentru noi Raiul este Hristos. Sfantul Siluan adevereste:

daca toti oameni s-ar pocai, si ar pazi poruncile lui Dumnezeu, atunci Raiul ar fi pe pamant, caci Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru. Imparatia lui Dumnezeu este Duhul Sfant, iar Duhul Sfant, si in cer si pe pamant, Acelasi este“.

Raiul incepe aici pe pamant prin dragostea de Dumnezeu si de aproapele. In aceasta se cuprinde toata bogatia vietii vesnice, caci omul a fost zidit ca sa-L mareasca pe Dumnezeu, dandu-i pururea slava. Iar Domnul se bucura sa intoarca aceasta slava chipului Sau, omului, care la randul lui aduce si mai multe lauda Ziditorului sau. Astfel patrundem in nesfarsita miscare circulara a dragostei si a slavosloviei. Cresterea in Dumnezeu este adevarata implinire a omului, care a fost chemat la asemanarea cu Dumnezeu insusi.

***

Extras din Conferinta Parintelui Zaharia de la Essex, care a avut loc la Iasi pe 29 septembrie 2011. Inregistrarea video, audio (INTEGRAL) precum si raspunsurile la intrebari, puteti vedea consultand articolul:
PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX – Conferinta de la Iasi, septembrie 2011 (audio, video, text): “NU PUTEM IUBI CU ADEVARAT DACA NU AM INVATAT SMERENIA”

***

 PAGINI WEB:
#“LARGITI-VA INIMILE!”
#IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex
#Cum sa ne convertim trairile psihologice in simtiri duhovnicesti?
# Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare


#Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Fara Dumnezeu orice iubire moare"

# Essex–ul in imagini

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu