Dumitru Staniloae: O adancire a pocaintei prin raportare la cuvintele vii pe care Dumnezeu ni le-a dat

Oamenii din jurul nostru sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, aflat in dialog cu noi, 

si noi trebuie sa Ii raspundem

 

Fiecare imprejurare este un apel al lui Dumnezeu, o chemare care ne cere sa luam atitudine. Fiecare om pe care-l intalnim este un cuvant al lui Dumnezeu. Ceilalti ne vorbesc. Sunt icoane ale cuvantului lui Dumnezeu, dupa chipul Cuvantului ipostatic al lui Dumnezeu. Sunt icoane care vorbesc, care ne vorbesc asa cum vorbeste Cuvantul lui Dumnezeu Insusi, cum vorbeste Hristos. Hristos ni i-a dat pe ceilalti; ei ne chiama si noi trebuie sa le raspundem. Suntem fiinte care trebuie sa-I raspundem lui Dumnezeu prin intermediul oamenilor. Suntem in dialog permanent cu Dumnezeu. Dumnezeu este in dialog cu noi, in dialog cu natura, prin ceilalti, in dialog prin Iisus Hristos, prin noi insine. Trebuie sa raspundem. Si acest lucru ne leaga: nu pot trai fara sa-i raspund celuilalt, fara sa fac apel la celalalt; iar celalalt nu poate trai fara sa faca apel la mine, fara sa-mi raspunda. Suntem in legatura prin cuvant. Cuvantul nu este numai o idee care pleaca de la mine si ajunge la celalalt. Noi toti suntem legati de necesitatea de a vorbi impreuna. Exista aici o legatura tainica, profunda care se stabileste prin cuvinte. 

"Si numai un cuvant bun face bucurie omului" (Pr. 12, 25)

"Mai bun este cuvantul decat darul" (Sir. 18, 16)

Astfel tot ce exista se intemeiaza pe cuvinte, pe nume, care exprima ratiunile lucrurilor, care arata  ca in spatele a tot ceea ce exista, sustinand in fiintarea sa tot ceeea ce exista, se afla Cuvantul necreat, Cuvantul creator si intemeietor al tuturor lucrurilor. 

Trupul si sufletul omului nu pot fi cu totul separate. 

Omul este un intreg si trupul isi are radacinile sale in suflet

Moartea insasi, atunci cand este acceptata aceasta viziune, are un sens deosebit. In masura in care creatura libera care este omul isi foloseste vointa pentru a ramane unita cu acest Cuvant care o intemeiaza, ea nu mai este supusa mortii. Moartea este o trecere, un "paste" in sens propriu. 

Trupul nu este  numai material, in sensul ca o materie "pura" e de negasit. O materie pura nu exista. De aceea, un materialism pur nu exista nici el. Trupul este o materie organica, organizata rational de sinea omului, "selbst" cum ii spun germanii. In toate gesturile trupului nostru, prin toate senzatiile trupului nostru, exista o constiinta, constiinta de sine. Acest sine trebuie sa fie spiritual, dar trupul isi infige radacinile in acest sine.

Omul nu este numai suflet, nu est numai trup. Aceastea nu sunt doua parti ce pot fi separate. Ele sunt o unitate; cand omul este conceput in trupul mamei, "sinea" lui are deja in ea insasi radacinile trupului. Ea dezvolta aceste radacini organizand materia acestui trup. Cand trupul se destrama, raman in suflet nu numai aceste radacini virtuale ale trupului, care se dezvolta in trup, dar si tot ceea ce trupul a infaptuit, simtit, lucrat. Aceste virtualitati care se actualizeaza in formarea trupului raman intacte in sine. La inviere, ele pot sa formeze din nou un trup care este intocmai  dupa chipul trupului pe care l-a avut, dar dintr-o materie innoita. La sfarsitul lumii, materia va fi innoita. Cred, asadar, ca acest "sine" ramane pentru ca este spiritual. Nu murim cu totul. Doar invelisul trupesc al omului se destrama. Nu ramanem nici numai cu un suflet care este doar suflet pentru ca, in acest caz, s-ar putea crede ca sufletul exista si inaintea nasterii omului. Sfantul Maxim si ceilalti Parinti au aratat foarte limpede ca nici sufletul nu exista inaintea trupului, nici trupul inaintea sufletului; ele exista impreuna, incep sa exista impreuna...

Sufletul si trupul au fost create impreuna de Dumnezeu si se formeaza impreuna cu ajutorul lui Dumnezeu, cu suflarea lui Dumnezeu, in trupul mamei. 

Atunci acest sine ramane nu numai ca un suflet care nu are nimic de-a face cu trupul sau, ci ca unul ce are in el radacinile trupului. Trupul si sufletul nu pot fi cu totul separate. Omul este un intreg; doar ingerul este spirit total necorporal. 

Numai ca noi nu putem concepe, nici intelege cum aceste radacini ale trupului in suflet nu sunt materiale, ci spirituale. Totusi ele sunt radacinile trupului si sunt orientate spre materia trupului, spre organizarea acestei materii. In orice caz, cred ca noi nu sfarsim cu totul, ca nu murim cu totul. Continuam sa existam ca persoana integrala. 

Constiinta in fata mortii

Ma gandesc mult la moarte mea. Doua lucruri ma preocupa mult gandindu-ma la perspectiva mortii. 

Ma intreb ce va face sotia mea daca va ramane fara mine, ce vor face fiica mea si nepotul meu, pentru ca am datorii fata de ei. Ma preocupa cei de aproape ai mei si as vrea sa-i vad ajunsi in stare sa se poata descurca singuri. Un tata care moare avand multi copii, moare cu o grija pentru cei care raman si care i-au fost incredintati. Dar ma incredintez pana la capat purtarii de grija a lui Dumnezeu. 

Pe de alta parte, vad ca puterile mele slabesc; de ce sa traiesc intr-un corp slabit, care nu mai poate face nimic, care ramane inactiv si care poate va crea probleme celorlalti ce vor trebui sa ma ingrijeasca? De ce sa creez probleme celorlalti? Si apoi este greu sa constati ca traiesti fara un scop anume: de ce sa mai traiesc daca nu mai lucra pentru Dumnezeu? Dumnezeu m-a lasat sa lucrez. "Vine noaptea cand nu veti mai putea lucra" (In. 9, 4). Batranetea este si o noapte cand nu mai poti lucra. 

In mainile Tale, Doamne, imi incredintez duhul meu (cf. Lc. 23, 46)!

Ma gandesc apoi la toate pacatele pe care le-am facut, la tot ceea ce n-am facut potrivit poruncilor lui Dumnezeu, la omisiuni. Nu este vorba numai de pacat, de raul pe care l-am facut, in familia mea, in raporturile cu membrii familiei mele si cu cei pe care i-am intalnit, ci mai ales de omisiuni. Poate ca n-am facut tot ceea ce trebuia sa fac, mai cu seama din comoditate; poate ca nu le-am dat celorlalti posibilitatea sa se realizeze, neintervenind la un moment dat, nesprijinindu-i, neajutandu-i. E ceea ce ma nelinisteste mult: ce voi face in fata  lui Dumnezeu, la judecata lui Dumnezeu, cand ma voi infatisa in fata Lui cu raul pe care l-am facut si cu binele pe care nu l-am facut pentru ceilalti?

In fata constiintei mele toate aceste pacate sa amplifica. Mi se pare ca n-am facut aproape nimic bun. Viata mea a fost o viata de omisiuni, de pacate, si uneori acest lucru ma ingrozeste.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!

Dar indata imi vine in minte ideea milostivirii lui Dumnezeu. Poate ca Dumnezeu se va miolostivi de mine. Poate ca va gasi totusi ca m-am ostenit pentru aproapele meu, ca I-am pledat cauza in aceasta lume; poate ca va tine seama si de aceasta, desi mi se pare ca rezultatul este minor, aproape nesemnificativ. Poate ca Dumnezeu se va uita la buna mea intentie. Dar poate ca nici intenita nu este foarte buna. Poate ca a fost in mine o anume dorinta de a ma face cunoscut, de a arata oamenilor ca le dau ceva. 

Totul ramane la judecata lui Dumnezeu. Ma apropii cu cutremur de momentul judecatii lui Dumnezeu. Poate ca moartea insasi nu este un eveniment foarte inspaimantator. Poate ca nu vom simti o mare durere in momentul mortii; poate ca aceasta constiinta ca murim e mai rea decat evenimentul mortii - cand omul ajunge la constiinta limpede ca acum va muri. Ma preocupa insa foarte mult ce urmeaza dupa Judecata de Apoi. 

De aceea, uneori doresc sa raman inca aici pentru a-mi adanci pocainta. Il inteleg pe Sfantul Antonie care-I cerea lui Dumnezeu sa-l mai lase inca sa mai faca pocainta. Dar nu stiu daca imi voi face pocainta cum se cuvine; cred ca, daca voi mai trai, voi ajunge la o pocainta mai autentica, mai adanca decat pana acum; dar cu toate acestea, vad ca nu reusesc sa-mi adancesc aceasta pocainta...

Da-mi Doamne, sa ma pocaiesc inainte de sfarsit, ca sa ma infatisez cu vrednicie inaintea Ta!

Extrase din Mica dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica, Dumitru Staniloae si Marc-Antoine Costa de Beauregard, Ed. Deisis, Sibiu, 2007

PAGINI WEB:

R.O.F.
# Parintele Dumitru Staniloae: Iubirea este cunoastere si cunoasterea este comuniune

#Dumitru Staniloae: "In unire, in comuniune cu celalalt, timpul este o trecere in vesnicie" 

# Semnificatia trupului in viata duhovniceasca
#Jean Claude Larchet: "Trupul este o parte integranta a persoanei si partas la valoarea duhovniceasca"


Razboi intru Cuvant:
# TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?

#Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare

#MARTURII DE LA SI DESPRE PARINTELE STANILOAE – Omul lui Dumnezeu, omul Aproapelui, omul Tainei, omul Comuniunii. “La inceput a fost iubirea”

#Cuvintele rostite de Parintele Staniloae in clipele de dinaintea mortii