Dumitru Staniloae: "In unire, in comuniune cu celalalt, timpul este o trecere in vesnicie"

Spatiul si timpul au fost create de Dumnezeu intru inceput. Ele nu sunt deci, nici infinite nici vesnice. Dar, ca toate dimensiunile creaturii, ele sunt chemate la transfigurare. Experienta iubirii fata de Dumnezeu sau fata de o alta fiinta umana modifica timpul si spatiul. Exista un fel de relativitate a spatiului si timpului in raport cu inima constienta a omului. Timpul si spatiul raman in acord cu natura pe care Dumnezeu a creat-o pentru ele. Dar se metamorfozeaza in funcite de constinta spirituala a fiintei umane. La toate popoarele, cultura este expresia acestei metamorfoze pe care fiinta umana o opereaza in spatiu si in timp. Intrupandu-se, Dumnezeu Insusi Si-a asumat aceasta modalitate de transformare de catre existenta umana a spatiului si timpului create de El.

"Timpul este in stransa legatura cu nevoia noastra de crestere. Crestem in timp pentru ca-am fost asezati de la inceput in desavarsirea unirii cu Dumnezeu. Suntem asezati in existenta spre a fi desavarsiti in fiinta noastra si, in cele din urma, spre a fi consolidati intr-o bunatate si fericire vesnica in Dumnezeu.

Timpul este posibilitatea cresterii noastre in Dumnezeu. Aceasta crestere depinde de un progres in dialogul cu Dumnezeu; ea se infaptuieste intr-o legatura iubitoare cu El. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca avem nevoie de timp pentru a creste in dialogul cu Dumnezeu, in iubirea fata de El, pentru a ne umple de Dumnezeu fara a ne confunda cu El in aceasta iubire.

Si lumea are nevoie de timp, pentru ca lumea si umanitatea progreseaza impreuna. Omul poarta cu el lumea. Lumea devine atunci ceea ce devine el insusi. Se umple de frumuseste pornind de la atitudinea spirituala a omului. Lumea  devine atunci ceea ce devine ele insusi. Se umple de frumuseste pornind de la atitudinea spirituala a omului. Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.

Timpul este intervalul care dureaza intre chemarea lui Dumnezeu adresata iubirii noastre si raspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. E timpul raspunsului omului.

E un interval de despasit, de parcurs, un interval care se poate micsoara tot mai mult la chemarea lui Dumnezeu."

Doamne Iisuse Hristoase, toti acesti ani am trait in trandavie si nepasare. Da-mi timp sa ma intorc in sfarsit la Tine si sa raspund iubirii Tale. Arata-mi dragostea si milostivirea Ta spre mine smochinul neroditor!

"Timpul ne este dat pentru a raspunde lui Dumnezeu si oamenilor. Sovaim insa: "Sa raspundem sau nu lui Dumnezeu si oamenilor? Adeseori nu raspundem chemarii oamenilor. Nu-L vedem indata sau niciodata pe Dumnezeu in oameni. Egoismul nostru ne impiedica saraspundem de indata nevoii de iubire a celuilalt. Eu, astept. El asteapta. Timpul se prelungeste. Ma plictisesc."

Timp si libertate

Libertatea se exprima in timp

Doamne, da-ne timp sa ne facem ucenicia libertatii noastre! Si asa vom face si ucenicia iubirii: caci si pentru a iubi este nevoie de timp...

"Nu exista iubire desavarsita fata de Dumnezeu fara conlucrarea noastra, fara libertatea noastra. Suntem fiinte libere: pot sa raspund sau sa nu raspund; pot sa raspund mai mult sau mai putin repede. Vedem oameni care sunt de indata gata sa raspunda la chemarea celorlalti. Vedem pe altii care mai intai trebuie sa se convinga: suspectez intentiile cutarui om care mi-a adresat o rugaminte; poate voi suferi intrand prea repede in comuniune cu el... Ne oferim tot felul de pretexte: n-avem incredere."

Timpul nu este abosolut. El este relativ la libertate. Omul e cel care masoara timpul pe care i-l da Dumnezeu. Si-l masoara cu iubirea pe care n-o poate primi decat de la Dumnezeu. Cat timp n-am iubire, raspunsul meu va fi lent. "Libertatea omului depinde de identitatea sa spirituala. Omul se hotaraste foarte repede daca a crezut in iubire, daca are incredere in oameni, daca a acceptat sa riste: de ce sa nu raspund si sa nu intru in comuniune cu celalalt care ma iubeste?''

"Omul are insa posibilitatea de a-si folosi libertata si intr-un sens rau: imi iau precautii, ma pazesc, nu vreau sa ma angajez in iubire. Omului ii este frica de iubire si n-are o incredere totala in Dumnezeu. De aceea, el creste foarte incet, iar timpul lui nu se umple de o anume vesnicie."

"Iata, stau la usa si bat!"(Ap. 3, 20) Te astept, pentru ca te iubesc. Bat la usa pana-Mi vei deschide. Deschide-Mi, caci sunt iubire si n-ai de ce sa te temi - spune Domnul sufletului omului.

In unire, in comuniune cu celalalt, timpul este o trecere in vesnicie. Exista mai multe niveluri ale timpului. Cand sunt intr-o legatura de mare pretenie, de mare comuniune cu celalalt, uit ca timpul exista, uit orele... Cand celalalt nu-mi raspunde, doresc, astept intens; timpul trece greu. Dar cand imi raspunde nu mai astept; am de depasit timpul. Intarzierea in raspunsul celuilalt prelungeste timpul.

La fel stau lucrurile si pentru Dumnezeu. El asteapta de la noi raspunsul nostru: Iata sunt la usa, bat si astept raspunsul vostru. Dumnezeu traieste in vesnicie, in relatiile intratrinitare, dar si in legatura cu noi: El participa la experienta timpului. E una din formele tagaduirii de Sine divine. Dumnezeu isi asuma timpul, preia timpul, respecta timpul pe care El l-a creat. Hristos, Dumnezeul intrupat, este expresia suprema a rabdarii lui Dumnezeu Care-Si pune inainte mereu iubirea Sa omului in mod gratuit si neobosti...

De cateva ori v-am dat semnul iubirii Mele, si nu l-ati vrut. Asteptam de la voi un raspuns la chemarea Mea si n-ati vrut sa-l ascultati...

Hristos in Gradina Ghetimani asteapta in suferinta chinurile Crucii. Dar chinul Sau a inceput deja: suferinta Sa e provocata de faptul ca oamenii nu raspund iubirii Sale pentru ei; chiar si ucenicii Sai apropiati au adormit.

In toata viata pamanteasca a lui Iisus gasim semne ale faptului ca, asumandu-si natura noastra, El si-a asumat timpul. Incepand de la postul de patruzeci de zile in pustiu, care este o experienta a timpului, pana la asteptarea raspunsului Tatalui pe Cruce: spaima parasirii e spaima suprema a omului parasit de oameni si de Dumnezeu; dar Tatal Ii raspunde inviindu-L. In viitor va exist timpul raspunsului. Si pe acesta Iisus l-a asumat pentru mine..."

Timpul existential

Daca e adevarat ca exista mai multe dimensiuni ale timpului, aceasta este mai cu seama un timp necronologic. In momente foarte intense spunem ca timpul se opreste: experienta unui astfel de timp e ca un prezent, ca o clipa care dureaza! E timpul marilor experiente umane, ca iubirea, frumusetea, moartea... De fiecare data cand exista o revelatie, accedem la acel timp. E timpul ritului, timpul liturgic, un fel de meta-timp pe care-l atingem printr-o strapungere in afara timpului cronologic. E de asemenea cel al comuniunii sfintilor.

"Cand cantam impreuna, cand suntem plini de entuziasm, cand facem experienta blandetii prezentei lui Dumnezeu, uitam timpul, trecem dincolo de timp. E tot o forma a timpului, dar foarte existenital: in relatiile dintre noi, el se poate prelungi, uneori o ora trece atat de incet... sau, dimpotiriva, se poate concentra.

Dar, cand trebuie sa facem ceva pentru ceilalti, regasim timpul cronologic. Trebuie sa ma duc in cutare loc pentru a aduce ceva pentru altcineva; trebuie sa ma duc in cutare oras pentru a intalni pe cineva. E un timp al traseului ce trebuie parcurs. N-am inca roade de oferit celorlalti, de adus la biserica; trebuie sa astept ca ele sa se coaca in natura. Exista o corespondenta intre timpul cronologic si timpul existential. In relatiile dintre noi  le traim pe amandoua. Exista un timp cronologic intre nasterea copilului pe care il astept si ziua in care el va fi major. Nu pot sa sper ca el sa fie adult dintr-odata! Dar pot sa traiesc timpul existential simultan cu timpul cronologic prin speranta: sunt sigur ca acest copil al meu va fi bun, il vad deja in speranta ca pe o femeie implinita sau ca pe un barbat adult. Sunt in comuniune cu el, iar in aceasta comuniune timpul trece foarte repede".

Putem trai simultan aceste doua dimensiuni ale timpului; "timpul existential se poate prelungi si concentra devenind un fel de vesnicie". Este taina "vietii vesnice": cand o persoana traieste un moment de mare intensitate, prin iubire, prin rugaciune, printr-o sarbatoare: in orice experienta a participarii si comuniunii ea accede la acest timp existential dincolo de cel cronologic. Dar cum sa ne mentinem aici? Dupa ce a fost un efort de a atinge aceasta "viata vesnica", tot efortul rugaciunii trebuie sa fie un efort de a ramane in bucurie", de "a ramane in iubire", de a prelungi nedefinit pana la moarte si dincolo de ea aceasta stare de comuniune. Prin experienta comuniunii avem inca de aici participarea la "viata vesnica" in momente care sunt in afara timpului, dar pe care le putem face sa "dureze", adica le putem face sa coincida cu timpul cronologic care caracterizeaza totusi conditia noastra de creatura. Aceasta prelungire vizeaza in mod nedefinit vesnicia lui Dumnezeu; momentul "din afara timpului" se continua printr-o tensiune permanenta spre Cel ce este izvorul si desavarsirea intregii nostre bucurii si a intregii nostre iubiri.

"Ramaneti in Mine si Eu voi ramane in voi"(Ioan 15, 4).

Parintii Bisericii fac o distincite intre vesniciea omului si vesnicia lui Dumnezeu. Pentru om, viata vesnica este prelungirea infinita a timpului existential, participarea la viata dumnezeiasca. Vesnicia lui Dumnezeu este fara inceput si fara sfarsit. Dar aceasta participare nu idenitifica intre ele vesnicia omului si vesnicia lui Dumnezeu. Vesnicia omului asuma toate momentele timpului cronologic si ale timpului existenital prelungit nedefint in Dumnezeu. Vesnicia omului concentreaza toate experientele pe care acesta le-a avut, toata evolutia sa, sinteza timpului, a tuturor timpurilor traite impreuna.

Se spune ca pe patul de moarte, omul isi vede intr-o clipita intraga viata. In anumite vise patrundem deopotiriva in acest timp. Dar vesnicia omului nu este vesnicia lui Dumnezeu. 

Virtualitatea timpului in dimensiunea lui noncronologica exista in Sfanta Treime. Dumnezeu traieste vesnicia pentru ca El traieste in vesnicie simultaneitatea dintre chemarea fiecarui persoane si raspunsul celuilalt. Nu exista interval: Tatal nu asteapta ca Fiul sa-I raspunda. Este un raspuns imediat si vesnic.

Putem face aceasta experienta a simultaneitatii, a acestui gen de timp depasit, in taina comuniunii sfintilor. Atunci cand ne rugam Sfantului Irineu, devenim contemporani lui. Biserica aduna in trupul sau, intr-un timp si spatiu depasit, pe toti cei pe care ii pomenim de la Adam pana in zilele nostre in toate partile globului pamantesc, pe toti credinciosii ce ne sunt contemporani din punct de vedere cronologic pe toata suprafata pamantului si care se roaga in acelasi Duh; intr-un mod care ne scapa, ea aduna de asemenea pe cei care vor veni in viitor de la rasarit si de la apus, de la miazazi si de la miazanoapte, pana la "sfarsitul timpurilor". In Biserica, comuniune a sfintilor si Trup al Cuvantului intrupat, sunt virtual concentrat toate timpurile.

"Aceasta experienta a vesniciei o putem trai deja in Persoana lui Hristos. Pentur mine, El nu este numai o Persoana care apartine trecutului; El este prezent. Aici depasirea timpului se impleteste cu depasirea spatiului. Stiu ca Hrisots este in mine si aproape de mine, dar e nevoie de o simtire spirituala crescanda, de o senisbilitate duhovniceasca, pentru a simti prezenta Lui si a raspunde iubirii Sale cu iubirea mea si a depasi astfel timpul. Ori in rugaciune sunt tocmai acestea: o intalnire cu Hristos si depasire a timpului si a spatiului. Aceeasi experienta o fac si in rugaciunea adresata unui sfant: pe masura ce sfantul se roaga impreuna cu mine, il intalnesc. Pe de alta parte, el este prezent langa mine, a depasit timpul. Dar depinde de mine sa fac aceasta depasire; depinde de credinta mea, de nivelul meu duhovnicesc, de sensibilitatea mea in rugaciune, de perceperea faptului ca sunt in preajma unui sfant, ca suntem in comuniune. 

Sunt contemporan cu Sfntul Irineu, acest lucru il stiu teoretic, dar si prin experienta; stiu ca el este in  comuniune cu mine. Nu pentru ca merg in trecut ca sa-l intalnesc, ci pentru ca el insusi continua sa existe, sa fie prezent cu intreaga sa fiinta".

Sfinte Irinee, vezi slabicuinea si ratacirea mea, vezi si suferinta Bisericii. Roaga-te pentru noi si lumineaza-ne tu, care esti in lumina lui Hristos!

Timp si Liturghie

Timpul liturgic asociaza doua forme de timp. Exista un timp cronologic exprimat prin derularea rituluim in etapele sale succesive si ordonate catre un scop; exista un timp depasit, un timp sacru daca vrem, exprimat de pilda prin cuvintele "in vremea aceea", prin care incepe totdeauna citirea solemna a Sfintei Evanghelii. Multe rugaciuni din Liturghie incep insa cu "astazi", indeosebi imnele sarbatorilor.

"Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste si pamantul pestera Celui Neapropiat aduce..."( Condacul Nasterii)

Ciclul liturgic insusi, care asuma de-a lungul anului timpul cronologic, actualizeaza si evenimentele vesnice ale mantuirii. Asta o face fiecare Liturghie euharistica: o sinteza a tuturor timpurilor si un prezent absolut - prezentul neclintit al iubirii lui Dumnezeu pentru om si al raspunsului omului in Iisus Hristos.

"In Liturghie facem aceasta experineta a depasirii timpului. Am depasit intre noi, credinciosii, si spatiul interior. Fiindca un spatiu interior poate subzista chiar atunci cand suntem foarte aproape din punct de vedere exterior. In rugaciune depasim spatiul interior si timpul. Nu mai astept de la celalalt sa rezoneze cu mine, sa se gandeasca la mine... Pentru ca el raspunde deja iubirii mele fata de el; cand il iert, cand il imbratisez cu toata increderea, el imi raspunde.

Timpul liturgic e timpul actualizarii. Nu este numai unul al memoriei; e o intrare in insusi prezentul evenimentului, in insasi realitatea comuniunii care este viata vesnica.

Cand Hristos vine in Liturghie, vine cu tot ceea ce a facut El. Poarta in El tot ce a facut pentru noi. Devine cu Crucea Sa, cu Invierea Sa contemporanul nostru. Si vine cu tot ceea ce ne va darui in vesnicie. Dar nu desfiinteaza temporalitatea noastra. O umple si ne ajuta sa traim in ea vesnicia. Contradicita intre timp si eternitate dispare."

"Aducandu-ne aminte de tot ce s-a facut pentru noi: de Cruce, de groapa, de Invierea cea dea treia zi, de Inaltarea la ceruri, de sederea de-a dreapta si de a doua iarasi slavita Venire... (Anamneza euharistica).

Hrisotos Insusi "Cel ce era, Cel ce este si Cel ce vine... Cel ce este in vecii vecilor"(Ap. 4, 8-9), ne spune: "Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea"(Lc. 22, 19).

Cand sunt prezent pentru cineva sunt prezent cu tot ceea ce a trecut prin mine. Pot sa-i spun celuilalt: iata cine sunt eu, iata tot ce s-a petrecut in viata mea. Sunt aici intreg, cu tot ceea ce a trecut in mine si prin mine. Tot asa si Hristos e prezent in Liturghie cu tot ceea ce a facutsi va face, impartasindu-ni-Se intreg.

E prezent si in a Doua Sa Venire: prezenta viitorului. Hristos cunoste viitorul Sau, a Doua sa Venire. O anticipeaza. In ce ma priveste, nu pot sa fiu prezent cu viitorul meu, pentru ca nu-l cunosc inca. Sunt inca, poate, in situatia de a-mi alege calea. Dar ceea ce eu nu cunosc, Dumnezeu cunoaste. El stie care este viitorul meu si ce voi alege, pentru ca El transcede vesnic timpul pe care l-a creat. Fiind in Hrisots, am in El tot viitorul meu, daca Ii raman credincios."

E un lucru de neinteles... Imi folosesc libertatea pentru a alege si fac aceasta in timp. Dar, din punct de vedere al lui Dumnezeu, totul e deja realizat. Ceea ce pentru mine este viitor, e deja vesnic sub privirea Creatorului spatiului si timpului - a Creatorului meu insami si al libertatii mele. Dumnezeu stie cum anume imi voi exercita libertatea.

"Vine ceasul si acuma este"(Ioan 4, 23)

"Cu toate acestea, Dumnezeu cauta inca sa ne conduca spre El, sa ne intoarca la El; incearca sa ne invete. Aceasta inseamna si ca El respecta timpul in care sunt angajat. Cand face apel la libertatea mea, Dumnezeu Se supune timpului cronologic. Se face imanent conditiei mele temporare. E o chestiune de neinteles pentru mintea noastra, pentru ca mintea noastra este ea insasi angajata in timp si este, la randul ei, creata. Dumnezeu ne respecta libertatea. Nu stim cum impaca El atotcunoasterea si atotputernicia Sa cu libertatea noastra. Este o forma a tagaduirii Sale de Sine pentru noi.

Dumnezeu care este Atotputernic, Se pune in starea de a fi total neputincios in fata libertatii noasre. Si nu este vorba de un joc: Hrisots pe Cruce nu Se joaca. El, Care este Atotstiutor, Se pune in starea de a nu sti ce anume va face libertatea noastra. De aceea se incapataneaza sa ne miste inima si sa ne arate iubirea Sa. Dumnezeu Care stie si poate totul, nu judeca dianinte intrebuintarea pe care o vom da libertatii noastre. El, Care spune totusi: "Implinitu-s-au toate", n-are nici o idee preconceputa. El Care prin Intruparea Sa "nu se stie nici ziua nici ceasul" transcede tot timpul. Dumnezeu este prezent pe mai multe planuri ale timpului; dar, in acelasi timp, imbratiseaza in iubirea Sa toate dimensiunile spatiului si timpului.

Creandu-l  pe Adam, stia oare Dumnezeu ca Adam va incalca cuvantul Sau? "Problema de nerezolvat; marea taina a libertatii lui Dumnezeu si a libertatii omului... Nu suntem inca in masura sa intelegem aceasta." Cand vom fi pe deplin incorporati in Hristos, taina libertatii nostre se va dezvalui.

Respectul pe care-l are Dumnezeu fata de libertatea fapturii Sale merge pana la posbilitatea imprevizibilului, dar aceasta nu-L diminueaza cu nimic pe Dumnezeu. Fiindca sta in insasi perspectiva iubirii lui Dumnezeu faptul ca El vrea sa-si vada faptura aratandu-se creatoare: creatoare prin participarea la creativitatea lui Dumnezeu, imprevizibila prin participarea la originalitatea absoluta a lui Dumnezeu. Tema chipului lui Dumnezeu in om implica si aceasta: cu cat omul se aseamana mai mult lui Dumnezeu, cu atat devine mai neasteptat; cu cat fiinta este mai sfanta cu atat este mai originala; cu cat iubeste mai mult, cu atat gesturile sale, actiunile sale, cuvintele sale sunt mai noi.

"Poate ca Dumnezeu vrea sa faca abstractie de prestiinta Sa, sa puna intre paranteze, sa-si suspende atotstiita; Dumnezeu Se limiteaza de bunavoie. Este inca o forma a tagaduirii de Sine divine. E ca un parinte care-si lasa copilul liber, fara sa se gandeasca la ce va face. De ce S-ar mai preocupa atat de om si de ce ar mai cauta sa-l scoata din necaz, dca ar sti dinainte?" El stie totul, dar se pune in situatia de a nu sti. El, Cel Necunoscut, Cel Neinteles il priveste intr-adevar pe om ca pe un chip al Lui insusi: il trateaza ca pe o fiinta necunoscuta, neinteleasa, nesesizabila, imprevizibila. Vede in chipul Sau abisul insondabil al proprei Sale necuprinderi... Este o forma a respectului infinit al lui Dumnezeu fata de creatia Sa.

Doamne Dumnezeul meu, curata-mi inima si mintea, caci m-am apropiat de taine mai presus de mine si sufletul meu se teme; fiindca sunt doar pulbere si cenusa!

(Din Mica Dogmatica vorbita, dialoguri de la Cernica Dumitru Staniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Ed. Deisis, Sibiu 2007)