Sf. Dumitru Stăniloae: "În unire, în comuniune cu celălalt, timpul este o trecere în veșnicie"

• Experiența iubirii față de Dumnezeu sau față de o altă ființă umană modifică timpul și spațiul. Există un fel de relativitate a spațiului și timpului în raport cu inima conștientă a omului.

• Timpul este intervalul care durează între chemarea lui Dumnezeu adresată iubirii noastre și răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. E timpul răspunsului omului.

• Timpul ne este dat pentru a răspunde lui Dumnezeu și oamenilor.

• Cât timp n-am iubire, răspunsul meu va fi lent. 

• Libertatea omului depinde de identitatea sa spirituală.

• Si pentru a iubi este nevoie de timp...

• În unire, în comuniune cu celalalt, timpul este o trecere în veșnicie.

• Spaima părăsirii e spaima supremă a omului părăsit de oameni și de Dumnezeu.

• Pot să trăiesc timpul existențial simultan cu timpul cronologic prin speranță.

• Părinții Bisericii fac o distincție între veșnicia omului și veșnicia lui Dumnezeu.

• În Biserică, comuniune a sfinților și Trup al Cuvântului întrupat, sunt virtual concentrate toate timpurile.

• Știu că Hrisots este în mine și aproape de mine, dar e nevoie de o simțire spirituală crescândă, de o senisbilitate duhovnicească, pentru a simți prezența Lui și a răspunde iubirii Sale cu iubirea mea și a depăși astfel timpul

• Un spațiu interior poate subzista între noi chiar atunci când suntem foarte aproape din punct de vedere exterior. În rugăciune depășim spațiul interior și timpul. Nu mai aștept de la celălalt să rezoneze cu mine, să se gândească la mine... Pentru că el răspunde deja iubirii mele față de el; când îl iert, când îl îmbrățișez cu toată încrederea, el îmi răspunde.

• Timpul liturgic e timpul actualizării. Nu este numai unul al memoriei.

• Când Hristos vine în Liturghie, vine cu tot ceea ce a făcut El.

• Când sunt prezent pentru cineva sunt prezent cu tot ceea ce a trecut prin mine.

• Cu cât omul se aseamănă mai mult lui Dumnezeu, cu atât devine mai neașteptat; cu cât ființa este mai sfântă cu atat este mai originală; cu cât iubește mai mult, cu atat gesturile sale, acțiunile sale, cuvintele sale sunt mai noi.

IUBIRE ȘI TIMP

"Orice suflet care, dupa ce L-a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, a pierdut harul, simte suferința lui Adam." (Sf. Siluan Athonitul)

Spațiul și timpul au fost create de Dumnezeu întru început. Ele nu sunt deci, nici infinite nici veșnice. Dar, ca toate dimensiunile creaturii, ele sunt chemate la transfigurare. Experiența iubirii față de Dumnezeu sau față de o altă ființă umană modifică timpul și spațiul. Există un fel de relativitate a spațiului și timpului în raport cu inima conștientă a omului. Timpul și spațiul rămân în acord cu natura pe care Dumnezeu a creat-o pentru ele. Dar se metamorfozează în funcție de conștiința spirituală a ființei umane. La toate popoarele, cultura este expresia acestei metamorfoze pe care ființa umană o operează în spațiu și în timp. Întrupandu-se, Dumnezeu Însuși Și-a asumat această modalitate de transformare de către existența umană a spațiului și timpului create de El.

"Timpul este în strânsă legătură cu nevoia noastră de creștere. Creștem în timp pentru că am fost așezați de la început în desăvârșirea unirii cu Dumnezeu. Suntem așezați în existență spre a fi desăvârșiți în ființa noastră și, în cele din urmă, spre a fi consolidați într-o bunatate și fericire veșnică în Dumnezeu.

Timpul este posibilitatea creșterii noastre în Dumnezeu. Această creștere depinde de un progres în dialogul cu Dumnezeu; ea se înfăptuiește într-o legătură iubitoare cu El. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că avem nevoie de timp pentru a crește în dialogul cu Dumnezeu, în iubirea față de El, pentru a ne umple de Dumnezeu fără a ne confunda cu El în această iubire.

Și lumea are nevoie de timp, pentru că lumea și umanitatea progresează împreună. Omul poartă cu el lumea. Lumea devine atunci ceea ce devine el însuși. Se umple de frumuseste pornind de la atitudinea spirituală a omului. Lumea devine atunci ceea ce devine el însuși. Se umple de frumusețe pornind de la atitudinea spirituală a omului. Lumea nu este desăvârșită, dar nu poate înainta spre desăvârșirea ei fără om.

Timpul este intervalul care durează între chemarea lui Dumnezeu adresată iubirii noastre și răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. E timpul răspunsului omului.

E un interval de depășit, de parcurs, un interval care se poate micșora tot mai mult la chemarea lui Dumnezeu."

Doamne Iisuse Hristoase, toți acești ani am trăit în trândăvie și nepasare. Dă-mi timp să mă întorc în sfârșit la Tine și să răspund iubirii Tale. Arată-mi dragostea și milostivirea Ta spre mine smochinul neroditor!

Timpul ne este dat pentru a răspunde lui Dumnezeu și oamenilor. Șovăim însă: "Să răspundem sau nu lui Dumnezeu și oamenilor? Adeseori nu răspundem chemării oamenilor. Nu-L vedem îndată sau niciodată pe Dumnezeu în oameni. Egoismul nostru ne împiedică să răspundem de îndată nevoii de iubire a celuilalt. Eu, aștept. El așteaptă. Timpul se prelungește. Mă plictisesc."

Timp și libertate

Libertatea se exprimă în timp.

Doamne, dă-ne timp să ne facem ucenicia libertății noastre! Și așa vom face și ucenicia iubirii: căci și pentru a iubi este nevoie de timp...

"Nu există iubire desăvârșită față de Dumnezeu fără conlucrarea noastră, fără libertatea noastră. Suntem ființe libere: pot să răspund sau să nu răspund; pot să răspund mai mult sau mai puțin repede. Vedem oameni care sunt de îndată gata să răspundă la chemarea celorlalți. Vedem pe alții care mai întâi trebuie să se convingă: suspectez intențiile cutărui om care mi-a adresat o rugaminte; poate voi suferi intrând prea repede în comuniune cu el... Ne oferim tot felul de pretexte: n-avem încredere."

Timpul nu este abosolut. El este relativ la libertate. Omul e cel care măsoară timpul pe care i-l dă Dumnezeu. Și-l măsoară cu iubirea pe care n-o poate primi decât de la Dumnezeu. Cât timp n-am iubire, răspunsul meu va fi lent. "Libertatea omului depinde de identitatea sa spirituală. Omul se hotărăște foarte repede dacă a crezut în iubire, dacă are încredere în oameni, dacă a acceptat să riște: de ce să nu răspund și să nu intru în comuniune cu celălalt care mă iubește?''

 

"Omul are însă posibilitatea de a-și folosi libertata și într-un sens rău: îmi iau precauții, mă păzesc, nu vreau să mă angajez în iubire. Omului îi este frică de iubire și n-are o încredere totală în Dumnezeu. De aceea, el crește foarte încet, iar timpul lui nu se umple de o anume veșnicie."

"Iată, stau la ușă și bat!" (Ap. 3, 20) Te aștept, pentru că te iubesc. Bat la ușă până-Mi vei deschide. Deschide-Mi, căci sunt iubire și n-ai de ce să te temi - spune Domnul sufletului omului.

"În unire, în comuniune cu celalalt, timpul este o trecere în veșnicie. Există mai multe niveluri ale timpului. Când sunt într-o legătură de mare prietenie, de mare comuniune cu celălalt, uit că timpul există, uit orele... Când celălalt nu-mi răspunde, doresc, aștept intens; timpul trece greu. Dar când îmi răspunde nu mai aștept; am depășit timpul. Întârzierea în răspunsul celuilalt prelungește timpul.

La fel stau lucrurile și pentru Dumnezeu. El așteaptă de la noi răspunsul nostru: Iată sunt la ușă, bat și aștept răspunsul vostru. Dumnezeu trăiește în veșnicie, în relațiile intratrinitare, dar și în legătură cu noi: El participă la experiența timpului. E una din formele tăgăduirii de Sine divine. Dumnezeu își asumă timpul, preia timpul, respectă timpul pe care El l-a creat. Hristos, Dumnezeul întrupat, este expresia supremă a răbdării lui Dumnezeu Care-Și pune înainte mereu iubirea Sa omului în mod gratuit și neobosti...

De câteva ori v-am dat semnul iubirii Mele, și nu l-ați vrut. Așteptam de la voi un răspuns la chemarea Mea și n-ați vrut să-l ascultați...

Hristos în Grădina Ghetsimani așteaptă în suferință chinurile Crucii. Dar chinul Său a început deja: suferința Sa e provocată de faptul că oamenii nu răspund iubirii Sale pentru ei; chiar și ucenicii Săi apropiați au adormit.

În toată viața pământească a lui Iisus găsim semne ale faptului că, asumându-și natura noastră, El și-a asumat timpul. Începând de la postul de patruzeci de zile în pustiu, care este o experiență a timpului, până la așteptarea răspunsului Tatalui pe Cruce: spaima părăsirii e spaima supremă a omului părăsit de oameni și de Dumnezeu; dar Tatăl Îi răspunde înviindu-L. În viitor va exista timpul răspunsului. Și pe acesta Iisus l-a asumat pentru mine..."

Timpul existențial

Dacă e adevarat că există mai multe dimensiuni ale timpului, aceasta este mai cu seamă un timp necronologic. În momente foarte intense spunem că timpul se oprește: experiența unui astfel de timp e ca un prezent, ca o clipă care durează! E timpul marilor experiențe umane, ca iubirea, frumusețea, moartea... De fiecare dată când există o revelație, accedem la acel timp. E timpul ritului, timpul liturgic, un fel de meta-timp pe care-l atingem printr-o străpungere în afara timpului cronologic. E de asemenea cel al comuniunii sfinților.

"Când cântăm împreună, când suntem plini de entuziasm, când facem experiența blândeții prezenței lui Dumnezeu, uităm timpul, trecem dincolo de timp. E tot o formă a timpului, dar foarte existențial: în relațiile dintre noi, el se poate prelungi, uneori o oră trece atât de încet... sau, dimpotrivă, se poate concentra.

Dar, când trebuie să facem ceva pentru ceilalți, regăsim timpul cronologic. Trebuie să mă duc în cutare loc pentru a aduce ceva pentru altcineva; trebuie să mă duc în cutare oraș pentru a întâlni pe cineva. E un timp al traseului ce trebuie parcurs. N-am încă roade de oferit celorlalți, de adus la biserică; trebuie să aștept ca el să se coacă în natură. Există o corespondență între timpul cronologic și timpul existențial. În relațiile dintre noi le trăim pe amândouă. Există un timp cronologic între nașterea copilului pe care îl aștept și ziua în care el va fi major. Nu pot să sper ca el să fie adult dintr-odată! Dar pot să trăiesc timpul existențial simultan cu timpul cronologic prin speranță: sunt sigur că acest copil al meu va fi bun, îl văd deja în speranță ca pe o femeie împlinită sau ca pe un bărbat adult. Sunt în comuniune cu el, iar în această comuniune timpul trece foarte repede".

Putem trăi simultan aceste două dimensiuni ale timpului; "timpul existențial se poate prelungi și concentra devenind un fel de veșnicie". Este taina "vieții veșnice": când o persoană trăiește un moment de mare intensitate, prin iubire, prin rugăciune, printr-o sărbătoare - în orice experiență a participării și comuniunii ea accede la acest timp existențial dincolo de cel cronologic. Dar cum să ne menținem aici? După ce a fost un efort de a atinge aceasta "viața veșnică", tot efortul rugaciunii trebuie să fie un efort de a rămâne în bucurie", de "a rămâne în iubire", de a prelungi nedefinit până la moarte și dincolo de ea această stare de comuniune. Prin experiența comuniunii avem încă de aici participarea la "viața veșnică" în momente care sunt în afara timpului, dar pe care le putem face să "dureze", adică le putem face să coincidă cu timpul cronologic care caracterizează totuşi condiția noastră de creatură. Această prelungire vizează în mod nedefinit veșnicia lui Dumnezeu; momentul "din afara timpului" se continuă printr-o tensiune permanentă spre Cel ce este izvorul și desăvârșirea întregii nostre bucurii și a întregii nostre iubiri.

"Rămâneți în Mine și Eu voi rămâne în voi" (Ioan 15, 4).

Părinții Bisericii fac o distincție între veșnicia omului și veșnicia lui Dumnezeu. Pentru om, viața veșnică este prelungirea infinită a timpului existențial, participarea la viața dumnezeiască. Veșnicia lui Dumnezeu este fără început și fără sfârșit. Dar această participare nu identifică între ele veșnicia omului și veșnicia lui Dumnezeu. Veșnicia omului asumă toate momentele timpului cronologic și ale timpului existențial prelungit nedefint în Dumnezeu. Veșnicia omului concentrează toate experiențele pe care acesta le-a avut, toată evoluția sa, sinteza timpului, a tuturor timpurilor trăite împreună.

Se spune că pe patul de moarte, omul își vede într-o clipită întreaga viață. În anumite vise pătrundem deopotrivă în acest timp. Dar veșnicia omului nu este veșnicia lui Dumnezeu.

Virtualitatea timpului în dimensiunea lui noncronologică există în Sfânta Treime. Dumnezeu trăiește veșnicia pentru că El trăiește în veșnicie simultaneitatea dintre chemarea fiecarui persoane și răspunsul celuilalt. Nu există interval: Tatăl nu așteaptă ca Fiul să-I răspundă. Este un răspuns imediat și veșnic.

Putem face această experiență a simultaneității, a acestui gen de timp depășit, în taina comuniunii sfinților. Atunci când ne rugăm Sfântului Irineu, devenim contemporani lui. Biserica adună în trupul său, într-un timp și spațiu depășit, pe toți cei pe care îi pomenim de la Adam până în zilele nostre în toate părțile globului pământesc, pe toți credincioșii ce ne sunt contemporani din punct de vedere cronologic pe toată suprafața pământului și care se roagă în același Duh; într-un mod care ne scapă, ea adună de asemenea pe cei care vor veni în viitor de la răsărit și de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte, până la "sfârșitul timpurilor". În Biserică, comuniune a sfinților și Trup al Cuvântului întrupat, sunt virtual concentrate toate timpurile.

"Această experiență a veșniciei o putem trăi deja în Persoana lui Hristos. Pentru mine, El nu este numai o Persoană care aparține trecutului; El este prezent. Aici depășirea timpului se împletește cu depășirea spațiului. Știu că Hrisots este în mine și aproape de mine, dar e nevoie de o simțire spirituală crescândă, de o senisbilitate duhovnicească, pentru a simți prezența Lui și a răspunde iubirii Sale cu iubirea mea și a depăși astfel timpul. Ori în rugăciune sunt tocmai acestea: o întâlnire cu Hristos și depășire a timpului și a spațiului. Aceeași experiență o fac și în rugăciunea adresată unui sfânt: pe măsură ce sfântul se roagă împreună cu mine, îl întâlnesc. Pe de altă parte, el este prezent lângă mine, a depășit timpul. Dar depinde de mine să fac această depășire; depinde de credința mea, de nivelul meu duhovnicesc, de sensibilitatea mea în rugăciune, de perceperea faptului că sunt în preajma unui sfânt, că suntem în comuniune.

Sunt contemporan cu Sfântul Irineu, acest lucru îl știu teoretic, dar și prin experiență; știu că el este în comuniune cu mine. Nu pentru că merg în trecut ca să-l întâlnesc, ci pentru că el însuși continuă să existe, să fie prezent cu întreaga sa ființă".

Sfinte Irinee, vezi slăbiciunea și rătăcirea mea, vezi și suferința Bisericii. Roagă-te pentru noi și luminează-ne tu, care ești în lumina lui Hristos!

Timp și Liturghie

Timpul liturgic asociază două forme de timp. Există un timp cronologic exprimat prin derularea ritului în etapele sale succesive și ordonate către un scop; există un timp depășit, un timp sacru dacă vrem, exprimat de pildă prin cuvintele "în vremea aceea", prin care începe totdeauna citirea solemnă a Sfintei Evanghelii. Multe rugăciuni din Liturghie încep însă cu "astazi", îndeosebi imnele sărbătorilor.

"Fecioara astazi pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui Neapropiat aduce..." (Condacul Nasterii)

Ciclul liturgic însuși, care asumă de-a lungul anului timpul cronologic, actualizează și evenimentele veșnice ale mântuirii. Asta o face fiecare Liturghie euharistică: o sinteză a tuturor timpurilor și un prezent absolut - prezentul neclintit al iubirii lui Dumnezeu pentru om și al răspunsului omului în Iisus Hristos.

"În Liturghie facem această experiență a depășirii timpului. Am depășit între noi, credincioșii, și spațiul interior. Fiindcă un spațiu interior poate subzista chiar atunci când suntem foarte aproape din punct de vedere exterior. În rugăciune depășim spațiul interior și timpul. Nu mai aștept de la celălalt să rezoneze cu mine, să se gândească la mine... Pentru că el răspunde deja iubirii mele față de el; când îl iert, când îl îmbrățișez cu toată încrederea, el îmi răspunde.

Timpul liturgic e timpul actualizării. Nu este numai unul al memoriei; e o intrare în însuși prezentul evenimentului, în însăși realitatea comuniunii care este viața veșnică.

Când Hristos vine în Liturghie, vine cu tot ceea ce a făcut El. Poartă în El tot ce a făcut pentru noi. Devine contemporanul nostru cu Crucea Sa, cu Învierea Sa. Și vine cu tot ceea ce ne va dărui în veșnicie. Dar nu desființează temporalitatea noastră. O umple și ne ajută să trăim în ea veșnicia. Contradicția între timp și eternitate dispare."

"Aducandu-ne aminte de tot ce s-a făcut pentru noi: de Cruce, de groapă, de Învierea cea de-a treia zi, de Înălțarea la ceruri, de șederea de-a dreapta și de a doua iarăși slăvită Venire... (Anamneza euharistica).

Hristos Însuși "Cel ce era, Cel ce este și Cel ce vine... Cel ce este în vecii vecilor" (Ap. 4, 8-9), ne spune: "Aceasta să faceți întru pomenirea Mea" (Lc. 22, 19).

Când sunt prezent pentru cineva sunt prezent cu tot ceea ce a trecut prin mine. Pot să-i spun celuilalt: iată cine sunt eu, iată tot ce s-a petrecut în viața mea. Sunt aici întreg, cu tot ceea ce a trecut în mine și prin mine. Tot așa și Hristos e prezent în Liturghie cu tot ceea ce a făcut și va face, împărtășindu-ni-Se întreg.

E prezent și în a Doua Sa Venire: prezența viitorului. Hristos cunoște viitorul Său, a Doua sa Venire. O anticipează. În ce mă privește, nu pot să fiu prezent cu viitorul meu, pentru că nu-l cunosc încă. Sunt încă, poate, în situația de a-mi alege calea. Dar ceea ce eu nu cunosc, Dumnezeu cunoaște. El știe care este viitorul meu și ce voi alege, pentru că El transcede veșnic timpul pe care l-a creat. Fiind în Hristos, am în El tot viitorul meu, dacă Îi rămân credincios."

E un lucru de neînțeles... Îmi folosesc libertatea pentru a alege și fac aceasta în timp. Dar, din punct de vedere al lui Dumnezeu, totul e deja realizat. Ceea ce pentru mine este viitor, e deja veșnic sub privirea Creatorului spațiului și timpului - a Creatorului meu însămi și al libertății mele. Dumnezeu știe cum anume îmi voi exercita libertatea.

"Vine ceasul și acuma este" (Ioan 4, 23)

"Cu toate acestea, Dumnezeu caută încă să ne conducă spre El, să ne întoarcă la El; încearcă să ne învețe. Aceasta înseamnă și că El respectă timpul în care sunt angajat. Când face apel la libertatea mea, Dumnezeu Se supune timpului cronologic. Se face imanent condiției mele temporare. E o chestiune de neînțeles pentru mintea noastră, pentru că mintea noastră este ea însăși angajată în timp și este, la rândul ei, creată. Dumnezeu ne respectă libertatea. Nu știm cum împacă El atotcunoașterea și atotputernicia Sa cu libertatea noastră. Este o formă a tăgăduirii Sale de Sine pentru noi."

Dumnezeu care este Atotputernic, Se pune în starea de a fi total neputincios în fața libertății noasre. Și nu este vorba de un joc: Hristos pe Cruce nu Se joacă. El, Care este Atotștiutor, Se pune în starea de a nu ști ce anume va face libertatea noastra. De aceea se încăpățânează să ne miște inima și să ne arate iubirea Sa. Dumnezeu Care știe și poate totul, nu judecă dianinte întrebuințarea pe care o vom da libertății noastre. El, Care spune totuși: "Împlinitu-s-au toate", n-are nici o idee preconcepută. El Care prin Întruparea Sa "nu știe nici ziua nici ceasul", transcede tot timpul. Dumnezeu este prezent pe mai multe planuri ale timpului; dar, în același timp, îmbrățișează în iubirea Sa toate dimensiunile spațiului și timpului.

Creându-l pe Adam, știa oare Dumnezeu că Adam va încălca cuvântul Său? "Problemă de nerezolvat; marea taina a libertății lui Dumnezeu și a libertății omului... Nu suntem încă în măsură să înțelegem aceasta." Când vom fi pe deplin încorporați în Hristos, taina libertății nostre se va dezvalui.

Respectul pe care-l are Dumnezeu față de libertatea făpturii Sale merge până la posbilitatea imprevizibilului, dar aceasta nu-L diminuează cu nimic pe Dumnezeu. Fiindcă stă în însăși perspectiva iubirii lui Dumnezeu faptul că El vrea să-și vadă făptura arătându-se creatoare: creatoare prin participarea la creativitatea lui Dumnezeu, imprevizibilă prin participarea la originalitatea absolută a lui Dumnezeu. Tema chipului lui Dumnezeu în om implică și aceasta: cu cât omul se aseamănă mai mult lui Dumnezeu, cu atât devine mai neașteptat; cu cât ființa este mai sfântă cu atat este mai originală; cu cât iubește mai mult, cu atat gesturile sale, acțiunile sale, cuvintele sale sunt mai noi.

"Poate că Dumnezeu vrea să facă abstracție de preștiința Sa, să pună între paranteze, să-și suspende atotștiința; Dumnezeu Se limitează de bunăvoie. Este încă o formă a tăgăduirii de Sine divine. E ca un părinte care-și lasă copilul liber, fără să se gândească la ce va face. De ce S-ar mai preocupa atât de om și de ce ar mai căuta să-l scoată din necaz, dacă ar ști dinainte?" El știe totul, dar se pune în situația de a nu ști. El, Cel Necunoscut, Cel Neînțeles îl privește într-adevăr pe om ca pe un chip al Lui însuși: îl tratează ca pe o ființă necunoscută, neînțeleasă, nesesizabilă, imprevizibilă. Vede în chipul Său abisul insondabil al proprei Sale necuprinderi... Este o formă a respectului infinit al lui Dumnezeu față de creația Sa.

Doamne Dumnezeul meu, curăță-mi inima și mintea, căci m-am apropiat de taine mai presus de mine și sufletul meu se teme; fiindcă sunt doar pulbere și cenușă!

 

(Din Mica Dogmatică vorbită, dialoguri de la Cernica Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Ed. Deisis, Sibiu 2007)