Predica de pe munte. Iubirea vrăjmaşilor
(Luca 6,31-36. Duminica a 19-a după Rusalii)
Cei mai mulţi comentatori ai acestui fragment, fie în varianta de la Sfântul Evanghelist Matei, fie în cea de la Sfântul Evanghelist Luca, pe care noi o discutăm astăzi, chiar pun problema dacă, nu cumva, este vorba despre o măsură care depăşeşte puterile omului. Se vorbeşte, într-adevăr, despre un eventual maximalism sau chiar despre o utopie! Sunt de acord cu dumneavoastră că este un standard pe care omul nu îl poate atinge. Nu îl poate atinge doar cu puterile sale! Standardul este, însă, real. La acest standard este chemat omul să ajungă. Ceea ce înseamnă că omul poate ajunge mai sus decât îl pot conduce puterile sale, că-şi poate depăşi măsura firii. Acest lucru este esenţial. Cum îşi poate omul depăşi măsura firii? Recurgând la ajutorul lui Dumnezeu! Omul are şansa – aşa a fost creat el de Dumnezeu – de a accesa resursele dumnezeieşti şi de a realiza standarde care-i depăşesc puterile naturale proprii.
Unul dintre aceste standarde este acela de a ajunge să-şi iubească vrăjmaşii. Nu numai să nu se răzbune pe ei, să nu le răspundă cu rău, ci, mult mai mult decât atât, să-i iubească. Acesta este un standard dumnezeiesc, este o măsură dumnezeiască şi omul este chemat să o atingă. Spune Sfântul Evanghelist Luca, consemnând cuvintele Mântuitorului Hristos:
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6,35).
Sau la Sfântul Evanghelist Matei:
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5, 44-45).
Aşadar, iubiţi pe vrăjmaşi ca să fiţi fiii lui Dumnezeu, să vă asemănaţi Lui, să-I urmaţi Lui. Iubirea tuturor oamenilor, fără excepţie – deci şi a vrăjmaşilor – este un standard dumnezeiesc, este modul de existenţă sau de atitudine a lui Dumnezeu însuşi. Ce Dumnezeu ar fi fost acela care ar fi depins în manifestările Sale de atitudinile oamenilor?! Dacă Dumnezeu ar fi fost bun numai cu cei buni, înseamnă că ar fi fost bun la schimb! Ori, aceasta este cea mai de jos, cea mai meschină treaptă a comportamentului uman căzut. Dumnezeu S-ar fi făcut pe Sine captiv slăbiciunilor omeneşti! Omul este chemat să reacţioneze faţă de neputinţele semenilor săi aşa cum reacţionează Dumnezeu. Adică, să se ridice deasupra determinărilor contextuale, sa nu se blocheze în răutăţile semenilor, să nu-şi pună limite propriei sale iubiri faţă de oameni, pentru că oamenii sunt neputincioşi, păcătoşi, răi ş.a.m.d. Din păcate, „filozofia” sau mentalitatea aceasta este foarte răspândită, aproape că guvernează relaţiile dintre oamenii. Se invocă, de obicei, dreptatea! Însă dacă s-ar cerceta cineva pe sine, ar constata că nu are bucurie, nu are împlinire atunci când este bun la schimb, când face bine la schimb, când iubeşte la schimb etc. Oricine poate măcar experimenta propunerea Evangheliei lui Hristos, să fie bun cu cei care nu sunt buni cu el, să facă bine celor care-i fac rău şi să se cerceteze cu atenţie ce simte în sufletul său!
Cum spuneam, prin natura lui, omul este însă departe de a răspunde acestor exigenţe! O poate face, însă, luând putere de la Dumnezeu. De la Dumnezeu îi vine omului o putere extraordinară, care nu se încadrează în puterile firii noastre create şi care nu seamănă în nici un fel cu acestea. Ba mai mult, se manifestă la antipodul puterilor omeneşti. Imi vine în minte cuvântul Sfântului Pavel: „Puterea lui Dumnezeu în slăbiciune se desăvârşeşte!”, şi paradoxul aceluiaşi: „Căci, când sunt slab, atunci sunt tare!”. De aceea nu trebuie omul să caute a identifica această putere dumnezeiască, bazându-se pe experienţa şi pe cunoştinţele sale omeneşti. Este, însă o putere reală sau chiar singura reală! Acesta este darul esenţial, pe care îl face Biserica omenirii. Acesta este, ceea ce noi numim în termeni teologici, Harul lui Dumnezeu. Ce înseamnă, de fapt, harul lui Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu este o energie dumnezeiască, care nu ţine de ordinea lumii create şi care izvorăşte continuu din Dumnezeu. Este un fel de iradiere binefăcătoare, care se face simţită şi împărtăşibilă în plan duhovnicesc. Acest har discret al lui Dumnezeu ne face, într-o mică măsură, dumnezei, dacă vreţi, şi ne dă puterea de a împlini porunca iubirii vrăjmaşilor. Altfel, nu o putem împlini, evident.
Aşadar, răspunsul la întrebarea dacă avem de-a face cu o utopie este şi da şi nu! Pentru omul limitat la condiţia sa umană iubirea vrăjmaşilor rămâne un lucru de neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul lui Dumnezeu, iubirea vrăjmaşilor este posibilă. Subliniez, nu trebuie să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaş, ci trebuie să te întăreşti în slăbiciunea ta, cu puterea dumnezeiască. Cei care nu-i iubesc pe vrăjmaşi, nu înseamnă că sunt răi, ci că se lipsesc „din pricina puterii lor”, de „infuzia” cu putere dumnezeiască!
Lucrul acesta este esenţial din perspectiva întregii Evanghelii. Mântuitorul Hristos, prin Evanghelia Sa, nu ne cheamă la o anume morală! A câta oară spun lucrul acesta! Nu invită, pur şi simplu, pe cei buni să fie mai buni, iar pe cei răi să fie mai puţin răi sau buni! Acest lucru îl întâlnim în toate moralele filozofice şi chiar politice, sau în fine, ideologice! Evanghelia nu este, întâi de toate, o morală! Standardul de care vorbim pare a fi unul moral. Şi este, până la urmă, un standard moral. Dar depinde de un standard existenţial sau de un nivel anume de existenţă.
***
Dragostea de vrajmasi este forma cea mai dificila a dragostei si dovada dragostei adevarate. Hristos, El insusi, ne-a spus ca daca ne iubim prietenii aceasta este ceva usor. Dar dovada ca avem dragoste este ca iubim, nu doar pe cei care nu ne iubesc, dar si pe cei care ne fac rau, sau care ne vor raul.
Dragostea adevarata se manifesta in faptul ca nu suntem interesati de noi insine in dragoste, ca nu cautam sa obtinem un profit. Dragostea este un adevarat dar, ceva in intregime gratuit. Si sunt doua manifestari ale gratuitatii acestei iubiri: este dragostea fata de vrajmasi - asupra caruia insist intr-adevar mult – , dar este si dragostea fata de cei care au trecut la viata vesnica. Pentru ca atunci cand ne rugam pentru cei adormiti nu primim ceva vizibil. Si remarcam ca marii Parinti duhovnici au primit aceasta capacitate de a iubi vrajmasii, dar si de a-i iubi pe cei adormiti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu