Mai cu seamă monahul, dar fiecare credincios, se cuvine să creadă în îngeri, cei care-L văd și Îl aud pe Dumnezeu, și în sfinți, care sunt umpluți de Domnul și de Duhul Lui. Să creadă întotdeauna în ei, mai ales când simte că nu rodește duhovnicește. Atunci e nevoie să aibă întregul simțământ al credinței noastre, fiindcă e un lucru înfricoșător ca cineva să lupte duhovnicește fără să vadă rezultate. Se poate să încerci să priveghezi șapte ani întregi, și, în cele din urmă, tot să te prindă moțăială; sau să lupți să biruiești patima mâniei, și încă să mai fi un mânios. Trăiești atunci lipsa de roade în viața ta. Atunci trebuie să crezi, pentru ca, pe de-o parte, să-ți simți mizeria, iar pe de alta, măreția, pe care o dăruiește Dumnezeu, față de prea puținul pe care tu I-l ceri.
Când simțim o durere trupească, sufletească sau duhovnicească, sau când suferim de vreo boală, o prigoană, niscai clevetiri, vreo ispită spre păcat, patimi puternice, spaimă sau primejdie de moarte, și ne tulburăm de toate acestea: când complicăm inutil lucrurile și suferim schimbări lăuntrice și ne sălbăticim, pentru că vedem că suferim; când ne amintim de putința noastră de a deveni dumnezei și nu acceptăm faptul că suferim; când, în clipele de durere, luptăm să supraviețuim și tăgăduim prezența lui Dumnezeu; când protestăm zicând: "Unde-i Dumnezeu? Mai există Dumnezeu?", și în spatele acestor lucruri ascundem, de fapt, cât de mult am vrea să fim noi înșine "Cel ce este" (Ies. 3, 14) pe pământ, în toate aceste situații e nevoie să credem în îngeri și în sfinți.
Când problemele sau greutățile noastre sunt mari, când ajungem la un întuneric duhovnicesc, al minții - toți sfinții au ajuns adeseori la el! -, într-o stare în care păcătuim fără să ne dăm seama, fără s-o vrem (alta vrem, și alta simțim), când vedem un înger și ni se pare că-l vedem pe satana, când Îi slujim lui Dumnezeu la slujbe, și înlăuntrul nostru există împotrivire, un obstacol pe care îl trăim dramatic, ca înlănțuiți, neputând să ne stăpânim pe noi înșine, când suntem înecați de neștiință, în toate aceste situații trebuie să credem. Adeseori strigăm: "Unde ești, Dumnezeul meu? De ce, Dumnezeul meu? Exiști, Dumnezeul meu?" Si nici un răspuns... Ascultăm Paraclisul Maicii Domnului, ne facem cruce, vărsăm o lăcrămioară, dar iarăși, "nu este cel care să audă, nu este cel care să înțeleagă" (cf. 3 Împ. 18, 26). Nimeni nu ne înțelege, nimeni nu ne cunoaște, nimeni nu ne iubește, nimeni nu ne aude, și, în primul rând, Dumnezeu.
Când greutățile vieții, amărăciunile sufletului, neputințele lumii noastre lăuntrice, durerea sau bucuria - chiar și aceasta îl întunecă pe om, îl înnebunește - ne lipsesc de orice nădejde duhovnicească sau omenească; atunci când ochii noștri se usucă de așteptare și, în cele din urmă, tot nu văd nimic; când trupul nostru îndumnezeit, cinstitul templu al lui Dumnezeu, devine așa cum spune Psalmistul, "ca un burduf în ger" (Ps. 118, 83), o piele care a căzut în brumă, a înghețat și și-a pierdut culoarea, de nu mai poți să-ți dai seama ce este, sau, dacă vreți, potrivit cu textul ebraic, când trupul nostru ajunge ca "un burduf în fum"; când viața mea ajunge în asemenea hal, încât mă face să simt că existența mi s-a secătuit, că am fost uitat de iubirea oamenilor, a îngerilor, a sfinților, că m-am pierdut și cer de la Dumnezeu un strop de răcoare, puțină odihnă - "Dă-mi răgaz, Dumnezeul meu, ca să-mi trag răsuflarea (cf. Ps. 38, 18), lasă-mă puțin ca să mă odihnesc, dă-mi un crâmpei din frumusețea Ta, din sfințenia Ta, din ajutorul Tău!" -, iar Dumnezeu nu-mi dă nimic, și mă simt ca un ciob al vieții, atunci merită să credem. Când noi, monahii, din pricina egoismului nostru, a mândriei, a singurătății noastre, a tuturor patimilor omenești - pentru că participăm și la cele omenești, cu toate că suntem taine ale lui Dumnezeu - devenim ceva asemenea cu cele spuse mai înainte, atunci să credem că aparținem unei obști monahale, ceea ce înseamnă că suntem martori ai îngerilor și ai sfinților, ai acelora care L-au absorbit pe Dumnezeu.
Cât de recunoscători trebuie să fim, așadar, față de Dumnezeu! Fie ca viața noastră să devină un ascunziș al prezenței lui Dumnezeu, al Născătoarei de Dumnezeu, al îngerilor și al sfinților!
Când problemele sau greutățile noastre sunt mari, când ajungem la un întuneric duhovnicesc, al minții - toți sfinții au ajuns adeseori la el! -, într-o stare în care păcătuim fără să ne dăm seama, fără s-o vrem (alta vrem, și alta simțim), când vedem un înger și ni se pare că-l vedem pe satana, când Îi slujim lui Dumnezeu la slujbe, și înlăuntrul nostru există împotrivire, un obstacol pe care îl trăim dramatic, ca înlănțuiți, neputând să ne stăpânim pe noi înșine, când suntem înecați de neștiință, în toate aceste situații trebuie să credem. Adeseori strigăm: "Unde ești, Dumnezeul meu? De ce, Dumnezeul meu? Exiști, Dumnezeul meu?" Si nici un răspuns... Ascultăm Paraclisul Maicii Domnului, ne facem cruce, vărsăm o lăcrămioară, dar iarăși, "nu este cel care să audă, nu este cel care să înțeleagă" (cf. 3 Împ. 18, 26). Nimeni nu ne înțelege, nimeni nu ne cunoaște, nimeni nu ne iubește, nimeni nu ne aude, și, în primul rând, Dumnezeu.
Când greutățile vieții, amărăciunile sufletului, neputințele lumii noastre lăuntrice, durerea sau bucuria - chiar și aceasta îl întunecă pe om, îl înnebunește - ne lipsesc de orice nădejde duhovnicească sau omenească; atunci când ochii noștri se usucă de așteptare și, în cele din urmă, tot nu văd nimic; când trupul nostru îndumnezeit, cinstitul templu al lui Dumnezeu, devine așa cum spune Psalmistul, "ca un burduf în ger" (Ps. 118, 83), o piele care a căzut în brumă, a înghețat și și-a pierdut culoarea, de nu mai poți să-ți dai seama ce este, sau, dacă vreți, potrivit cu textul ebraic, când trupul nostru ajunge ca "un burduf în fum"; când viața mea ajunge în asemenea hal, încât mă face să simt că existența mi s-a secătuit, că am fost uitat de iubirea oamenilor, a îngerilor, a sfinților, că m-am pierdut și cer de la Dumnezeu un strop de răcoare, puțină odihnă - "Dă-mi răgaz, Dumnezeul meu, ca să-mi trag răsuflarea (cf. Ps. 38, 18), lasă-mă puțin ca să mă odihnesc, dă-mi un crâmpei din frumusețea Ta, din sfințenia Ta, din ajutorul Tău!" -, iar Dumnezeu nu-mi dă nimic, și mă simt ca un ciob al vieții, atunci merită să credem. Când noi, monahii, din pricina egoismului nostru, a mândriei, a singurătății noastre, a tuturor patimilor omenești - pentru că participăm și la cele omenești, cu toate că suntem taine ale lui Dumnezeu - devenim ceva asemenea cu cele spuse mai înainte, atunci să credem că aparținem unei obști monahale, ceea ce înseamnă că suntem martori ai îngerilor și ai sfinților, ai acelora care L-au absorbit pe Dumnezeu.
Cât de recunoscători trebuie să fim, așadar, față de Dumnezeu! Fie ca viața noastră să devină un ascunziș al prezenței lui Dumnezeu, al Născătoarei de Dumnezeu, al îngerilor și al sfinților!
Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători -
Intrarea în Biserica a Maicii Domnului
Intrarea în Biserica a Maicii Domnului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu