Sfântul Mucenic Emilian
Omilie rostită de Arhim. Emilianos Simonopetritul
în Sfânta Mănăstire Ormylia, 18 iulie 1982
Mucenicul Emilian, care a trăit în secolul al IV-lea, provenea dintr-o familie strălucită. A avut curajul să iasă din anonimat și să intre în centrul istoriei Bisericii, ca să devină stâlpul și întărirea ei, lăudătorul lui Dumnezeu și cel lăudat de ea neîncetat.
În slujba sa, Sfântul este numit "propovăduitor al Cerului dătător de viață", al Dumnezeului nostru sau, mai bine-spus, propovăduitor dătător de viață, pentru că a primit de la Hristos, Dătătorul de viață, viață și putere, și ni le dăruiește și nouă. Dacă nu ar fi existat mucenicii, Biserica noastră nu ar fi avut curajul să-și înalțe statura înaintea popoarelor păgâne, de-a lungul istorie, și nici în viitor. Si-ar fi ținut gura închisă, iar Domnul i-ar fi lipsit pe ucenicii Săi de măreția Lui, de sfințenia Lui, de puterea Lui și de purtarea Lui de grijă pentru întreaga lume.
Aproape toți apostolii, ca să ajungă desăvârșiți, au fost cinstiți cu o moarte martirică. Puținii care au adormit în pace tânjeau neîncetat după martiriu. Domnul, ca să păstreze diversitatea harismelor lor, a vrut însă ca ei să adoarmă în pace, așa încât să ne arate diversitatea harismelor și felurimea sfârșiturilor vieții omenești, că pentru fiecare dintre noi există un anumit fel de viață și un anumit fel de moarte. Nimeni nu rămâne în afara căii Domnului, dar cel mai deplin propovăduitor al slavei și sfințeniei lui Dumnezeu este martiriul. Si monahul reprezintă un martir perpetuu, pentru că mărturisește în mod mai martiric chiar și decât martirii slava și sfințenia lui Dumnezeu.
Martirul nu e doar un propovăduitor, este și "surparea tiranilor". Biserica este locul unde Dumnezeu îl învinge pe vrăjmașul cel mai dinainte de veacuri al omului, pe cel care L-a urât pe Dumnezeu și care Îl învinuiește, adică pe diavolul, care a dus în rătăcire firea omenească, a făcut din viață un iad și este stăpânitorul acestei lumi. Dumnezeu ne-a învrednicit să avem astfel de "surpători", mai cu seamă "surpători", iar aceștia sunt martirii Bisericii noastre. Nu au lăsat nici o vale, nici un munte, nici o livadă sau groapă, nici un cuptor sau peșteră din care să nu izgonească leii sângeroși, adică pe diavolii înșelători. Nu au lăsat nici o palmă de pământ pe care să nu-și fi vărsat sângele, pentru ca rugăciunile noastre să se poată înălța. Așa, de exemplu, nu putem săvârși Dumnezeiasca Liturghie dacă în Sfânta Masă nu se află moaște de martiri.
Sfântul Emilian este "surpătorul tiranilor", dar mai ales al duhurilor viclene din văzduh, care ne războiesc cu foarte multă subțirime, lăuntric și nevăzut, așa încât să ajungem jucăriile lor. Aceste duhuri ne lipsesc de pace și de bucurie și, în timp ce le facem voia, credem că facem ceea ce vrem noi.
 |
| Sf. Nichita |
Dacă vrei să fii un "surpător al tiranilor", atunci trebuie să-ți verși și tu sângele. În ce fel? Așa cum îți arată Biserica, cum te învață Starețul tău și cum realizează lucrul acesta mănăstirea ta. Aceasta este biruința Bisericii noastre astăzi. Dacă vrem să fim fiii martirilor Bisericii, această biruință trebuie să fie și propria noastră biruință. Însă, biruința finală a Domnului va fi legarea definitivă a diavolului.
O altă stihară spune că mucenicul Emilian "a văzut mai dinainte lumina cea neînserată", iar alta, că "a pășit către strălucirea cea neînserată". Aceasta înseamnă că mucenicul Emilian a fost un om deplin și că martirul lui a fost desăvârșirea sfințeniei și pecetluirea ei. Martirul este cel care vede cu adevărat. Nu trăiește cu lumina pământească, ale cărei putere și lucrare sunt materiale, ci cu lumina imaterială și necreată, care îl face să strălucească în întregime, să fie foarte subțire și foarte duhovnicesc. În același timp, martirul nu acționează doar pe temeiul rațiunii sale, nu se întemeiază doar pe logică și nu înaintează în viață doar pe baza unor planuri omenești. Se lasă în seama luminării care vine de la fața Domnului și acționează și se poartă așa cum îl povățuiește Acela. De aceea stihara spune că a reușit să pășească spre "strălucirea cea neînserată", spre împărăția atotluminoasă a cerurilor, acolo unde Dumnezeirea face totul asemenea strălucirii ei și face ca totul să strălucească. Astfel, martirul strălucește și face sufletele noastre strălucitoare.
Prin urmare, mucenicul Emilian are credință lăuntrică, trăirea celor care nu se văd cu ochii pământești: nu vede și nu trăiește în felul în care trăiesc ceilalți; astfel, n-ar fi fost cu putință să ajungă martir. Ar fi putut ajunge un apostat sau un rob al păcatului, dar a venit momentul în care, în fața unei trăiri înfricoșătoare, la o cotitură a vieții, s-a hotărât să se lepede de toată agoniseala pământească. Atunci, Dumnezeu l-a învrednicit de o contemplație cerească. Mucenicul, ca unul ce "vede mai dinainte lumina neînserată" și se împărtășește de "strălucirea cea neînserată", devine un exemplu pentru viețuirea monahală, care, în mod fundamental, nu luptă pentru nimic altceva, decât pentru aceste lucruri.
Dar, ca să înțelegem mai bine ce înseamnă un mucenic, să ne amintim de cuvintele pe care le auzim la Paremiile martirilor: "Dumnezeu i-a pus la încercare și i-a găsit vrednici de El" (Înțel. Sol. 3, 5). Domnul a mărturisit despre Sine Însuși, dar i-a însărcinat și pe apostoli care I-au urmat în viața pământească să mărturisească despre El. În același timp, ne-a descoperit că adevărata credință se întemeiază pe mărturia pe care o dă Tatăl ceresc despre El. Prin urmare, martir-martor al Tatălui. Tatăl a binevoit întru Fiul și Fiul își află buna plăcere pururea întru Tatăl. Unul L-a aflat vrednic pe Celălalt, pentru a fi uniți în mod nedespărțit. Tatăl, prin har, îi face și pe apostoli, și pe mucenici, și apoi pe toți cuvioșii, părtași la vrednicia mărturisirii dumnezeirii Domnului. Dumnezeu ne face și pe noi să fim ceea ce a fost Sfântul Emilian și ceilalti mucenici.
Merită să zăbovim asupra textului în care Domnul l-a încercat pe mucenic și l-a găsit "vrednic de El". Domnul, fără să facă deosebire, cercetează fiecare inimă și, când o găsește vrednică de Dumnezeu, o alege. Dar când o află preocupată de ea însăși, obosită, lovită, îndurerată, dezamăgită și însingurată, robită stricăciunii și morții, atunci Domnul pleacă. Asta nu înseamnă că nu vrea s-o iubească și s-o îmbrățișeze, ci că ea însăși, așa cum este preocupată de sine însăși, nu conștientizează că în acel moment trece Stăpânitorul îngerilor, Dumnezeul dumnezeilor, Împăratul împăraților, Mirele sufletelor. Îngerii se pleacă și Îl însoțesc pe Domnul, Care e prezent în chip nevăzut și pășește, dar "noi, cei vii, cei rămași" (1 Tes. 4, 17) încă pe pământ, nu ne dăm seama de trecerea Lui și ne trezim doar după ce a plecat. Atunci vorbim despre iubirea lui Hristos, și tot cântăm că nimic nu ne desparte de ea, și simțim căderile noastre ca pe niște "manifestări" ale iubirii noastre pentru Hristos. Dar iubirea lui Dumnezeu este diferită de cea care nu costă moartea propriului ego.
"I-a găsit vrednici de El". Mucenicul Emilian a fost unul dintre martirii autentici, pentru că a sfărâmat idolii ca să ajungă întru toate vrednic de Dumnezeu. Câți idoli se încâlcesc în jurul inimii noastre, al minții noastre, al picioarelor noastre, și trebuie să-i sfărâmăm, dar nu putem! Ar putea fi chiar și o umbră de sentiment sau de raționament sau de voință! Sfântul Emilian s-a hotărât și a făcut. De aceea Slava de la Laude spune: "sânge și foc, însoțire a bucuriei". Focul - îl aprind ostenelile, truda și împrejurările, mănăstirea, oamenii și demonii, bolile și morțile, toate greutățile și întristările, voia lui Dumnezeu, călăii și tiranii. Pământul și cerul pot să aprindă focuri. Dacă toate acestea nu vor aprinde focuri, atunci nici martir nu există, iar Biserica va înceta să mai fie împodobită.
Nu există o bucurie mai mare decât sângele și focul care ies din această însoțire, din această sfântă pereche. Dar focul este adevărat, iar sângele este potrivit cu simțirea. Ce înseamnă aceasta? Pentru că toate luptele și patimile, toate problemele, toate morțile, toate tăierile capetelor, toate muceniciile au fost săvârșite pentru Hristos, înseamnă că în martiriu Se află Hristos si că pe toate acestea le săvârșește puterea lui Hristos. Omul nu este lăsat niciodată să fie încercat peste puterile lui. Nu noi săvârșim martiriul, ci Dumnezeu! În acele momente harul dumnezeiesc, Preasfânta Treime, Biserica întreagă sunt cu noi, și tocmai de aceea durata și caracterul înfricoșător și dureros al jertfirii propriului nostru sânge sunt de suprafață. Noi credem că oferim propriul nostru sânge, noi o trăim astfel, pentru că trăim plăcerea, și nu durerea vieții duhovnicești, din care curge miere și lapte, plăcerea și bucuria Duhului. De aceea, chiar dacă ajungi mare mucenic, să știi că tu nu ai făcut nimic, pentru că Dumnezeu le-a săvârșit pe toate! Tu doar să spui "da", iar pe toate celelalte le face Dumnezeu.
Înlăuntrul nostru însă se află o foarte subțire și nevăzută linie de demarcație între "da" și "nu", așa încât niciodată nu rămâne numai "da". Ne-am deprins să ne jucăm cu Dumnezeu, și nu să ne dăruim lui Dumnezeu. Acul cântarului voinței noastre nu poate să se oprească doar în dreptul iubirii lui Dumnezeu, pentru că magnetul inimii noastre ne stăpânește gândirea și simțirea. Astfel, ne jucăm, și nu e cu putință să ajungem martiri.
Si chiar dacă Dumnezeu face din noi, prin har, niște mici mucenici sau mari mucenici, chiar și atunci martiriul nostru este doar o "mică dăruire", pe care Dumnezeu o plinește. Este o "mică dăruire", pentru că Dumnezeul cel ceresc ne dăruiește "mulțime de cununi". Si numai faptul că ne-a dăruit rasa ajunge! Aș îndrăzni să spun: "Poartă rasa și du-te în iad!" Dar cine iubește și cinstește rasa, când va merge în iad, demonii îl vor izgoni, pentru că nu îl recunosc ca pe unul de-al lor. Atunci, îngerii îl vor lua de-a dreapta lor și îl vor conduce în strălucirea veșnică și nesecată.
Sfântul Emilian a fost chinuit până la sânge și, cu toate acestea, martiriul său a fost o "mică dăruire". Si noi, în fiecare zi, suntem chemați să mărturisim. Poate că avem cu toții visul de a ajunge cândva martiri. Până în prezent însă nu am ajuns, adică nu dăm acel foarte puțin pe care îl cere Dumnezeu.
Pentru că viața martirică este cea mai desăvârșită formă de sfințenie, martirii premerg apostolilor, iar apoi urmează cuvioșii, care se desăvârșesc prin martiriul lor zilnic. Astfel, avem toate felurile de martiri. Ei ne pun în față mii de pilde de viață desăvârșită, care a fost întrupată de martiriul monahal. Sfântul Emilian, precum și fiecare martir și cuvios, trebuie să fie, pentru noi, buretele care absoarbe toate desăvârșirile vieții, tot ce este vrednic de dorit.
Dorind martiriul, Îl găsim pe Hristos. Dorindu-L pe Hristos, găsim, dimpotrivă, viața cea muritoare. Aici se afla marea greșeală pe care o facem: în loc să iubim martiriul, sângele, noi Îl iubim pe Hristos. Astfel îl pierdem în mod sigur, pentru că acesta e un vis al unui suflet iubitor de plăcere. Este o dorință care arată anemie, neputință, individualism. Handicapații duhovnicește, cei mândri, spun că Îl iubesc pe Hristos, fiindcă lucrul acesta nu-i costă nimic. Spunând că Îl iubesc pe Hristos și că cred în El, urmăresc să obțină tot felul de drepturi; reușesc să-și afirme viața trăind în mod ticălos. Adevărul este că pe Hristos Îl găsesc și că pe Hristos Îl iubesc cei care iubesc martiriul.
Martirul este amprenta lui Dumnezeu, vlăstarul iubirii Lui, cel care absoarbe Dumnezeirea. Verbul μάσσω înseamnă "mă apropii și curăț cu insistență". Martirul își varsă sângele (αἰμάσσει), și prin sângele său se curăță pe sine și apropie Dumnezeirea. În același timp, martirul îl șterge și îl curăță pe cel de care se atinge, adică Biserica, trupul lui Hristos. Așa cum preotul curăță Sfântul Disc pe care Îl așează pe Hristos, ceva asemănător se întâmplă și cu martirul.
Ca martiri, suntem curățați, suntem spălați de orice întinăciune, devenim adevărate ștergare ale Domnului Iisus Hristos și ale vieții veșnice, ne apropiem de veșnicie, de Dumnezeire, o apucăm întreagă cu mâinile noastre, cu pocrovățul, cu buzele noastre, cu ștergerea Sfântului Antimis, ca să o mâncăm cu toate simțurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Prin urmare, martirul este cel care curăță și absoarbe dumnezeirea lui Iisus Hristos, pe care El o are după fire, și ne învrednicește și pe noi să o avem, după har, și să o păstrăm ca fiind a noastră.
Nu martirul le face pe toate acestea, ci "armura" tainică cu care Dumnezeu l-a întrarmat pe sfânt. Toți sfinții și toți îngerii se află în jurul martirului, la fel și panoplia Duhului (cf. Ef. 6, 11): credința, nădejdea, iubirea, pacea, blândețea, cugetul martiric, gândirea adevărată. Dumnezeu l-a încins pe sfânt cu puterea Lui.
În această atmosferă martirică trăim și noi, fiii acestei generații bolnave, păcătoase, întunecate, mincinoase. În această lume vidă, josnică, îndrăcită, trăim și noi ca niște copii ai ei, pe care însă Dumnezeu i-a înfiat prin botez, iar apoi prin tunderea monahală, ne-a înfiat din nou și ne-a unit din nou cu Sine. Astfel, ne împinge la același martiriu, la aceeași slavă, făcându-ne niște luptători, la fel ca pe Sfântul Emilian.
Învingător este cel care luptă, iar întreaga lui existență este o mărturie a luptelor sale. Dar pentru că, așa cum spune și Apostolul Pavel (cf. 1 Cor. 9, 24), în luptele duhovnicești Dumnezeu îi încununează pe toți, în timp ce în întrecerile omenești doar unul primește cununa, învingătorul nu este doar cel care poartă semnele martiriului, ci cel care poartă și cununa izbânzilor sale mucenicești. În realitate însă, aceste izbânzi le săvârșește Hristos, pentru că, așa cum a spus Paremia, El "Își va înarma zidirea spre apărarea de dușmani" (Întel. Sol. 5, 17).
Paremia se referă la izbânzile credinței și la faptele cele mari ale martirilor și ale sfinților, la zdrobirea vrăjmașilor și la slava purtătorilor de Dumnezeu. Dar, ca să arate că în spatele izbânzilor, Se ascunde Dumnezeu - altfel, nu ar fi cu putință ca vrăjmașii să fie învinși! -, spune: nu vă fie frică să fiți martiri în timpul vieții, pentru că Dumnezeu Însuși "va înarma zidirea spre apărarea de dușmani!" Desigur, cel mai mare dușman este sinele nostru, mai mare chiar și decât tiranii, decât demonii, decât patimile și decât greutățile. Toate acestea însă sunt învinse, pentru că există arta apărării și a biruinței noastre, de vreme ce Dumnezeu Si-a înarmat zidirea. Nu există niciun loc în care să nu se afle arme duhovnicești. După cum așezăm peste tot extinctoare, așa încât, dacă se aprinde un foc, să-l putem stinge imediat, tot așa și Dumnezeu a înarmat pământul și pe cel de sub pământ și de deasupra lui, făcând din ele "șantiere" de arme, ca să poți, în orice clipă ai nevoie de o armă duhovnicească, să o găsești și să biruiești. De ce te temi? Poartă panoplia credinței tale, îmbracă-te cu armele Duhului, și ele vor lupta pentru tine! Prin urmare, întreaga creație devine o armă împotriva dușmanilor lui Hristos. Ea însăși luptă pentru Hristos și pentru martiri.
Adeseori focurile se stingeau, cuptoarele încinse se răcoreau, leii își închideau gurile, munții se despicau ca să acopere trupurile martirilor, apele mărilor se retrăgeau ca să le scoată la mal, și credincioșii să-i poată cinsti cum se cuvine. Toate cele din cer și de pe pământ se aliau cu martirii și deveneau dușmani ai dușmanilor noștri, ai patimilor noastre și ai diavolului. Toate se aliază, pentru ca noi să devenim sfinți, să devenim martiri, să ajungem și noi un Emilian, iubindu-L pe Dumnezeu prin dorul după martiriu.
Întreaga zidire este gata să te facă un martir al lui Hristos. Ce greutate te poate opri să ajungi așa? Expresia "va înarma zidirea" are și un înțeles profetic: înseamnă că va îndumnezei zidirea. Am spus că arma noastră este Hristos, Duhul Sfânt, Care umplu zidirea și pe noi, și cu ajutorul Lor purtăm războiul. Sfânta Scriptură mai spune de asemenea: "Domnul va lupta pentru voi" (Ies. 14, 14), și altundeva: "Eu voi ieși pentru tine, tu ascunde-te și lasă-Mă pe Mine să merg înainte!" (Deut. 20, 14). Există multe astfel de expresii care dovedesc că Cel ce duce războiul este Dumnezeu, că a umplut firea creată de El Însuși, că a îndumnezeit-o. Dar, pentru ca fraza să nu poată fi răstălmăcită, nu spune că a îndumnezeit zidirea, ci că "a înarmat zidirea", ceea ce înseamnă: toate sunt pline de Dumnezeul nostru, iar noi suntem plini de Dumnezeire, adică mărturisim în viața noastră pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh prin martiriile noastre.
Lucrurile omenești convenționale, precum frumusețea omenească, ne sprijină ca să putem trăi în această lume. Ne împăcăm cu îmbrăcămintea pe cât este îngăduit, ca să trăim potrivit cu convențiile vieții omenești. Dar, pentru a trăi viața îngerilor și a sfinților, trebuie să ne unim cu "convențiile" cerului, cu legile veșnice și cu cuvântul Domnului. Trebuie să ajungem frumoși, așa ca îngerii și ca sfinții! Trebuie să le semănăm! Oricum, deasupra tuturor sunt semnele martiriului din mâinile noastre, din inima noastră și din tot trupul nostru.
Să vedem acum în ce fel se împlinește martiriul în viața noastră de zi cu zi.
Ca monahi, ne ducem viața într-un loc restrâns, așa încât să putem să ne adâncim în noi înșine și să ne suim la cer, nu să ne preumblăm încolo și încoace. În mănăstire, fiecare legătură este o apropiere a inimilor. Când cu ocazia sărbătorilor, ne desfătam de adunarea întregii obști, depășim limitele noastre individuale, îmbrăcăm porfira împărătească a bisericii, smerenia, iubirea, în unitatea noastră strânsă - cât de frumos sunteți împreună, unul lângă altul, în biserică! - , simțim pulsul trupului unic al Bisericii, apropiindu-ne în chip tanici unul de celălalt. De altfel, acest rol îl au și prăznuirile, adică pomenirea sărbătorilor și întâmplărilor importante din mănăstire.
Sfântul Atanasie Athonitul sărbătorea venirea sa la Athos. Praznicul prorocului Ilie sărbătorește începutul tunderilor monahale, pe care nu le uită nici locul și nici chiar pietrele roase de trecerea vremii și de vânturi. Dumnezeu le aduce pe toate înaintea noastră, ca să ne spună: "Iată cum te-am luat pe aripile Mele (cf. Ies. 19, 4), cum te-am ținut ca pe un prunc în bratele Mele, și acum te dau înapoi ca pe un "bărbat desăvârșit la vârsta măsurii deplinătății" (Ef. 4, 13), spre cinstea și slava lui Hristos!"
Sinaxele noastre, și mai cu seamă cele liturgice, care adună întregul univers în mijlocul nostru, au o mare importanță. În timpul lor, esența e reprezentată de cei nevăzuți care se adună cu noi, de Biserica nevăzută, în timp ce noi alcătuim învelișul acestei esențe. Ei sunt totul, iar noi, semnele care înfrumusețează preafrumoasa adunare de prăznuire a copiilor lui Dumnezeu.
Noi, oamenii, obișnuim ca, pe cât ne împărtășim de viața lui Dumnezeu, pe cât mâncăm și bem și ne veselim duhovnicește, pe atât uităm binefacerile Lui. Noi însă, chiar și atunci când le uităm, ni le reamintim prin aceste sărbători.
Starețul este centrul vieții noastre. Cu cât mai mult Starețul este retras și însingurat, rugându-se studiind duhovnicește, având mâinile întinse către cer, pe atât există siguranța că mănăstirea va înainta. O singură zi de rugăciune de-a lui valorează mai mult decât o sută de zile de zbucium, de frământare, de gâfâială, de împrăștieri, de preocupare a inimii sale, a buzelor lui, a mâinilor și a ochilor lui, pentru "rezolvarea" problemelor mănăstirii. Si acestea trebuie făcute, dar nu reprezintă ceva adevărat, sunt numai pentru iconomia firii noastre omenești. Starețul este făcut ca să fie "un Hristos", și nu un muritor care ascultă propriile noastre văicăreli și ne face să vegetăm. Mai bine să murim ca atâția martiri, decât să trăim o viață mincinoasă, o viață mizeră! Ce îndreptățire și ce cuvânt de apărare vom avea pentru deșertăciunea vieții noastre? Înaintea lui Dumnezeu putem sta numai ca eroi!
Cu siguranță, există o modalitate ca Starețul să-l ajute pe monahul său, să se plece și să-l întrebe: "Copilul meu, ce faci? Ce-ți lipsește, ce nevoie ai, ca să te ajut? Știi cât de mult de iubesc și te înțeleg. Mă voi ruga pentru tine".
Dar mai există și cealaltă modalitate, pe care o cunoaștem din Vechiul Legământ, veche de mii de ani, de pe când s-a zidit Templul lui Solomon: stăm în Sfânta Sfintelor, în locul prezenței lui Dumnezeu, ne însingurăm acolo, în timp ce copiii lui Dumnezeu sunt afară, iar noi vorbim cu Dumnezeu despre fiii Lui. Atunci, Dumnezeu le rânduiește pe toate în cel mai potrivit fel. El știe ce ne trebuie, ce ni se potrivește, ce ne face cinste, ca să intrăm în împărăția Lui.
Toți monahii la un loc nu fac cât un Stareț. S-ar putea ca unii să creadă nu numai că pot să fie stareți, dar chiar și să-l sfătuiască pe arhiepiscop, pe rege, pe prim-ministru, pe toată lumea. Tuturor ni se pare că avem astfel de înzestrări, încât putem să-i sfătuim până și pe arhangheli, pe Mihail și pe Gavriil, cum să prăznuiască în cer sărbătoarea arhanghelilor. Acesta-i adevărul! O să-mi spuneți: "Nu ne deznădăjdui!" Nu vă deznădăjduiesc, pentru că viitorul aparține lui Dumnezeu.
După cum în trupul nostru se ascunde inima și celelalte organe importante, fără de care nu am putea trăi, tot așa și voi trebuie să-l ascundeți pe Starețul vostru în cele mai adânci tainițe ale inimii voastre și ale mănăstirii, să-l feriți de preocupări lumești, de grijă, de probleme, de împrăștieri, pentru că acestea netrebnicesc până și cele mai frumoase suflete și subjugă până și cele mai sfinte dispoziții lăuntrice. Adică, oamenii se dezarticulează când nu duc o viața așa cum o vrea Dumnezeu.
Dacă noi avem patimile noastre, neputințele noastre, nedesăvârșirile noastre, egoismele noastre, incapacitățile noastre și vrem să trăim în jurul tuturor, vrem ca toate să treacă prin mâna noastră, atunci cel puțin să-l ferim de acestea pe Stareț, pentru că el, ca părinte, poate să dea înapoi. Voi, nu numai ca fii, ci și ca fiice ale Sionului, trebuie să îl ocrotiți într-o cetățuie, în locul cel mai frumos și mai înalt, pentru ca îngerii să-l vadă și să-i audă glasul și să facă ascultare la ceea ce le spune.
Mănăstirea nu are viață când Starețul se îndeletnicește cu multe. Atunci e o mănăstire de oameni morți. Mănăstirea trăiește, cu toată măreția viețuirii monahale, atunci când Starețul este isihast. Sigur că locul în care ne aflăm este puțin cam lumesc și turistic, dar ne luăm toate măsurile ca să devină pustia Nitriei, Bitinia sau Olimp. În zilele noastre, nici pe Sinai, nici altundeva, ba nici chiar pe lună nu mai găsești isihie, pentru că toate au fost cucerite de turism.
Siguranță există doar când Starețul trăiește în isihie. Biserica se salvează în pustie, acolo își are măreția ei, dinamismul ei, și de acolo coboară ca să ducă războiul cu dușmanii ei. Ca să reușească un lucru duhovnicesc, nu e nevoie de "sângele țapilor și al taurilor" (Evr. 9, 13), nici de cel al păsărilor și al zburătoarelor, ci de sângele celui îndumnezeit, de sângele omului duhovnicesc, care va îngrășa pământul și-l va face Biserică. După cum preschimbăm un loc pietros într-unul cultivabil, tot așa lucrează și sângele care circulă prin vinele monahilor îndumnezeiți.
Un meșteșugar bun este cel care lucrează și nu se vede, unul care nu produce probleme, nu întârzie, ci se uită pe el însuși și nimeni nu e nemulțumit de el. Cu toții suntem ceea ce avem înlăuntrul nostru, și nu ceea ce facem. Ceea ce facem este jertfa noastră pentru iubirea frățească și pentru lumea pe care o slujim.
Dumnezeu le rânduiește pe toate. Dumnezeu ne dă oamenii, îngerii și sfinții care să ne înlesnească viața. Într-adevăr, întregul cer și întregul pământ ne slujesc!
Înlăuntrul nostru însă se află o foarte subțire și nevăzută linie de demarcație între "da" și "nu", așa încât niciodată nu rămâne numai "da". Ne-am deprins să ne jucăm cu Dumnezeu, și nu să ne dăruim lui Dumnezeu. Acul cântarului voinței noastre nu poate să se oprească doar în dreptul iubirii lui Dumnezeu, pentru că magnetul inimii noastre ne stăpânește gândirea și simțirea. Astfel, ne jucăm, și nu e cu putință să ajungem martiri.
Si chiar dacă Dumnezeu face din noi, prin har, niște mici mucenici sau mari mucenici, chiar și atunci martiriul nostru este doar o "mică dăruire", pe care Dumnezeu o plinește. Este o "mică dăruire", pentru că Dumnezeul cel ceresc ne dăruiește "mulțime de cununi". Si numai faptul că ne-a dăruit rasa ajunge! Aș îndrăzni să spun: "Poartă rasa și du-te în iad!" Dar cine iubește și cinstește rasa, când va merge în iad, demonii îl vor izgoni, pentru că nu îl recunosc ca pe unul de-al lor. Atunci, îngerii îl vor lua de-a dreapta lor și îl vor conduce în strălucirea veșnică și nesecată.
Sfântul Emilian a fost chinuit până la sânge și, cu toate acestea, martiriul său a fost o "mică dăruire". Si noi, în fiecare zi, suntem chemați să mărturisim. Poate că avem cu toții visul de a ajunge cândva martiri. Până în prezent însă nu am ajuns, adică nu dăm acel foarte puțin pe care îl cere Dumnezeu.
Pentru că viața martirică este cea mai desăvârșită formă de sfințenie, martirii premerg apostolilor, iar apoi urmează cuvioșii, care se desăvârșesc prin martiriul lor zilnic. Astfel, avem toate felurile de martiri. Ei ne pun în față mii de pilde de viață desăvârșită, care a fost întrupată de martiriul monahal. Sfântul Emilian, precum și fiecare martir și cuvios, trebuie să fie, pentru noi, buretele care absoarbe toate desăvârșirile vieții, tot ce este vrednic de dorit.
Dorind martiriul, Îl găsim pe Hristos. Dorindu-L pe Hristos, găsim, dimpotrivă, viața cea muritoare. Aici se afla marea greșeală pe care o facem: în loc să iubim martiriul, sângele, noi Îl iubim pe Hristos. Astfel îl pierdem în mod sigur, pentru că acesta e un vis al unui suflet iubitor de plăcere. Este o dorință care arată anemie, neputință, individualism. Handicapații duhovnicește, cei mândri, spun că Îl iubesc pe Hristos, fiindcă lucrul acesta nu-i costă nimic. Spunând că Îl iubesc pe Hristos și că cred în El, urmăresc să obțină tot felul de drepturi; reușesc să-și afirme viața trăind în mod ticălos. Adevărul este că pe Hristos Îl găsesc și că pe Hristos Îl iubesc cei care iubesc martiriul.
Ca martiri, suntem curățați, suntem spălați de orice întinăciune, devenim adevărate ștergare ale Domnului Iisus Hristos și ale vieții veșnice, ne apropiem de veșnicie, de Dumnezeire, o apucăm întreagă cu mâinile noastre, cu pocrovățul, cu buzele noastre, cu ștergerea Sfântului Antimis, ca să o mâncăm cu toate simțurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Prin urmare, martirul este cel care curăță și absoarbe dumnezeirea lui Iisus Hristos, pe care El o are după fire, și ne învrednicește și pe noi să o avem, după har, și să o păstrăm ca fiind a noastră.
Nu martirul le face pe toate acestea, ci "armura" tainică cu care Dumnezeu l-a întrarmat pe sfânt. Toți sfinții și toți îngerii se află în jurul martirului, la fel și panoplia Duhului (cf. Ef. 6, 11): credința, nădejdea, iubirea, pacea, blândețea, cugetul martiric, gândirea adevărată. Dumnezeu l-a încins pe sfânt cu puterea Lui.
În această atmosferă martirică trăim și noi, fiii acestei generații bolnave, păcătoase, întunecate, mincinoase. În această lume vidă, josnică, îndrăcită, trăim și noi ca niște copii ai ei, pe care însă Dumnezeu i-a înfiat prin botez, iar apoi prin tunderea monahală, ne-a înfiat din nou și ne-a unit din nou cu Sine. Astfel, ne împinge la același martiriu, la aceeași slavă, făcându-ne niște luptători, la fel ca pe Sfântul Emilian.
Învingător este cel care luptă, iar întreaga lui existență este o mărturie a luptelor sale. Dar pentru că, așa cum spune și Apostolul Pavel (cf. 1 Cor. 9, 24), în luptele duhovnicești Dumnezeu îi încununează pe toți, în timp ce în întrecerile omenești doar unul primește cununa, învingătorul nu este doar cel care poartă semnele martiriului, ci cel care poartă și cununa izbânzilor sale mucenicești. În realitate însă, aceste izbânzi le săvârșește Hristos, pentru că, așa cum a spus Paremia, El "Își va înarma zidirea spre apărarea de dușmani" (Întel. Sol. 5, 17).
Adeseori focurile se stingeau, cuptoarele încinse se răcoreau, leii își închideau gurile, munții se despicau ca să acopere trupurile martirilor, apele mărilor se retrăgeau ca să le scoată la mal, și credincioșii să-i poată cinsti cum se cuvine. Toate cele din cer și de pe pământ se aliau cu martirii și deveneau dușmani ai dușmanilor noștri, ai patimilor noastre și ai diavolului. Toate se aliază, pentru ca noi să devenim sfinți, să devenim martiri, să ajungem și noi un Emilian, iubindu-L pe Dumnezeu prin dorul după martiriu.
Întreaga zidire este gata să te facă un martir al lui Hristos. Ce greutate te poate opri să ajungi așa? Expresia "va înarma zidirea" are și un înțeles profetic: înseamnă că va îndumnezei zidirea. Am spus că arma noastră este Hristos, Duhul Sfânt, Care umplu zidirea și pe noi, și cu ajutorul Lor purtăm războiul. Sfânta Scriptură mai spune de asemenea: "Domnul va lupta pentru voi" (Ies. 14, 14), și altundeva: "Eu voi ieși pentru tine, tu ascunde-te și lasă-Mă pe Mine să merg înainte!" (Deut. 20, 14). Există multe astfel de expresii care dovedesc că Cel ce duce războiul este Dumnezeu, că a umplut firea creată de El Însuși, că a îndumnezeit-o. Dar, pentru ca fraza să nu poată fi răstălmăcită, nu spune că a îndumnezeit zidirea, ci că "a înarmat zidirea", ceea ce înseamnă: toate sunt pline de Dumnezeul nostru, iar noi suntem plini de Dumnezeire, adică mărturisim în viața noastră pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh prin martiriile noastre.
Lucrurile omenești convenționale, precum frumusețea omenească, ne sprijină ca să putem trăi în această lume. Ne împăcăm cu îmbrăcămintea pe cât este îngăduit, ca să trăim potrivit cu convențiile vieții omenești. Dar, pentru a trăi viața îngerilor și a sfinților, trebuie să ne unim cu "convențiile" cerului, cu legile veșnice și cu cuvântul Domnului. Trebuie să ajungem frumoși, așa ca îngerii și ca sfinții! Trebuie să le semănăm! Oricum, deasupra tuturor sunt semnele martiriului din mâinile noastre, din inima noastră și din tot trupul nostru.
***
Să vedem acum în ce fel se împlinește martiriul în viața noastră de zi cu zi.
Ca monahi, ne ducem viața într-un loc restrâns, așa încât să putem să ne adâncim în noi înșine și să ne suim la cer, nu să ne preumblăm încolo și încoace. În mănăstire, fiecare legătură este o apropiere a inimilor. Când cu ocazia sărbătorilor, ne desfătam de adunarea întregii obști, depășim limitele noastre individuale, îmbrăcăm porfira împărătească a bisericii, smerenia, iubirea, în unitatea noastră strânsă - cât de frumos sunteți împreună, unul lângă altul, în biserică! - , simțim pulsul trupului unic al Bisericii, apropiindu-ne în chip tanici unul de celălalt. De altfel, acest rol îl au și prăznuirile, adică pomenirea sărbătorilor și întâmplărilor importante din mănăstire.
Sfântul Atanasie Athonitul sărbătorea venirea sa la Athos. Praznicul prorocului Ilie sărbătorește începutul tunderilor monahale, pe care nu le uită nici locul și nici chiar pietrele roase de trecerea vremii și de vânturi. Dumnezeu le aduce pe toate înaintea noastră, ca să ne spună: "Iată cum te-am luat pe aripile Mele (cf. Ies. 19, 4), cum te-am ținut ca pe un prunc în bratele Mele, și acum te dau înapoi ca pe un "bărbat desăvârșit la vârsta măsurii deplinătății" (Ef. 4, 13), spre cinstea și slava lui Hristos!"
Sinaxele noastre, și mai cu seamă cele liturgice, care adună întregul univers în mijlocul nostru, au o mare importanță. În timpul lor, esența e reprezentată de cei nevăzuți care se adună cu noi, de Biserica nevăzută, în timp ce noi alcătuim învelișul acestei esențe. Ei sunt totul, iar noi, semnele care înfrumusețează preafrumoasa adunare de prăznuire a copiilor lui Dumnezeu.
Noi, oamenii, obișnuim ca, pe cât ne împărtășim de viața lui Dumnezeu, pe cât mâncăm și bem și ne veselim duhovnicește, pe atât uităm binefacerile Lui. Noi însă, chiar și atunci când le uităm, ni le reamintim prin aceste sărbători.
Cu siguranță, există o modalitate ca Starețul să-l ajute pe monahul său, să se plece și să-l întrebe: "Copilul meu, ce faci? Ce-ți lipsește, ce nevoie ai, ca să te ajut? Știi cât de mult de iubesc și te înțeleg. Mă voi ruga pentru tine".
Dar mai există și cealaltă modalitate, pe care o cunoaștem din Vechiul Legământ, veche de mii de ani, de pe când s-a zidit Templul lui Solomon: stăm în Sfânta Sfintelor, în locul prezenței lui Dumnezeu, ne însingurăm acolo, în timp ce copiii lui Dumnezeu sunt afară, iar noi vorbim cu Dumnezeu despre fiii Lui. Atunci, Dumnezeu le rânduiește pe toate în cel mai potrivit fel. El știe ce ne trebuie, ce ni se potrivește, ce ne face cinste, ca să intrăm în împărăția Lui.
Toți monahii la un loc nu fac cât un Stareț. S-ar putea ca unii să creadă nu numai că pot să fie stareți, dar chiar și să-l sfătuiască pe arhiepiscop, pe rege, pe prim-ministru, pe toată lumea. Tuturor ni se pare că avem astfel de înzestrări, încât putem să-i sfătuim până și pe arhangheli, pe Mihail și pe Gavriil, cum să prăznuiască în cer sărbătoarea arhanghelilor. Acesta-i adevărul! O să-mi spuneți: "Nu ne deznădăjdui!" Nu vă deznădăjduiesc, pentru că viitorul aparține lui Dumnezeu.
După cum în trupul nostru se ascunde inima și celelalte organe importante, fără de care nu am putea trăi, tot așa și voi trebuie să-l ascundeți pe Starețul vostru în cele mai adânci tainițe ale inimii voastre și ale mănăstirii, să-l feriți de preocupări lumești, de grijă, de probleme, de împrăștieri, pentru că acestea netrebnicesc până și cele mai frumoase suflete și subjugă până și cele mai sfinte dispoziții lăuntrice. Adică, oamenii se dezarticulează când nu duc o viața așa cum o vrea Dumnezeu.
Dacă noi avem patimile noastre, neputințele noastre, nedesăvârșirile noastre, egoismele noastre, incapacitățile noastre și vrem să trăim în jurul tuturor, vrem ca toate să treacă prin mâna noastră, atunci cel puțin să-l ferim de acestea pe Stareț, pentru că el, ca părinte, poate să dea înapoi. Voi, nu numai ca fii, ci și ca fiice ale Sionului, trebuie să îl ocrotiți într-o cetățuie, în locul cel mai frumos și mai înalt, pentru ca îngerii să-l vadă și să-i audă glasul și să facă ascultare la ceea ce le spune.
Mănăstirea nu are viață când Starețul se îndeletnicește cu multe. Atunci e o mănăstire de oameni morți. Mănăstirea trăiește, cu toată măreția viețuirii monahale, atunci când Starețul este isihast. Sigur că locul în care ne aflăm este puțin cam lumesc și turistic, dar ne luăm toate măsurile ca să devină pustia Nitriei, Bitinia sau Olimp. În zilele noastre, nici pe Sinai, nici altundeva, ba nici chiar pe lună nu mai găsești isihie, pentru că toate au fost cucerite de turism.
Siguranță există doar când Starețul trăiește în isihie. Biserica se salvează în pustie, acolo își are măreția ei, dinamismul ei, și de acolo coboară ca să ducă războiul cu dușmanii ei. Ca să reușească un lucru duhovnicesc, nu e nevoie de "sângele țapilor și al taurilor" (Evr. 9, 13), nici de cel al păsărilor și al zburătoarelor, ci de sângele celui îndumnezeit, de sângele omului duhovnicesc, care va îngrășa pământul și-l va face Biserică. După cum preschimbăm un loc pietros într-unul cultivabil, tot așa lucrează și sângele care circulă prin vinele monahilor îndumnezeiți.
Un meșteșugar bun este cel care lucrează și nu se vede, unul care nu produce probleme, nu întârzie, ci se uită pe el însuși și nimeni nu e nemulțumit de el. Cu toții suntem ceea ce avem înlăuntrul nostru, și nu ceea ce facem. Ceea ce facem este jertfa noastră pentru iubirea frățească și pentru lumea pe care o slujim.
Dumnezeu le rânduiește pe toate. Dumnezeu ne dă oamenii, îngerii și sfinții care să ne înlesnească viața. Într-adevăr, întregul cer și întregul pământ ne slujesc!
Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători
Condacul Sfântului Mucenic Emilian de la Durostor
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi...
Arătatu-Te-ai astăzi...
Arătatu-te-ai luminos luminător, mucenice şi cu strălucirile minunilor luminezi toată făptura, izgonind totdeauna negura patimilor de la cei ce te cinstesc pe tine, Mărite Mucenice Emilian.
Troparul Sfântului Mucenic Emilian de la Durostor
Glasul 4
Mucenicul Tău, Doamne, Emilian, întru nevoinţa sa, cununa nesctricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Rugăciune către Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor
Prealăudate mucenice al lui Hristos, Sfinte Emilian, care ai sfărâmat altarele idolilor și te-ai adus jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, auzi-ne pe noi, cei ce cădem înaintea icoanei tale și cu umilință te rugăm: fii mijlocitor nouă către Stăpânul și Mântuitorul lumii, ca unul care ai dobândit îndrăznire către Dumnezeu. Cel ce ai risipit idolii templului, alungă idolii necredinței care s-au înălțat în sufletele noastre și, prin rugăciunile tale către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, zdrobește păcatul sub picioarele noastre, ca să punem hotar vieții noastre întinate. Stea luminoasă pe cerul Bisericii, alungă întunericul neîncrederii dintre noi și umple mintea noastră de cunoștința cea adevărată din înțelepciunea cea dată ție. Candela care arzi veșnic de dragostea lui Hristos, aprinde-ne si pe noi cu evlavie si iubire. Dă-ne răbdarea ta, Sfinte, virtute cu care ai biruit privind la Cel a Cărui suferință a depășit orice suferință și a Cărui slavă strălucitoare a depășit orice slavă. Dă-ne curajul și voința ta; credința și iubirea ta către Dumnezeu. Învață-ne umilința cu care ai părăsit toate bucuriile și bogățiile pământești, iară pacea cu care ai stat în fața guvernatorului, fă să strălucească și în noi podoaba frumuseții inimii tale curate. Tu, care umpli de lumină pe cei credincioși, pune în noi, cu rugăciunile tale, temelia statorniciei și a sfințeniei, Moștenitorule al nemuririi, roagă-te să fim și noi împreună cu tine moștenitori. Tu, care te desfătezi cu cetele tuturor sfinților și faci fii ai luminii pe cei ce se roagă ție și te prăznuiesc, roagă-te să ajungem la Soarele dreptății și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care strălucește peste toți cei pecetluiți cu Sângele Său. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu