Arhim. Emilianos Simonopetritul: "omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și, în locul acestora, preferă orice altceva îl face să simtă că este singur". "Comuniunea este propria noastră naștere în cetatea lui Dumnezeu"

[...]Înțelepciunea lui Dumnezeu poate găsi modalități prin care să ascundă Dumnezeirea. De ce? Pentru că omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și, în locul acestora, preferă orice altceva îl face să simtă că este singur, pentru că Dumnezeu înseamnă ceva universal și atotcuprinzător. Omul așa este plăsmuit de păcat, de cea de-a doua sa naștere, am puntea zice, este astfel înveșmântat cu ispita Evei, încât vrea să trăiască singur, iar cea mai puternică trăire a sa este propria însingurare. Peste tot există inimi care trăiesc singure. Le poți găsi până și acolo unde oamenii trăiesc îngrămădiți unul în altul. Fiecare are posibilitatea să-și ascundă viața și să rămână cu totul singur. Iar aceasta pentru că nu poate să trăiască cu un Dumnezeu atotcuprinzător și veșnic.

Prin urmare, omul și-a făcut sinele "dumnezeu", ca să trăiască în propria-i mizerie, în relativul și efemerul său, în odihna pe care și-o dă de fiecare dată sieși; astăzi este bun lucrul acesta, mâine vreo rugăciune, poimâine un hram, răspoinmâine un păcat și, apoi, altceva. Adică, ceva care îl distrează și, în același timp, îi fărâmițează viața, timpul, inima, voința - una vrea, și alta face; în lipsa lui Dumnezeu, singurătatea este umplută de persoana egoistă cu surogate. Astfel, însingurarea, care seamănă cu o fiară omnivoră, devoră și distruge orice formă de răgaz.

Dumnezeu Se ascunde, pentru că oamenii se tem să-L țină lângă ei. Așa cum copilașul se teme de locurile înalte sau adânci, așa cum te apucă amețeala în fața cifrelor astronomice, tot așa ne apucă amețeală în fața Dumnezeului cel atotcuprinzător, Care este deasupra a toate și, în același timp, le cuprinde pe toate. Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a iubirii Lui. Este o deșertare, care se întâmplă dintotdeauna și continuă să se petreacă, iar sub forma întrupării, ea ni s-a înfățișat la nașterea lui Hristos. Hristos Își continuă coborârea, deșertarea, pentru a face părtașe la Sine, inima, gândul, mintea și păcatul fiecăruia. Le ia pe toate asupra Sa, ca să poată, ascuns îndărătul  lor, să-l despovăreze pe om și să-l țină legat de iubirea Lui, fără să-i suprime libertatea. 

[...]

Maica Domnului s-a hotărnicit în pântecele Anei, apoi în Sfânta Sfintelor și, în cele din urmă în mormântul din care a ieșit, fiind luată. Hristos, prin întruparea Sa, S-a hotărnicit în pântecele Fecioarei, apoi în mormânt, iar acum, din pricina firii Sale omenești, Se găsește, oarecum hotărnicit de-a dreapta Tatălui. La fel și noi ne hotărnicim într-un anume loc, într-o anume viețuire, într-o societate de oameni, de îngeri, și de sfinți. Frații noștri sunt sfinții vii. Nu se poate ca sfințenia mea să fie independentă de sfințenia ta, nu mă pot sfinți fără tine, așa cum nici tu nu poți fără mine. Comuniunea care s-a creat este propria noastră naștere în cetatea lui Dumnezeu, strămutarea noastră din lumea aceasta într-o altă lume. Noi așteptăm ceruri noi și pământ nou (cf. 2 Ptr. 3, 13), pe care, nu cerurile create le preînchipuie - acestea vor fi distruse și se vor schimba "cu vuiet mare" (cf. 2 Ptr. 3, 10) -, ci le preînchipuie viețuirea monahală, și toate câte le facem, le avem și le-am gândit în această viețuire. 

Hotărnicirea noastră este împreună cu oameni, dar aceștia ascund înlăuntrul lor un conținut mai adânc, comuniunea lor cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții. Pentru că ne adunăm aici noi toți, oare noi reprezentăm plinătatea obștii noastre? Nu, noi suntem doar privitorii plinătății ei. Conținutul mănăstirii nu suntem noi, monahii. Noi suntem martorii conținutului, cei cărora li s-a încredințat conținutul, suntem cei inițiați în taine de către acest conținut. Am venit pentru acest conținut care sunt îngerii, sfinții, Dumnezeu. Aceasta este viețuirea noastră. Mănăstirea nu este cetatea fiecărui Stareț, ci cetatea lui Dumnezeu. [...] 

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători -
Intrarea în Biserica a Maicii Domnului