Psalmul 102 cântat la Mănăstirea Simonos Petra din Athos
Psalmul 102 cântat biserica Sf. Anastasia Romana a Mănăstirii Grigoriu din Athos
Psalmul 102 - Adrian Sirbu (Byzantion) si maicile de la Man. Paltin
Psalmul 102
1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnulşi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnulşi nu uita toate răsplătirile Lui.3. Pe Cel ce are milă de toate fărădelegile tale,pe Cel ce vindecă toate bolile tale;4. Pe Cel ce răscumpără din stricăciune viaţa ta,pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;5. Pe Cel ce umple de bunătăţi poftirea ta;înnoi-se-va ca a vulturului tinereţea ta.6. Făcând milostenii, Domnul,şi judecată tuturor celor nedreptățiți.7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise,fiilor lui Israel voile Sale.8. Îndurat şi milostiv este Domnul,îndelung-răbdător şi mult-milostiv.9. Nu până în sfârşit se va mânia,nici în veac împotrivă se va porni.10. Nu după fărădelegile noastre a făcut nouă,nici după păcatele noastre a răsplătit nouă,11. Că după înălțimea cerului de la pământ,a întărit Domnul mila sa, spre cei ce se tem de El.12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri,depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.13. În ce chip se îndură tatăl spre fii,aşa S-a îndurat Domnul de cei ce se tem de Dânsul;14. Că El a cunoscut plămada noastră:adusu-Și-a aminte că ţărână suntem.15. Omul, ca iarba zilele lui,ca floarea câmpului aşa va înflori.16. Că vânt a trecut peste dânsa şi nu va fişi nu se va mai cunoaşte locul ei.17. Iar mila Domnului din veac și până în veacpeste cei ce se tem de Dânsul,și dreptatea Lui spre fiii fiilor,18. Pentru cei ce păzesc legământul Luiși îşi aduc aminte de poruncile Lui, pentru a le plini.19. Domnul în cer a gătit scaunul Săuşi împărăţia Lui pe toate le stăpâneşte.20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui,cei puternici în tărie, care faceţi cuvântul Luispre a auzi glasul cuvintelor Lui.21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui,slugile Lui, care faceţi voia Lui.22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui,binecuvintează suflete al meu pe Domnul.
Câteva extrase din tâlcuirea la Psalmul 102
de Arhim. Emilianos Simonopetritul
4. "Pe Cel ce răscumpără din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări" (Psalm 102, 4)
Cât de puternice sunt aceste participii care vin unul după altul! Îl aduc pe Dumnezeu atât de aproape de noi, încât să Îl vedem în imagini continue, mereu tot mai aproape de noi, lucrând pentru mântuirea noastră finală. Ai păcătuit? Este milostiv. N-ai păcătuit? Intră înlăuntrul tău și nu doar îți va alinta inima, ci ți-o va înnoi. Dar dacă tu, cu toate acestea, îți continui drumul, propria ta alergătură, atunci...
"Pe Cel ce răscumpără din stricăciune viaţa ta". Ce înseamnă stricăciune? Stricare, putrezire. Când nu te apucă Dumnezeu, atunci te descompui. Rana-ți putrezește, pute, le e scârbă de tine. El însă este Cel care te izbăvește de duhoare, răscumpăra din stricăciune viata ta.
"Pe Cel ce răscumpără din stricăciune viaţa ta". Pe Cel care o ia înainte și te renaște în ceasul în care mori, în vreme ce tu ești bătrân din pricina păcatului. Ai fost tânăr, ai ajuns bătrân. Te face prunc! Te aduce iarăși în pântecele iubirii și te creează dintru început.
Jumătatea de stih "Pe Cel ce răscumpără din stricăciune viaţa ta" putem să o tâlcuim în sens duhovnicesc: Cel care te răscumpără din mentalitatea stricăciunii, din mintea lumească, din cugetul trupesc, din moarte. Dar traducerea literală atât a textului ebraic, cât și a textului Septuagintei este atât de puternică, încât nu e nevoie de nici o spiritualizare a textului.
"Pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări". Pe Cel ce te încununează cu iubire și cu îndurări. Mila, îndurările sunt lucrarea, manifestarea și exteriorizarea bunătății, care este o caracteristică, o însușire a lui Dumnezeu. Adică nu te răscumpără numai din boală, din stricăciune, nu numai că te scoate din putregai, dar pe deasupra te și încununează și, în cele din urmă, te face un biruitor încununat. Este o imagine războinică. În timp ce cineva este gata să fie zdrobit și toți ceilalți din jurul lui sunt gata să se bucure de înfrângerea lui, în ultima clipă el găsește puterea să-l învingă pe cel care a fost pentru puțin timp învingătorul lui. Tocmai în clipa în care vor aplauda pierzania lui, vor vedea că este așezat domn, că este încununat. Lucrurile se schimbă: nu numai că ne scapă de distrugere, dar ne și unge biruitori ai vieții, ne conduce la cel mai înalt punct al slavei în care poate să ajungă firea omenească. Ne încununează cu mila Lui, cu îndurările Lui. Ne dăruiește sinele Lui.
Din ultima stare a căderii îl duce pe om la cea mai înaltă stare a înfățișării sale înaintea lui Dumnezeu. Merge încununat, înfrumusețat, înveșmântat, ca să-I aducă lui Dumnezeu jertfa doxologiei sale, a laudei sale, a jertfei sale de pace.
De ce zice "pe Cel ce te încununează"? Pentru că tu nu ai fost vrednic să călătorești înveșmântat, nu ai fost vrednic să te apropii de jertfelnic; El a dezbrăcat păcatul de pe tine, te-a îmbrăcat cu veșmânt nestricăcios și te-a încununat cu milă și cu îndurările Lui. El însuși te-a înfățișat întreg înaintea jertfelnicului slujind lui Dumnezeu. Este rezultatul, dar și darul, care vine de la Dumnezeu, din harul Lui, pentru că toate încep de la El. Foarte frumoasă imagine! Unde îl duce Dumnezeu până la urmă pe om, încă din timpul vieții! Întotdeauna unirea omului cu Dumnezeu se săvârșește în jurul jertfelnicului. Chiar și cel de la care Dumnezeu și-a întors privirea din pricina fărădelegii lui vine acum încununat de Însuși Dumnezeu.
Că după înălțimea cerului de la pământ, a întărit Domnul mila sa, spre cei ce se tem de El." Care este sensul? Ia să vedem stihul următor: "Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre". Tatăl îl întreabă pe copil: "Copilul meu, cât de mult mă iubești?" Si el își deschide mânuțele și zice: "Atâta și încă pe atâta, sau până la cer!". Se străduiește să redea o dimensiune care nu are limită întinzându-și cât poate de mult mânuțele sau privind cât poate de mult în sus, în înălțime. La fel face și Psalmistul. Cât de mult mă iubești, Dumnezeul meu? Pe cât de departe este cerul de pământ. Atât de înaltă, atât de mare, atât de puternică, atât de tare, atât de fără de asemănare este iubirea lui Dumnezeu spre cei ce se tem de El!
Amintește de veșnicia lui Dumnezeu ca să arate prin contrast cât de mic este omul în dimensiunea timpului. "Iară mila Domnului din veac și până în veac". Dumnezeu este veșnic, veșnică e și iubirea Lui. Omul este tocmai invers. "Omul, ca iarba zilele lui". Care ar fi ordinea normală a cuvintelor? Zilele omului, ca iarba. Nu urmează însă sintaxa normală, ci produce un anacolut pentru a accentua scurtimea vieții omului. "Ca floarea câmpului aşa va înflori". Il vezi pe om a ajunge tânăr, un flăcău, îl admiri și zici: "Ce mândrețe de om!", totuși, întreaga lui tinerețe, înflorirea lui este ca înflorirea unei flori sălbatice de care azi te bucuri, iar mâine s-a ofilit. Toti anii în care omul se afla în floarea vârstei, toți anii reușitei sale, ai bucurie sale, ai răzvrătirii sale împotriva lui Dumnezeu nu sunt decât o clipă înaintea Lui. Așa că viața omului seamănă cu o plăntuță, cu o floare sălbatică.
"Că vânt a trecut peste dânsa şi nu va fi". Când suflă vântul, petalele macului se împrăștie și rămâne numai codița în care lovește vântul și o culcă la pământ. Vântul suflă și risipește floarea sălbatică și n-o mai poate găsi cineva, nici să recunoască locul unde a fost. Vezi dimineața un loc foarte frumos cu flori minunate și te întorci după-amiază. Intre timp a bătut vântul și florile au dispărut. Cauți să afli locul și nu-l găsești.
Potrivit cu textul ebraic: "și locul acesta nu se va mai cunoaște". Vezi pe cineva în plină tinerețe. Apoi, după cinci ani de curvie și duhoare îl vezi din nou, plin de riduri, și pe chipul lui sunt întipărite toate umbrele păcatului, și te întrebi: "El să fie?" Nu poți nici să-l mai recunoști! Atât de repede se ofilește și floarea, încât, în aceeași zi, nici măcar locul care a născut-o nu mai poate fi recunoscut.
"Că vânt a trecut peste dânsa şi nu va fi şi nu se va mai cunoaşte locul ei". Avem acum o a treia tâlcuire, care nu se referă la floarea sălbatică, ci la omul care se asemăna cu ea. De ce seamănă omul cu ea? Pentru că așa cum bate vântul și risipește floarea, tot așa duhul omului vine, pleacă și [omul] încetează să mai existe [pe fața pământului]. Se pierde și, după cum zice psalmul, cade "în pământ uitat" (Ps. 87, 13), merge în iad, în pământul uitării și nu-și mai amintește nimic. Iudeii nu aveau cunoștințe precise despre viața de după moarte, erau scufundați într-un întuneric adânc și, în timp ce aveau învățături despre înviere, aveau și altele care le produceau confuzie. Existau, desigur, și saducheii care nu credeau în înviere (Mt. 22, 23). Spuneau că merg într-un loc în care nu-și mai amintesc nici cum sunt, nici unde au trăit. Nimicirea desăvârșită a omului.
"Iară mila Domnului din veac și până în veac peste cei ce se tem de Dânsul". De la măreția și veșnicia lui Dumnezeu, David a fost adus, prin contrast, la nimicnicia și caracterul trecător, la caracterul și dimensiunea temporala a omului.
In cele din urmă, Psalmistul laudă mărețiile lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Le înfățișează acționând, le zugrăvește, pentru că simte iubirea lui Dumnezeu și înălțarea omului, îndumnezeirea lui, așa încât să nu rămână nici urmă de pesimism, de întristare, de amărăciune, de părăsire din partea lui Dumnezeu. In timp ce ajunge la punctul în care spune că omul este nimicit, nu se oprește acolo, ci adaugă că mila Domnului este veșnică. Omul, în cele din urmă, va trăi. Țarâna se îmbracă cu Dumnezeu! Nimicul devine veșnicie! Ceea ce moare, ceea ce pute, ceea ce este dus la stricăciune se naște din nou! Ceea ce este nimicit câștigă viață veșnică! Omul se stinge și, după cum așteptăm ceruri noi (2 Ptr. 3, 13), așa și Psalmistul prorocește că Dumnezeu va face oameni noi. Dumnezeu "până acum lucrează" (In. 5, 17). Dumnezeu ca Tată naște neîncetat. Dumnezeu nu a contenit niciodată să fie Tată. Dacă va conteni să nască, atunci va conteni să fie Tată. Cât de frumos înfățișează intervenția cercetătoare a lui Dumnezeu, Care coboară la iad și din cenușă naște oameni noi.
Expresia din veac și până în veac nu se referă doar la viața unui om, ci la întreaga istorie de dinainte de timp și de după timp, de atunci când Dumnezeu, fiind fără început și fără sfârșit, a zămislit în Duhul Lui nașterea omului și a cunoscut dinainte stricăciunea, căderea, moartea lui. Dumnezeu nu va conteni să existe. De aceea și omul va rămâne veșnic, pentru că veșnic este și Dumnezeu.
Mai înainte am avut o dimensiune temporală care devine dimensiune a veșniciei. Prin urmare, avem o depășire a timpului. Din momentul temporalității se înalță la înțelegerea veșniciei și, în esență, a împărăției lui Dumnezeu. Pentru că împărăția lui Dumnezeu este viața lui Dumnezeu. Este călătoria mai presus de timp și în timp a lui Dumnezeu. Prin urmare, de la stingerea feștilei, a vieții omului, se înalță de îndată la înțelegerea, la privirea stăruitoare, la strevederea împărăției cerurilor. Imaginea morții îi produce, printr-o asociație de idei, imaginea vie a împărăție lui Dumnezeu în care nu există moarte.
Si dreptatea Lui spre fiii fiilor sau "peste fiii". Nu am aici înțelesul de dreptate, ca mai înainte, ci înțelesul îndreptării pe care o dă Dumnezeu. Adică, în cele din urmă, rămâne dreptatea lui Dumnezeu "peste fiii fiilor". Nu va fi necinstită, nu va fi discreditată, ci va învinge dispoziția lui Dumnezeu, adică omul va fi îndreptat. Prorocește slava finală a omului care se teme de Dumnezeu. "Peste fiii fiilor" Dumnezeu Își va întinde la nesfârșit iubirea Sa și strădania Sa creatoare, până ce oamenii vor fi îndreptați.
Psalmul este atât de simplu și de frumos, încât nu cred că ar fi putut scrie un poem mai frumos, să facă o zugrăvire mai frumoasă, în imagine mai limpede sau o reprezentare care să cuprindă prezența lui Dumnezeu. Este un psalm pe care David l-a scris când era, probabil, înconvoiat de ani și albit de încercările vieții, de războaie, de ispite, de căderile și de ridicările lui, de frământările și de luptele lui, ca să-L câștige, în cele din urmă, pe Dumnezeu. Aceasta se vede din stilul curgător și ușor de înțeles, din experiența pe care o ascunde, dar și din adâncimea sa întru simplitate. Este un psalm, o parte din sufletul lui, o parte a istoriei poporului său, o foarte frumoasă doxologie, o "Gloria", care izvorăște nu din simțiri mincinoase, ci din simțămintele cele mai adânci ale inimii omenești și se înalță la Dumnezeu. Provine din cea mai profundă conștiința a păcătoșeniei omului pe de o parte, iar pe de alta, a paternității lui Dumnezeu și a caracterului fiesc al existenței omenești păcătoase.
Slăvesc, pentru că am înțeles ce înseamnă că Dumnezeu este Tată și că eu sunt fiu și, prin urmare, făptura Lui, că sunt nimic fără El, că începutul și sfârșitul meu sunt ale lui Dumnezeu și că El este totul pentru mine. Este un imn al iubirii lui Dumnezeu. Este o descoperire a lui Dumnezeu. Cerul ferecat se deschide, Dumnezeu Se descoperă, și atunci simt că Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8, 16).
Această descoperire este descoperirea Dumnezeului Treimic și nu a unei Persoane a Lui. Eu trăiesc această descoperire ca pe o lucrare a harului Lui. Îl am înaintea mea pe Dumnezeu lucrând și pe toate cele ca pe niște lucruri făcute de Dumnezeu, ca niște lucrări săvârșite de El. Mai cu seamă, mă am pe mine însumi, din clipa în care Dumnezeu m-a plăsmuit până în ceasul în care m-a renăscut și până în clipa în care mă va vrea întotdeauna înaintea Sa.
Prin urmare, este un imn, o izbucnire a unui suflet plăsmuit de mâinile lui Dumnezeu și renăscut, pentru că l-a răscumpărat din stricăciune. Este trăirea unui suflet răscumpărat. Omul care nu a simțit ce înseamnă că este și țărână, dar că este și copilul lui Dumnezeu, iar el este Tatăl lui, Făcătorul lui, nu va putea niciodată să fie răscumpărat din păcat. Si dacă nu-și simte răscumpărarea și nu simte ce înseamnă Dumnezeu, sufletul lui nu va izbucni niciodată în această doxologie măreață.
Așadar, Psalmistul descoperă o parte din sufletul său, locul unde omul se apleacă și vede ca în oglindă descoperirea cerului. Avem, în același timp, un fragment al istoriei poporului său. David este omul care nu s-a despărțit niciodată pe sine de poporul său, cu aceasta și-a legat în mod indestructibil existența sa, sufletul său. Este cel care a simțit legătura de nedesfăcut cu Dumnezeu, încât să ajungă un model pentru fiecare credincios, care nu poate să trăiască nici măcar o clipă fără să conștientizeze faptul identității sale cu Biserica lui.
Cum simte David istoria poporului său? Oare își amintește ce minuni a făcut Dumnezeu, pe care morți i-a înviat, în care războaie le-a dăruit biruința, câți dușmani a omorât sau a orbit într-o clipită, de câte ori, în vreme ce erau gata de moarte, i-a făcut să chiuie pentru victorie, ca atunci când a dărâmat zidurile Ierihonului (Is. Nv. 6, 2-20)? Nu, nimic din toate acestea! David își amintește numai un singur lucru din istoria poporului său: când a coborât Dumnezeu și S-a descoperit pe Sine, pentru că acolo vede că poporul său se întrețese cu Dumnezeu. Descoperirile lui Dumnezeu sunt deșertarea lui Dumnezeu. Sunt o revărsare a lui Dumnezeu "peste tot trupul". Este îndumnezeirea firii omenești, îmbisericirea lumii, am spune. Este înălțarea firii omenești în Trupul lui Hristos, care fire s-a descentrat, s-a lepădat (Deut. 32, 15), s-a îndepărtat de Dumnezeu din propria sa vină. Această fire care s-a destrămat, aceasta a fost adunată la un loc prin deșertarea lui Dumnezeu, și s-a întors la Dumnezeu. Dumnezeu S-a smerit ca sa ia firea umana și să o unească cu Sine Însusi.
Ceea ce știe Psalmistul este că atunci când Dumnezeu Se arată, atunci are omul viață. Este viu când Îl vede pe Dumnezeu, când Îl aude pe Dumnezeu, când Îl trăiește pe Dumnezeu. Poporul lui trăiește când Dumnezeu i se descoperă, când Dumnezeu intră într-însul și poporul se umple de El. Dovada iubirii lui Dumnezeu este revărsarea harului Lui. Psalmistul nu este încununat cu flori, ci cu mila și cu îndurările lui Dumnezeu, Cel prezent și lucrător.
Înaintea jertfelnicului, înaintea lui Dumnezeu, el strigă binecuvântați, după anii care l-au încovoiat, după luptele care l-au făcut să verse sânge și sudoare, să-și adape viața cu durere. Toate laturile lui Israil, toate pustiile, toate peșterile îl cunoșteau pe David de mic copil, de când îl prigonea Saul și se refugia prin munți și prin peșteri (1 Împ. 18, 12-13).
Pe cât îmbătrânea, se străduia să-și arate credința în Dumnezeu. Oriunde mergea, ochii lui izvorau lacrimi și udau pământul, care era frământat cu lupta sufletului său. Era un suflet care luptase în viața și nu contenise nicicând, deoarece credea că Dumnezeu e cu el. Era un suflet care-L binecuvânta pe Dumnezeu după toată zbaterea aceea aspră, după toată lupta aceea înfricoșătoare, care s-a arătat ca luptă întru Dumnezeu, întru simțirea prezenței Sale.
Psalmistul strigă sus și tare și are curajul să cheme și să îndemne arhanghelii, îngerii, natura la doxologie, după ce a trăit criza vieții sale, mai ales după înfricoșătorul său păcat îndoit. Acum, când îmbătrânește cu toate trăirile iubirii lui Dumnezeu, nu-și mai amintește de sudori, de lacrimi, de îngenuncheri, de necinstiri, de prietenii care i s-au făcut dușmani, de fiul care l-a prigonit. Nu-si mai amintește nici de Ahitofel, nici de Avesalom (2 Împ. 15, 1, s.a). De nimic nu-și mai amintește. Își amintește numai de Dumnezeu, Care i s-a arătat, i S-a descoperit.
Dacă tâlcuim psalmul din perspectiva păcatului și a bolii lui David, cum fac mulți tâlcuitori, sau potrivit cu pătimirile lui, cum l-am tâlcuit mai înainte, nu un om iese în prim plan, ci iese la iveală un dumnezeu. Păcatul devine punctul de plecare pentru a-L descoperi pe Dumnezeu cel sfânt, așa cum nimicnicirea devine punct de plecare pentru a descoperi împărăția cerurilor. Pătimirile lui, duhoarea lui, sufletul lui care a trăit în spaimă, ca ceva care urma, din clipă în clipă să se stingă, îi amintește de măreția lui Dumnezeu Care cobora.
Avem, de fapt, o bucată din sufletul unui om și a unui popor, o secvență dintr-o istorie înspăimântătoare. Dar, în același timp, avem și o icoană, o preamăreață trecere a lui Dumnezeu. Așa cum osebești un fulger de la un capăt la altul al orizontului, tot așa Îl avem înaintea noastră pe Dumnezeu: Se arată în valea sufletului care își trăiește lupta și acționează în mijlocul istorie lui. Nu-L vedem ca pe o strălucire de o clipă, ci coborând treptele; nu suindu-Se pe tron, ci coborând la mine, ca sa ma înalțe și să mă facă Dumnezeu. In esență, nu este zbaterea omului, este zbaterea lui Dumnezeu, ca să-l apuce pe cel care a plecat, pe cel care s-a desprins, pe ce cel care L-a uitat, pe cel care L-a disprețuit. Este zbaterea lui Dumnezeu să Se unească iarăși cu omul ce s-a depărtat, să facă din nou nimicul nehotărnicit.
Psalmul este o vedere a lui Dumnezeu. Doar unul orb duhovnicește, cred, nu-L poate vedea pe Dumnezeu Care coboară în toată măreția Lui, smerindu-Se în același timp, ca să mă apuce tocmai în clipa în care dau să mă sting și să cad în groapă, în clipa în care mă topesc și nu mai există nici o nădejde. Dar icoana ar rămâne isprăvită numai pe jumătate dacă nu-L văd iarăși pe Dumnezeu înălțându-Se împreună cu mine!
11. Că după înălțimea cerului de la pământ, a întărit Domnul mila sa, spre cei ce se tem de El.12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
Psalmistul folosește aici alte antiteze, cerurile de la pământ și răsăriturile de la apusuri, ca să arate iubirea lui Dumnezeu. Mai înainte a folosit antiteze luate din viața omenească, nașterea și moartea, iubirea lui Dumnezeu față de cel nedrept, dreptatea lui Dumnezeu față de cel nedreptățit. Acum nu avem antiteze din viața omenească, ci din dimensiunile spațiului.
"Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre". Dumnezeu ne iubește atât de mult, pentru că cea mai înaltă însușire a iubirii Lui este iertarea din milă a fărădelegilor noastre. Fărădelegea înseamnă moarte. In locul morții, Dumnezeu îmi va da viața. Prin urmare, iertarea păcatului meu este punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu. Cât ne iartă Dumnezeu? Pe cât de departe este răsăritul de apus. In spațiu nu există o distanță mai mare în lățime. Atât de mult a depărtat fărădelegile noastre! Pe cât poți să ții în palma ta răsăritul și apusul, de două ori, pe-atâta poți să-ți amintești și să aduni, să-ți repari fărădelegile. Dumnezeu a spulberat păcatele noastre în cele patru laturi ale orizontului. Așadar, aici se vede tăria, mărimea puternică a iubirii și a îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, Care atât de mult ne iartă în viața noastră de zi cu zi!
15. Omul, ca iarba zilele lui, ca floarea câmpului aşa va înflori.
16. Că vânt a trecut peste dânsa şi nu va fi şi nu se va mai cunoaşte locul ei.
17. Iară mila Domnului din veac și până în veac peste cei ce se tem de Dânsul, și dreptatea Lui spre fiii fiilor,
Amintește de veșnicia lui Dumnezeu ca să arate prin contrast cât de mic este omul în dimensiunea timpului. "Iară mila Domnului din veac și până în veac". Dumnezeu este veșnic, veșnică e și iubirea Lui. Omul este tocmai invers. "Omul, ca iarba zilele lui". Care ar fi ordinea normală a cuvintelor? Zilele omului, ca iarba. Nu urmează însă sintaxa normală, ci produce un anacolut pentru a accentua scurtimea vieții omului. "Ca floarea câmpului aşa va înflori". Il vezi pe om a ajunge tânăr, un flăcău, îl admiri și zici: "Ce mândrețe de om!", totuși, întreaga lui tinerețe, înflorirea lui este ca înflorirea unei flori sălbatice de care azi te bucuri, iar mâine s-a ofilit. Toti anii în care omul se afla în floarea vârstei, toți anii reușitei sale, ai bucurie sale, ai răzvrătirii sale împotriva lui Dumnezeu nu sunt decât o clipă înaintea Lui. Așa că viața omului seamănă cu o plăntuță, cu o floare sălbatică.
Potrivit cu textul ebraic: "și locul acesta nu se va mai cunoaște". Vezi pe cineva în plină tinerețe. Apoi, după cinci ani de curvie și duhoare îl vezi din nou, plin de riduri, și pe chipul lui sunt întipărite toate umbrele păcatului, și te întrebi: "El să fie?" Nu poți nici să-l mai recunoști! Atât de repede se ofilește și floarea, încât, în aceeași zi, nici măcar locul care a născut-o nu mai poate fi recunoscut.
"Că vânt a trecut peste dânsa şi nu va fi şi nu se va mai cunoaşte locul ei". Avem acum o a treia tâlcuire, care nu se referă la floarea sălbatică, ci la omul care se asemăna cu ea. De ce seamănă omul cu ea? Pentru că așa cum bate vântul și risipește floarea, tot așa duhul omului vine, pleacă și [omul] încetează să mai existe [pe fața pământului]. Se pierde și, după cum zice psalmul, cade "în pământ uitat" (Ps. 87, 13), merge în iad, în pământul uitării și nu-și mai amintește nimic. Iudeii nu aveau cunoștințe precise despre viața de după moarte, erau scufundați într-un întuneric adânc și, în timp ce aveau învățături despre înviere, aveau și altele care le produceau confuzie. Existau, desigur, și saducheii care nu credeau în înviere (Mt. 22, 23). Spuneau că merg într-un loc în care nu-și mai amintesc nici cum sunt, nici unde au trăit. Nimicirea desăvârșită a omului.
"Iară mila Domnului din veac și până în veac peste cei ce se tem de Dânsul". De la măreția și veșnicia lui Dumnezeu, David a fost adus, prin contrast, la nimicnicia și caracterul trecător, la caracterul și dimensiunea temporala a omului.
In cele din urmă, Psalmistul laudă mărețiile lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Le înfățișează acționând, le zugrăvește, pentru că simte iubirea lui Dumnezeu și înălțarea omului, îndumnezeirea lui, așa încât să nu rămână nici urmă de pesimism, de întristare, de amărăciune, de părăsire din partea lui Dumnezeu. In timp ce ajunge la punctul în care spune că omul este nimicit, nu se oprește acolo, ci adaugă că mila Domnului este veșnică. Omul, în cele din urmă, va trăi. Țarâna se îmbracă cu Dumnezeu! Nimicul devine veșnicie! Ceea ce moare, ceea ce pute, ceea ce este dus la stricăciune se naște din nou! Ceea ce este nimicit câștigă viață veșnică! Omul se stinge și, după cum așteptăm ceruri noi (2 Ptr. 3, 13), așa și Psalmistul prorocește că Dumnezeu va face oameni noi. Dumnezeu "până acum lucrează" (In. 5, 17). Dumnezeu ca Tată naște neîncetat. Dumnezeu nu a contenit niciodată să fie Tată. Dacă va conteni să nască, atunci va conteni să fie Tată. Cât de frumos înfățișează intervenția cercetătoare a lui Dumnezeu, Care coboară la iad și din cenușă naște oameni noi.
Expresia din veac și până în veac nu se referă doar la viața unui om, ci la întreaga istorie de dinainte de timp și de după timp, de atunci când Dumnezeu, fiind fără început și fără sfârșit, a zămislit în Duhul Lui nașterea omului și a cunoscut dinainte stricăciunea, căderea, moartea lui. Dumnezeu nu va conteni să existe. De aceea și omul va rămâne veșnic, pentru că veșnic este și Dumnezeu.
Si dreptatea Lui spre fiii fiilor sau "peste fiii". Nu am aici înțelesul de dreptate, ca mai înainte, ci înțelesul îndreptării pe care o dă Dumnezeu. Adică, în cele din urmă, rămâne dreptatea lui Dumnezeu "peste fiii fiilor". Nu va fi necinstită, nu va fi discreditată, ci va învinge dispoziția lui Dumnezeu, adică omul va fi îndreptat. Prorocește slava finală a omului care se teme de Dumnezeu. "Peste fiii fiilor" Dumnezeu Își va întinde la nesfârșit iubirea Sa și strădania Sa creatoare, până ce oamenii vor fi îndreptați.
[...]
Slăvesc, pentru că am înțeles ce înseamnă că Dumnezeu este Tată și că eu sunt fiu și, prin urmare, făptura Lui, că sunt nimic fără El, că începutul și sfârșitul meu sunt ale lui Dumnezeu și că El este totul pentru mine. Este un imn al iubirii lui Dumnezeu. Este o descoperire a lui Dumnezeu. Cerul ferecat se deschide, Dumnezeu Se descoperă, și atunci simt că Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8, 16).
Această descoperire este descoperirea Dumnezeului Treimic și nu a unei Persoane a Lui. Eu trăiesc această descoperire ca pe o lucrare a harului Lui. Îl am înaintea mea pe Dumnezeu lucrând și pe toate cele ca pe niște lucruri făcute de Dumnezeu, ca niște lucrări săvârșite de El. Mai cu seamă, mă am pe mine însumi, din clipa în care Dumnezeu m-a plăsmuit până în ceasul în care m-a renăscut și până în clipa în care mă va vrea întotdeauna înaintea Sa.
Prin urmare, este un imn, o izbucnire a unui suflet plăsmuit de mâinile lui Dumnezeu și renăscut, pentru că l-a răscumpărat din stricăciune. Este trăirea unui suflet răscumpărat. Omul care nu a simțit ce înseamnă că este și țărână, dar că este și copilul lui Dumnezeu, iar el este Tatăl lui, Făcătorul lui, nu va putea niciodată să fie răscumpărat din păcat. Si dacă nu-și simte răscumpărarea și nu simte ce înseamnă Dumnezeu, sufletul lui nu va izbucni niciodată în această doxologie măreață.
Așadar, Psalmistul descoperă o parte din sufletul său, locul unde omul se apleacă și vede ca în oglindă descoperirea cerului. Avem, în același timp, un fragment al istoriei poporului său. David este omul care nu s-a despărțit niciodată pe sine de poporul său, cu aceasta și-a legat în mod indestructibil existența sa, sufletul său. Este cel care a simțit legătura de nedesfăcut cu Dumnezeu, încât să ajungă un model pentru fiecare credincios, care nu poate să trăiască nici măcar o clipă fără să conștientizeze faptul identității sale cu Biserica lui.
Cum simte David istoria poporului său? Oare își amintește ce minuni a făcut Dumnezeu, pe care morți i-a înviat, în care războaie le-a dăruit biruința, câți dușmani a omorât sau a orbit într-o clipită, de câte ori, în vreme ce erau gata de moarte, i-a făcut să chiuie pentru victorie, ca atunci când a dărâmat zidurile Ierihonului (Is. Nv. 6, 2-20)? Nu, nimic din toate acestea! David își amintește numai un singur lucru din istoria poporului său: când a coborât Dumnezeu și S-a descoperit pe Sine, pentru că acolo vede că poporul său se întrețese cu Dumnezeu. Descoperirile lui Dumnezeu sunt deșertarea lui Dumnezeu. Sunt o revărsare a lui Dumnezeu "peste tot trupul". Este îndumnezeirea firii omenești, îmbisericirea lumii, am spune. Este înălțarea firii omenești în Trupul lui Hristos, care fire s-a descentrat, s-a lepădat (Deut. 32, 15), s-a îndepărtat de Dumnezeu din propria sa vină. Această fire care s-a destrămat, aceasta a fost adunată la un loc prin deșertarea lui Dumnezeu, și s-a întors la Dumnezeu. Dumnezeu S-a smerit ca sa ia firea umana și să o unească cu Sine Însusi.
 |
| Părintele Efrem Simonopetritul |
Înaintea jertfelnicului, înaintea lui Dumnezeu, el strigă binecuvântați, după anii care l-au încovoiat, după luptele care l-au făcut să verse sânge și sudoare, să-și adape viața cu durere. Toate laturile lui Israil, toate pustiile, toate peșterile îl cunoșteau pe David de mic copil, de când îl prigonea Saul și se refugia prin munți și prin peșteri (1 Împ. 18, 12-13).
Pe cât îmbătrânea, se străduia să-și arate credința în Dumnezeu. Oriunde mergea, ochii lui izvorau lacrimi și udau pământul, care era frământat cu lupta sufletului său. Era un suflet care luptase în viața și nu contenise nicicând, deoarece credea că Dumnezeu e cu el. Era un suflet care-L binecuvânta pe Dumnezeu după toată zbaterea aceea aspră, după toată lupta aceea înfricoșătoare, care s-a arătat ca luptă întru Dumnezeu, întru simțirea prezenței Sale.
Psalmistul strigă sus și tare și are curajul să cheme și să îndemne arhanghelii, îngerii, natura la doxologie, după ce a trăit criza vieții sale, mai ales după înfricoșătorul său păcat îndoit. Acum, când îmbătrânește cu toate trăirile iubirii lui Dumnezeu, nu-și mai amintește de sudori, de lacrimi, de îngenuncheri, de necinstiri, de prietenii care i s-au făcut dușmani, de fiul care l-a prigonit. Nu-si mai amintește nici de Ahitofel, nici de Avesalom (2 Împ. 15, 1, s.a). De nimic nu-și mai amintește. Își amintește numai de Dumnezeu, Care i s-a arătat, i S-a descoperit.
Dacă tâlcuim psalmul din perspectiva păcatului și a bolii lui David, cum fac mulți tâlcuitori, sau potrivit cu pătimirile lui, cum l-am tâlcuit mai înainte, nu un om iese în prim plan, ci iese la iveală un dumnezeu. Păcatul devine punctul de plecare pentru a-L descoperi pe Dumnezeu cel sfânt, așa cum nimicnicirea devine punct de plecare pentru a descoperi împărăția cerurilor. Pătimirile lui, duhoarea lui, sufletul lui care a trăit în spaimă, ca ceva care urma, din clipă în clipă să se stingă, îi amintește de măreția lui Dumnezeu Care cobora.
Avem, de fapt, o bucată din sufletul unui om și a unui popor, o secvență dintr-o istorie înspăimântătoare. Dar, în același timp, avem și o icoană, o preamăreață trecere a lui Dumnezeu. Așa cum osebești un fulger de la un capăt la altul al orizontului, tot așa Îl avem înaintea noastră pe Dumnezeu: Se arată în valea sufletului care își trăiește lupta și acționează în mijlocul istorie lui. Nu-L vedem ca pe o strălucire de o clipă, ci coborând treptele; nu suindu-Se pe tron, ci coborând la mine, ca sa ma înalțe și să mă facă Dumnezeu. In esență, nu este zbaterea omului, este zbaterea lui Dumnezeu, ca să-l apuce pe cel care a plecat, pe cel care s-a desprins, pe ce cel care L-a uitat, pe cel care L-a disprețuit. Este zbaterea lui Dumnezeu să Se unească iarăși cu omul ce s-a depărtat, să facă din nou nimicul nehotărnicit.
Psalmul este o vedere a lui Dumnezeu. Doar unul orb duhovnicește, cred, nu-L poate vedea pe Dumnezeu Care coboară în toată măreția Lui, smerindu-Se în același timp, ca să mă apuce tocmai în clipa în care dau să mă sting și să cad în groapă, în clipa în care mă topesc și nu mai există nici o nădejde. Dar icoana ar rămâne isprăvită numai pe jumătate dacă nu-L văd iarăși pe Dumnezeu înălțându-Se împreună cu mine!
Din Tâlcuiri și cateheze, Tâlcuiri la Psalmi de Arhim. Emilianos Simonopetritul, Ed. Sf. Nectarie
off topic:
RăspundețiȘtergereParintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul manastirii de maici "Sfanta Elisabeta" din Minsk despre suferințele de bună voie:
https://www.youtube.com/watch?v=9xXGijpTvFk