Când am intrat în mănăstire cineva mi-a spus câteva cuvinte care mi-au dat mult de gândit: „Frate
Sebastian, să nu te răneşti! În mănăstire pe unii îi aduce Dumnezeu, pe
alții îi mână durerile lumii, iar pe alții îi plimbă diavolul ca să-i
tulbure pe ceilalți. Uneori călugării vin fără să se cunoască, trăiesc
fără să se iubească şi mor fără să se plângă!…” Nu se poate! Şi am
arătat asta: am cunoscut, am iubit, am plâns. De fapt cunosc, iubesc,
plâng. Mă împărtăşesc mereu din oameni în care se oglindeşte chipul
Chipului. Și mă minunez de Omul frumos! E drept, cinci degete avem la o
mână şi nu seamănă între ele, darămite oamenii aparent străini.
Deosebiri în educaţie, medii şi trăiri. Nici fraţii nu seamănă în
totalitate. Adeseori sunt caractere complet diferite. Carevasăzică
oricine își poate da cu părerea, dar nu oricare părere e bună pentru
mine. Pentru alţii poate că da.
Pe spinarea sufletului se cară mereu
crucea vieții. În această viață inima noastră cântă diferite armonii –
încordate sau line, vii sau adormite, întunecoase sau luminoase, pline
de valoare și sens ori goale și reci. Glorie sau abis. Întotdeauna în
spatele oamenilor mari, sunt alți oameni mari.
Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi în
comuniune cu cei din jur. Orice om simte nevoia să se povestească. Până
și cultura, civilizația nu poate exista dacă nu comunică. Ce minunat
este când rezonăm în iubire! Simțim cu toții pe orizontală criza de
valori, economică, de cunoaștere. Ieșirea din orice fel de criză se
poate face fiind împreună, în armonie, ansamblând toate trăirile
noastre, pe verticală, spre Dumnezeu. După unele gândiri filosofice, în
viață suntem orbii care pipăim elefantul. Unul zice că e arbore, altul
că e os, altul că e ceva mare, altul că e o coadă, altul că e… Fiecare
simte altceva. Însă orice element are relevanța sa și trebuie să plece
fruntea celuilalt, căci toți au o contribuție la sistem.
Se vorbește mult astăzi despre unificarea
limbajului, despre empatie și armonie, dar același om care astăzi
sfințește locul, același om mâine pervertește interpretarea, vorbind
cuvânt despre cuvânt, despre cuvânt. Oricât se vrea a fi omul un creator
desăvârșit, un mare arhitect al universului, el rămâne totuși măsura
tuturor posibilităților. Omule, cunoaște-L pe Dumnezeu și te vei
cunoaște și pe tine însuți! Ești un microcosmos din Macrocosm. Când
vibrează un colțișor de lume, toată lumea vibrează. Invizibilul din noi
determină vizibilul. Arunci piesele unei mașini dintr-un avion dar până
jos nu se ansamblează singure în mașină, este nevoie de un Creator.
Secrete, şoapte, destăinuiri, durere,
lacrimi, împăcări, amintiri, bucurie, iubire, iertare. Prietenia, cel
mai liber sentiment uman, e o continuare a prezenţei lui Dumnezeu în
viaţa oamenilor. Prietenii ne arată lumina când vedem întunericul, ne
zâmbesc când toţi în jur se încruntă, ne şterg lacrimile, ne mângâie
capul şi ne sărută fruntea. Ne oferă batista, ne șterg lacrimile cu
dosul palmei, ne invită la dans. Prietenii te acceptă precum soarele,
oceanul, luna, arborii, pământul. Omule fii fericit că Eşti!
Bucuria omului e Omul. Oamenii se caută
unul pe celălalt pentru a comunica, pentru a-și deschide sufletele,
pentru a suspina și a se bucura împreună, pentru a fi în comuniune.
Într-o relație de prietenie fiecare primeşte sau dăruieşte câte ceva,
uneori mult, alteori puțin. Fiecare om este unic şi frumos. Prietenii
nu întreabă, ci aşteaptă şi cred în acea lumină din noi. Şi primesc
răspunsul, căci înţelegerea vine de la sine. Învaţă, iartă şi acceptă
omenescul, onestitatea, naturaleţea celuilalt. Inima deschisă dăinuie.
Prietenia iubeşte fără condiţii, vorbeşte fără intenţii, dăruieşte fără
motive şi ţine la cineva fără explicaţii.
Când culegi roadele prieteniei și le
așezi la păstrare? Atunci când nu mai e nevoie să ne spunem nimic, ci
doar să ne bucurăm că suntem. Chiar şi în tăcere, dialogul inimilor nu
are nevoie de condiţii, ci doar de bucuria de a dărui, de a împărtăşi.
Prietenia se construieşte încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, din
soare şi ploi ale inimii, din bucăţele de timp petrecute împreună.
Ne este sete să fim ascultați, ne este
sete să fim iubiţi. Prietenia, dragostea nu îmbătrânesc. Ele înseamnă
credință, sprijin, înțelegere, mângâiere. Prietenii sunt curcubeul de
după ploaie. Inimile vibrează la unison. Prietenia nu se sfârşeşte când
nu mai ai ce să împarţi, ci abia atunci începe. A dărui din tine este
cea mai bună formă de comunicare.
Nu poți vedea cu claritate o situație
atât timp cât tulburi apa. Când ai probleme înseamnă că atunci Dumnezeu
te iubește şi mai mult. Când ești „căldicel” Dumnezeu te lasă de capul
tău. Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască mai multe bunătăţi decât ceri tu.
Cine îl are pe Dumnezeu, acela este fericit!
Există o singură artă creștină, care nu-i
nici gotică, nici romantică, nici barocă, e arta de a purta crucea.
Prietene, dacă ne uităm spre aceeași stea, vom fi veșnic împreună!…
Ierom. Hrisostom Filipescu, Prietenii, ambasadorii inimii
***
Vine un anotimp în viaţa fiecăruia când
se schimbă toate poveştile. Facem pace sau ne răzvrătim la ceea ce ni se
întâmplă?! Nu trebuie să ne plângem, ci să ne îndreptăm mintea şi
inima. E nevoie să ne schimbăm viaţa zilnic. Suferinţele, durerile,
ameninţările de orice fel ne purifică. Doamne vine şi mângâie inimile
prigonite, nedreptăţite. Mila Domnului ne urmează oriunde, oricând.
Dorim sfinţenia, ontologic. Asta e foamea şi setea omului după
desăvârşire, după har, după Duhul Sfânt, după Doamne, după îndumnezeire.
Toţi sfinţii au suferit în felurite chipuri (dureri, ameninţări,
cercetări, judecăţi, calomnieri, intrigi, ocări, dispreţ, insulte,
batjocuri, temniţe, săbii ascuţite, lanţuri, cete de duşmani, priviri
tăioase, rânjete mascate în miere veninoasă), până au dobândit cununa
răbdării. Examene ale vieţii, curăţire. Le depănăm mai târziu în minte
şi ne bucurăm de amintirea lor, în linişte şi cu detaşare.
Fericiţi sunteţi voi, sfinţilor, de trei
ori fericiţi. Fericiţi sunteţi că v-aţi făcut în toată lumea prieteni,
voi, care sunteţi iubiţi şi de cei de departe şi de cei de aproape. Şi
astăzi, şi mâine şi în veci de veci. În tot pământul, până la sfârşitul
veacurilor, se cântă faptele voastre minunate, răbdarea voastră,
chinurile, jertfa, nedreptăţile ce le-aţi suferit, mucenicia, cuvioşia,
mărturisirea, arhieria. Unii, la prezenţa voastră, au scrâşnit din
dinţi. Şi atunci şi astăzi mai fac asta. Din păcate, şi Hristos, din
iconomie, dacă ar mai veni odată pe pământ oamenii L-ar mai răstigni,
iar şi iar… Poate nu pe faţă, poate în ascuns, poate pe la colţuri.
Aceleaşi uneltiri, acelaşi om plin de răni, aceeaşi minte acoperită de
întunericul orgoliilor. Nu am înţeles, Doamne, nici după 2000 de ani,
Porunca Iubirii.
Oamenii încă mai sunt însetaţi de sânge,
de violenţă, de ură. Ştampilele încă mai pecetluiesc subiectiv vieţile
într-o ruletă rusească. Stiloul lasă urme pe pagina neplânsă, nesimţită,
neiubită. Tulburare, frământare, inimi răvăşite. Cruzime şi securitate.
Intrigi bizantine, diplomaţii apusene. Managementul situaţiilor de
criză între tradiţie şi postmodernitate. Analiza discursului şi imaginea
sistemului internaţional contemporan. Protocol, lobby în toate
domeniile. Strălucirea se termină cu primul strat de praf. Îmi ţin
cuvântul şi vorbesc când îmi vine rândul. Şi nu e compromis! Cu cât ne
răzvrătim mai mult cu atât mai mult ne depărtăm de centrul fiinţei
noastre… Se întâmplă ceva când puteam să judecăm şi nu am făcut-o, când
puteam să ne răzbunăm şi nu am făcut-o, când ego-ul moare şi învie.
Atunci răsare un adevăr, o prezenţă, o linişte. Canalul spre revelaţie.
Conştiinţa nu s-a urcat la cer, ci a adus
cerul în ea. Sau nu. Logica lui Hristos, privirea lui Hristos, iertarea
lui Hristos. Bunătate. Dragoste. Liră. Deplină armonie. Nimic nu e mai
dulce ca dragostea. Şi pe pământ, şi în cer. Ajutorul lui Dumnezeu vine
acolo unde este dragoste, nădejde şi credinţă. Suflet frumos, fii
cuminte! Prietenia este leacul vieţii. Îmi jertfesc dreptatea, de dragul
păcii, de dragul liniştii şi al comuniunii… Fac pace cu tot ce se
întâmplă şi accept mesajul, lecţia.
Orice greutate din viaţa noastră are
dreptul să vină, dar nu are dreptul să rămână. Risipiţi norul tristeţii
şi alungaţi teama! Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul sau mintea, ei nu
pot ucide sufletul! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi în Domnul! Fiţi curajoşi,
fiţi tari în credinţă! Sufletele noastre se îmbrăţişează în Iubire
sfântă. Ne întâlnim în rugăciune.
Aşa e în viaţă: unul are de toate, altul
nu mai poate de trudă. Cea mai mare furtună este cea a tulburărilor
dintre suflet şi minte. Buimăceală. Cu mintea veche judecăm, dar cu
mintea nouă iertăm şi binecuvântăm pe cei ce încă nu simt „metaforele
negustate” ale vieţii. Mulţumesc! Te iubesc! Iartă-mă!
Alfa şi Omega. Mai sunt multe de văzut,
mai sunt multe de trăit. Mâinile îmi sunt reci, dar inima e caldă. O
inimă deschisă ştie ce are de făcut şi deschide şi alte inimi. Aleg să
rămân în pace şi să binecuvântez experienţa, persoana. Aici, în inima
mea, nimeni nu mă mai prigonește, nici nu mă supără… Am o bucăţică de
iubire în buzunar. O împart cu voi, cu toţi.
Ierom. Hrisostom Filipescu, Scrisoare din exilul minţii şi al inimii mele…
***
„Gândurile Mele nu sunt ca gândurile
voastre şi judecăţile Mele nu sunt ca judecăţile voastre, că pe cât este
de departe cerul de pământ, tot atât de departe sunt judecăţile Mele de
judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre.” (Isaia
55,8-9)
Îţi doreşti să fii mai bun? Sfatul oferă o
nouă semnificație. Pentru unii virtutea este incomodă. Orice neputință,
viciu, păcat va avea întotdeauna scuza sa. Voință slabă, oameni
înlănțuiți în temnița propriilor slăbiciuni. Justificări. Prezență la
absență. Păcatul, versatil de cele mai multe ori, picură în suflet ideea
reușitei și amestecă gândurile, sentimentele, emoțiile. Autoiluzionări
cu privire la sine. Păcatul știe că e urât, de aceea își pune mască sau
măști. Păcatele sunt cuie pe care le țintuim în suflet. Virtuțile pot fi
plasturi, pansamente, medicamente, stare de bine, sănătate. Păcatul
este mai contagios decât o faptă bună. Păcatul moare odată cu trupul, pe
când virtutea ne înveșmântează sufletul spre veșnicie, spre bucurie.
Succesul adus de păcat este înșelător, iar insomnia conștiinței trezește
răbdarea și înfrânarea. Identitate, stil de viață, alegeri. Boli
morale, boli sufletești, boli trupești.
Toate pe lume au o completare, o atracție și o opoziție. Bine fără rău, iubire fără ură, frumusețe fără urâțenie nu prea există. Orice om cu neputințe are virtuțile lui, după cum orice om cinstit are slăbiciunile lui. Bunătatea, omenia sunt cele care fac diferența dintre lumină și întuneric. Curățenie interioară, cumințenie, credință. Faptele se dăruiesc, nu se vând. Răul poate lua în lumea aceasta diferite forme, dintre cele mai degradante: de la dispreţ, până la satisfacţie sadică, patologică. Omul rău este nefericit chiar şi atunci când este fericit. Omul rău e cu desăvârşire rău, atunci când se preface că e bun. Însă ceea ce s-a dobândit prin rău, rău se va sfârşi. Aşa e legea universului. Rău faci, rău găseşti! Bine faci, bine găseşti! Şi cu acestea ne înveşmântăm sufletul.
Sunt invidiaţi şi cei din morminte, darămite cei vii! Critic, caustic. Vremuri în care excesul de egoism metabolizează interese de moment. Forme fără fond. Sacrificii la nivelul conștiinței individuale. Unele amintiri sunt uitate, altele nu. Te-ai accidentat? Vindecă rana și mergi mai departe! Ceea ce alege omul, fie rău sau bine, îl va urma. Viața este nedreaptă doar dacă rămâi jos. Sus! Ridică-te! Nu îți mai plânge de milă! Fii observator și nu judecător! E viața ta! Petele se scot cu detergent, iar necazurile cu gânduri bune, cu rugăciune. Alege un drum și mergi pe el. Poți deveni mai bun, mai frumos, mai puternic. Pietrele pe care le aruncă alții în tine, strânge-le cu dragoste, pot deveni oricând temelia unei cetăți frumoase. Nobilă disponibilitate a sufletului omenesc.
Aşadar, suflete, nu numai să nu faci o nedreptate, dar nici măcar să nu te îndulceşti în mintea ta cu gânduri întunecate. Pentru că prima haină a faptei este intenţia. Iar dacă vorbim despre o faptă rea consumată, să nu te răzbuni! Răzbunarea te face egalul adversarului, iar iertarea te face superior lui pentru că aduce îndreptarea celuilalt. Răzbunarea ţine rana deschisă, care s-ar vindeca şi s-ar închide dacă am elibera răul şi am schimba chimia sufletului. Şterge datoriile interioare. Binele lărgeşte inima, pe când răul o micşorează. Iertarea este o călătorie spre eliberare care te eliberează de furie, resentimente, amărăciune, precum şi de toate modelele comportamentale autodistructive care însoţesc aceste sentimente. Procesul iertării funcţionează în cazul oricărei persoane și a oricărei probleme! Prima persoană pe care iertarea o schimbă este chiar persoana care iartă. Dacă cineva iartă, se maturizează ca persoană, fiind capabilă de curaj, iubire şi preocupare pentru cei din jur. Tensiune între dreptate şi milă, între compasiune şi reconciliere.
Sunt păsări care niciodată nu-şi vor împleti cuibul în colivie, pentru a nu lăsa sclavia moştenire puilor săi… Să căutăm şi să urmăm binele. E atât de frumoasă liniștea! Fiecare clipă din viaţa noastră este un timp pe care Dumnezeu doreşte să-l petreacă alături de noi. Dumnezeu nu întoarce spatele nimănui, ci doreşte să rămână în casa inimii fiecăruia dintre noi. Astăzi în casa inimii tale vreau să rămân, zice Domnul! Ne mai dorim noi, oare să deschidem ca să intre în noi un pic de Doamne?!… Cât de mult ne iartă Dumnezeu și cât de puțin iertăm noi celor din jur. Hristos S-a răstignit și pentru mine, și pentru tine, și pentru el, și pentru ea. Pe toți caută să-i mântuiască. Și mai curge sânge pe cruce, și o mamă mai varsă o lacrimă fierbinte la picioarele crucii. Atât de mult ne iubește și ne vrea Acasă, încât Mântuitorul Iisus Hristos dacă pierde un singur suflet, nici îngerii nu-I sunt consolare…
Ierom. Hrisostom Filipescu, Chirurgie sufletească
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu