Român Ortodox în Franța: Proclamarea canonizării Cuviosului Iacov Tsalikis în Evia. Viața Sfântului care deținea ”harismele Sfântului Nectarie”

luni, 4 iunie 2018

Proclamarea canonizării Cuviosului Iacov Tsalikis în Evia. Viața Sfântului care deținea ”harismele Sfântului Nectarie”

Basilica: Patriarhul Ecumenic, prezent la proclamarea canonizării Cuviosului Iacov Tsalikis în Evia

Mii de credincioși din Grecia, Australia, Germania și alte țări s-au aflat sâmbăta și duminica trecută la Mănăstirea Sfântul David din Evia pentru a participa la proclamarea canonizării Cuviosului Iacov Tsalikis și la liturghia condusă de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.

Mitropolia de Chalkida a organizat în perioada 2-3 iunie 2018 o serie de manifestări ocazionate de anunțarea oficială a înscrierii în rândul sfinților a Arhimandritului Iacov Tsalikis, fost stareț al Mănăstirii Sfântul David din insula Evia.

Cuviosul Iacov Tsalikis, cel mai nou sfânt canonizat de Patriarhia Ecumenică, este unul dintre părinții harismatici contemporani cunoscuți în întreaga lume creștină pentru virtuțile și viața lor ascetică.

Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a participat sâmbătă, 2 iunie, la vecernia mare în timpul căreia a fost citit Actul Sinodal și Patriarhal privind Canonizarea Cuviosului Iacov.

Deși inițial era anunțată și prezența Arhiepiscopului Ieronim al Atenei, acesta nu a mai participat la eveniment și a transmis un mesaj care a fost citit în timpul vecerniei.

„O făclie care a ars pentru întreaga lume”

În omilia transmisă duminică la liturghia patriarhală, Sanctitatea Sa Bartolomeu a făcut referire la Cuviosul Iacov despre care a spus că „este un sfânt contemporan, al zilelor noastre, care a simțit dezrădăcinarea elenismului din Asia Mică și experiența amară a refugiatului.”

„Bătea mereu la ușă pentru dreptate, ocrotirea tinerilor și a săracilor. A fost o făclie care a ars în continuu pentru întreaga lume,” a adăugat Patriarhul Ecumenic.

„Smeritul ieromonah cu sănătate fragilă, nobilul cu proverbialul «Mă iertați», a fost un mare binefăcător al tuturor ortodocșilor”.

„Sărbătorim canonizarea lui Iacov, unul dintre cei mai mari stâlpi ai virtuții,” a subliniat Sanctitatea Sa.

La festivități au fost prezenți reprezentanți ai autorităților de stat.

A fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice la sfârșitul anului 2017.

Sfânta Liturghie, Evia, 3 iunie 2018

Troparul Sfântului Iacov Țalikis

Λιβισίου τόν γόνον, καί Εὐβοίας τό καύχημα, ἐν ἐσχάτοις χρόνοις φανέντα, μοναστῶν φίλον γνήσιον, Ἰάκωβον τιμήσωμεν πιστοί,τόν νέον ἡσυχίας ἐραστήν, τὸν παρέχοντα ἰάσεις παντοδαπάς, τοῖς εὐλαβῶς κραυγάζουσι· Δόξα τῷ σὲ δοξάσαντι Χριστῷ, Δόξα τῷ σὲ θαυμαστώσαντι, Δόξα τόν ἐν ἐσχάτοις χρόνοις καί καιροίς σὲ ἁγιάσαντ.

***

Creștin Ortodox: Părintele Iacov Tsalikis

&

Impantokratoros: Sfantul Cuvios Iacov Tsalikis, staretul manastirii Cuv. David din Evvia - viata, invataturi

Părintele Iacov Țalikis (1920-1991), starețul Sfintei Mănăstirii Cuviosului David din Evia, a fost un ieromonah contemporan, nevoitor ca și sfinții cuvioși din primele secole creștine, înzestrat cu multe virtuți și harisme dumnezeiești. Părintele Porfirie, spunea despre părintele Iacov: ,,să știți ca el este unul dintre cei mai mari înainte-văzători din perioada aceasta numai că se ascunde cu grijă ca să nu fie slăvit”, iar cuviosul Paisie Aghioritul afirma că deținea ”harismele Sfântului Nectarie”.

Părintele Iacov Tsalikis - Viața

Părintele Iacov s-a născut pe 5 noiembrie 1920, în satul grecesc Libisi din Asia Mică. Naș de botez i-a fost chiar bunicul său, Gheorghe Cremmida, și a primit numele celuilalt bunic al lui, Iacov Tsalikis din Rodos. Mama fericitului stareț Iacov se numea Tudora iar tatăl, Stavros. Tatăl său era mai tot timpul plecat, împreună cu doi ucenici cositorea vase de aramă și lucra ca zidar în satele turcești.

In aceste vremuri tulburi, armata turcă lupta din răsputeri să distrugă elementul grecesc din partea apuseană a Asiei Mici. Grecii din Asia Mică doreau autonomie și nu de puține ori aveau loc conflicte armate. Turcii atacau satele grecești săvârșind ucideri în masă. Intr-o astfel de luptă și-a pierdut viața Gheorghe Krelmmida, bunicul lui Iacov, iar Stavros, tatăl său a fost prins de către turci.

Nu la mult timp după aceasta familia Fericitului Iacov - Bunica Despina, Tudora cu cei trei copilași, cu celelalte surori și cu Kiriac și Vasile - a fost deportată în Grecia, în satul Sfântul Gheorghe. Iacov a cunoscut prima sa dragoste față de cele sfinte de la bunica Despina și de la mama lui. De la ele a învățat să respecte pe preoți, să se roage, să postească, să-i iubească pe oameni.

Când Stavros și-a regăsit familia în satul Sfântul Gheorghe, Iacov avea 5 ani. Apoi după un an, refugiații au fost mutați în satul Farakla, în nordul regiunii Evia. La Farakla micul Iacov a mers la școală în 1927. Prindea foarte repede lecțiile, astfel că fără nici o greutate a devenit premiant. Nimeni nu îl vedeau jucându-se pe drum, nimeni nu l-a văzut vreodată purtându-se necuviincios. La școală, copilașii, mai din nesimțire, mai din ironie, îl strigau câteodată "bunicule". Fratele lui, Gheorghe, și unii

care îl știau mai bine, adesea îi spuneau "călugărul".

Deoarece satul nu avea preotul lui, cheile bisericii parohiei Sfântul Gheorghe le avea micul Iacov. La 9 ani micul Iacov a devenit treptat scăparea locuitorilor simpli și săraci - mai mult a refugiaților. Doctorii erau departe și voiau bani, care nu existau. Părintele Tudose era în alt sat. Dar toți erau încredințați că în afară de Liturghie, pe celelalte - rugăciuni, exorcisme - le putea face și micul Iacov. Așadar au început să-l cheme ori de cate ori se întâmpla ceva rău.

In 1933 Iacov a terminat școala primară și tatăl lui l-a luat cu el calfă, ajutor la zidărie. Ajungând mitropolitul Grigorie al Halkidei să slujească la Strafilia - un sat mare de lângă Farakla - la praznicul Prea Sfintei Treimi l-a auzit cântând acolo pe micul Iacov. Mitropolitul a fost impresionat, l-a chemat în altar să-l cunoască și, în aceiași zi, l-a hirotesit citeț.

In 1935, în ajunul Paștelui, Iacov s-a îmbolnăvit foarte rău. Neavând decât puțină îngrijire medicală, se părea că va muri. Din Libisi aduseseră cu ei o iconiță a Sfântului Haralambie. In această zi, după amiază, i-a apărut înainte Sfântul Haralambie. I-a văzut mâna sa cu mânecuță că îi înseamnă pieptul în semnul Crucii. Iacov și-a revenit imediat.

Chinuirile bolilor, sărăcia și faptul de a alerga ici și colo ca să afle ceva de lucru, nu l-au împiedicat în lucrarea sa lăuntrică: post aspru, multă rugăciune de noapte, război împotriva ispitelor, împreună cu aceasta îl durea mult, foarte mult pentru oameni. Oricine și oriunde i se cerea mână de ajutor, nu spunea nu.

Mama sa a murit în 1942, iar tatăl în 1949. De la moartea mamei lui s-a simțit încă și mai mult ocrotitorul sorei lui mai mici, Anastasia. O iubea mult și a rămas în sat mai mult decât ar fi voit, lucrând mult pentru ca ea să se mărite și să se așeze la casa ei. Avea mare dorire să devină cât mai devreme monah, dar a întârziat pentru că mai întâi voia să o mărite pe sora lui.

Tânărul Iacov ar fi trebuit să meargă în armată în 1941. Dar a început războiul, neorânduielile, ocupația, războiul răzvrătiților... și nu l-au chemat decât abia în 1947, când Iacov era deja de 27 de ani. După ce și-a încheiat stagiul militar, în 1949, Iacov s-a întors în sat, în Farakla.

După ce sora sa Anastasia s-a măritat, în luna noiembrie a anului 1951 Iacov a plecat la Mănăstirea Cuviosului David din Evia, pe care a găsit-o într-o stare deplorabilă. Cei trei monahi care trăiau acolo păreau a fi resemnați cu mizerabilul scăzământ al mănăstirii. Aici va întâmpina foarte multe ispite din partea viețuitorilor care doreau să-l alunge. Aceștia îl ocărau, îl batjocoreau, îi aruncau în față lucruri murdare, puneau și pe alții să-l amenințe că îl vor omori. Insă Iacov a făgăduit Cuviosului David să rămână acolo orice s-ar întâmpla, oricâte ar fi nevoit să sufere.

În anul 1952 a fost tuns în monahism la 31 noiembrie, iar a doua zi a fost numit economul mănăstirii. Apoi, pe 17 decembrie a fost hirotonit diacon iar după două zile a fost hirotonit preot.

In mănăstire a început să slujească zilnic. Făcea toate slujbele, Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile și apoi Liturghia. Slujea Liturghia de 3-4 ori pe săptămână, pentru că în duminici avea poruncă de la mitropolit să liturghisească în satele Damnia, Paliohori, Kalamoudi și Drimona.

Postul aspru, multa muncă, slujba îndelungată și privegherea de fiecare zi, l-au adus într-o stare de mare slăbiciune trupească, însă nu dorea să-și micșoreze nevoința sub nicio formă. Pe deasupra mai veneau și demonii care-l băteau cumplit, provocându-i și aceștia grele suferințe trupești.

Începând mai ales din 1970 emanația duhovnicească a ieromonahului Iacov deveni direct proporțională cu chinurile lui. Chinurile erau fără sfârșit, dar și emanarea duhovnicească era fără limite. Devenise un înger în trup iar pe chipul său strălucea necontenit nespusa bucurie a învierii. El însuși spunea: ,,inima mea este o grădină a raiului”.

Se vorbea despre el nu numai în zona, dar și în toată Evia. Il cunoșteau mulți din capitală și din împrejurimi și mergeau să-l vadă, să-l asculte și să se mărturisească, însă atunci când, puțin mai târziu, în 1972, s-a pus problema unui nou egumen, n-a fost socotit potrivit de către Nicolae, mitropolitul de atunci al Halchidei. După trei ani s-a pus iarăși problema egumeniei, noul mitropolit Hrisostom s-a orientat atunci foarte bine asupra părintelui Iacov, care șovăia și dădea înapoi dar, în cele din urmă, s-a plecat și de la 25 iunie 1975 a devenit egumen.

Minunea cea mai mare și mai minunată, pe care i-a oferit-o Dumnezeu, s-a săvârșit în dimineața zilei de 22 noiembrie 1975. A fost atât de mișcat de această minune, încât imediat a consemnat-o. Însemnarea începe cu data de mai sus și cuprinde exact următoarele cuvinte:

"In 22 noiembrie, într-o zi de sâmbătă dimineața, la Sfânta Proscomidie, după pomenire, în vremea când acopeream Sfintele Daruri, am văzut real, mărturisesc întru sfințenie, o părticică de sânge uscat. Am atins-o și pe degetul meu a rămas sânge. Chemând pe unul din frații Sfintei Mănăstiri, pe părintele Serafim, i-am spus toate și el mi-a spus: "Părinte, noi nu vedem, dar Sfinția Ta ai văzut ce este?" Si eu i-am răspuns că mă închin și cred că este însuși Dumnezeu de fată. Si am spus: "Doamne miluiește!" de trei ori". (+ Arhim. Iacov )

Marea lui supărare de la sfârșitul anilor '80 era micșorarea puterilor lui trupești. Si se mâhnea că nu mai putea lucra mult cu mâinile și nu mai rezista să se roage 23 de ore din 24. Dar cu toate acestea lucra 20 de ore, mai ales duhovnicește.

La un moment dat s-a întâmplat sa fie în Mănăstire și Mitropolitul Samosului care îi spuse batjocoritor:

- Ramolite Iacove... Părinte Iacov ești sfânt. Lumea te cinstește ca sfânt.

Atunci starețul a spus cu vocea ridicata:

- Sunt om de lut și păcătos.

După 1987, moartea îl aștepta în fiecare clipă. Multiple boli de inimă, tromboze și altele îl amenințau în fiecare zi. Știa asta, dar nu le ceda deloc. Prioritatea o dădea rugăciunii și mărturisirii.

Anii 1989 și 1990 au trecut mucenicește. Crizele care le suferea se înmulțeau. A merge la trei luni odată la Atena, la spital, era chinuitor pentru el. Acolo îl cercetau multi. Se obosea nespus de mult, dar nu-i respingea pe oameni. Primea pe mulți stand în pat, le asculta durerea, se ruga să se vindece și dădea și bani atunci când era nevoie. Sub perna într-un plic erau bani, pe care îi lăsau vizitatorii. Acolo, la spital, mergeau să-i mulțumească oameni care s-au vindecat prin rugăciunea lui sau care au trecut peste diferite greutăți. Toti voiau să-i ceara ceva sau să-i mulțumească într-un oarecare fel.

In noiembrie 1990 a împlinit 70 de ani. Trupește era o ruină, nimic nu-i sta drept, numai oasele îi stăteau drept și-i ieșeau afară la umeri, lăsând impresia că rasa lui cea ușoară și neîncrețită este agățată în două oase. Ceea ce rămăsese neschimbat de chinuri era numai fața lui. A rămas curată, luminată, ca și cum ar fi fost imaterială. Ea exprima o bunătate covârșitoare și o pudoare copilărească. Si mai ales un zâmbet reținut, care era îngeresc și nevinovat... Era destul numai să iei aminte la ea... Si ai fi dat mult ca să te învrednicești de zâmbetul îngeresc al acelei fețe luminate.

In toate lunile care au urmat l-au însoțit pe stareț fericitele experiențe dumnezeiești și martiriul trupesc. Si, nu numai atât. S-a mărit și la părinți râvna pentru o adevărată întrecere duhovnicească.

Pe 21 noiembrie 1991, de ziua prăznuirii intrării Maicii Domnului în Biserică, după ce a spovedit un fiu duhovnicesc, părintele Iacov, s-a mutat la locașurile cele cerești.

Mormântul fericitului stareț Iacov se află în partea de miazăzi a Bisericii, între biserica - unde a liturghisit de nenumărate ori și s-a învrednicit de semne dumnezeiești - și chilia sa, unde s-a nevoit mai presus de om.

Marturii despre părintele Iacov Tsalikis

Teologul grec Stelianos Papadopoulos care a scris și cartea cu viata "Fericitului Iacov Tsalikis" spune despre acesta:

"Părintele Iacov n-a citit opere teologice și niptice adânci ale Sfinților Părinti ai Bisericii. Nu știa deloc de Filocalie. Lua aminte însă mult la cele scrise în cărțile liturgice. Cu trecerea anilor le înțelegea mai bine fără să studieze greaca veche. Penticostarul, Triodul... le sorbea în adevăratul sens al cuvântului. Dar cartea care i se potrivea cel mai bine era Penticostarul. Bucuria și triumful învierii din troparele lui intrau în inima părintelui Iacov."

Un ucenic al părintelui Iacov spunea că atunci când pleca de lângă el simțea că pleacă din rai. Si ceea ce simțea era un lucru foarte firesc, pentru că în fața acestui stareț fericit se oglindea Dumnezeu. Mintea și inima sa erau sălaș al energiilor dumnezeiești care se oglindeau și se arătau în sfințita lui față. Acest fapt era de la sine înțeles, văzând pe fața lui atâta lumina și pace, blândețe și dragoste, în chipul acesta se descoperea și se slăvea Dumnezeu. Cu alte cuvinte în felul acesta închinătorul gusta ceva din rai, ceva în mic din împărăția lui Dumnezeu.

Părintele Iacov Tsalkis a săvârșit multe semne dumnezeiești și după moartea sa:

In noaptea de 4 spre 5 aprilie luminându-se de ziuă spre Duminică, preotul responsabil al bisericii Sfântului Ioan Rusul l-a văzut pe fericitul stareț aflându-se în biserică și cerându-i să-i aducă racla Cuviosului Ioan ca să se închine. I-au adus-o și s-a închinat cu veselie rostind rugăciuni cu cuvinte deosebit de frumoase, care înveseleau nespus pe cei din jur. La un moment dat, starețul a terminat și a spus: "Luați-l pe Cuviosul". Atunci preotul și alții ce erau cu el s-au plecat să se închine și ei, ca apoi să ia racla. Dar, uimiți, văzură că în raclă era starețul Iacov, iar nu cuviosul Ioan.

Un stareț aghiorit, care era la îndoială dacă fericitul stareț s-a sfințit sau nu, a văzut în vedenie că se închină unor moaște bine mirositoare, care aparțineau părintelui Iacov.

Starețul i s-a arătat unei femei credincioase și i-a spus: ,,înainte îl rugam pe Cuviosul David să meargă la Dumnezeu să mijlocească pentru oameni, dar acum mă duc eu însumi”.