Vedeți și : P. Arhim. Emilianos Simonopetritul despre călătoria sufletului. Prima parte a catehezei ținută comunității de la Ormylia
A doua întâlnire
Cateheza
ținută pe 28 mai 1973 la Atena pentru tinerele fete și surorile care au
format mai târziu comunitatea Chinoviei Bunei Vestiri de la Ormylia
Ieri
am spus că subiectul nostru prezintă un aspect practic: cum abordează sufletul calea vieții lăuntrice și, în final, ia decizia să se angajeze
pe acest drum.
Am văzut diferitele etape prin care trece sufletul; nu le voi repeta pentru a nu vă obosi cu acestea. Vă voi aminti doar primul lucru pe care îl cunoaște sufletul: senzația de a fi alungat și cea de a trăi între patru ziduri, care-l despart de Dumnezeu. Îndură mai întâi senzația de a fi alungat, apoi percepe goliciunea lui, o simte și o trăiește intens, cunoaște starea sa păcătoasă.
Dacă sufletul acceptă goliciunea sa, starea sa păcătoasă, nimicnicia în care vegetează, va fi împins să se pocăiască. Dar încă nu a ajuns în punctul de a se putea pocăi. Ceea ce poate însă să facă este o mișcare de convertire, o mișcare circulară în jurul lui însuși. Sufletul se va ocupa de eu-l său, de acum sănătos, și va putea de aici să revină la firea pe care Dumnezeu i-a dat-o.
Acest efort va naște o tendință de a fugi, o dispoziție de înstrăinare și, prin urmare, o dispoziție de a-L căuta pe Dumnezeu. Dar suntem încă departe de momentul în care sufletul îl va căuta pe Dumnezeu. Va putea totuși să trăiască doua lucruri: unul care îi este propriu și celălalt care vine de la Dumnezeu.
Ceea ce îi revine este asceza, care îl pregătește pentru a-L primi pe Dumnezeu. Asceza este modul prin care sufletul strigă pentru a atrage harul lui Dumnezeu.
A doua experiență este a harului lui Dumnezeu. Acest har se manifestă ca o luminare, ca o participare la energia dumnezeiască necreată, și este deci un contact real cu Dumnezeu. Avem astfel primele simptome ale comuniunii trăite prin contact cu Dumnezeu.
Recunoscându-L pe Dumnezeu, sufletul începe să dobândească o cunoaștere existențială a lui însuși, o înțelegere a lui însuși, o cunoaștere empirică. Sufletul primește cunoașterea celor ascunse ale lui; avem acum proiecția subconștientului. Sufletul începe să înțeleagă ce este în subconștient. Suntem acum la o a doua răspântie dificilă: momentul în care va cădea sau se va ridica. Va cădea acuma, sau se va ridica la o stare superioară? Sufletul fie va îngropa subconștientul, fie îl va refula, fie va căuta substitute pentru a sta în picioare, pentru a nu vedea eu-l său căzând.
Dacă sufletul depășește acest moment dificil, va începe să meargă spre Dumnezeu. Va cere curățirea subconștientului, a adâncului inimii. Acest lucru se exprimă printr-un fel de durere, un strigăt către Dumnezeu, vărsând lacrimi pentru Dumnezeu. Sufletul va fi conștient din nou de nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu. Dar căutarea lui Dumnezeu nu începe încă cu adevărat; tot ce precede este decât o pregătire. Căutarea lui Dumnezeu cu adevărat este încă departe.
Sufletul va putea totuși să trăiască o dublă experiență: cea a pocăinței, despre care am spus că este nu o deschidere a porții sufletului, adică o deschidere a subconștientului, o revelare a tainelor sufletului, care a avut loc mai înainte printr-o acțiune a harului, ci deschiderea porții Cerului. Cerul se deschide, Dumnezeu poate coborî.
Este frângerea tăriei, este tăierea împrejur a inimii. Învelișul trupesc se rupe și sufletul apare gol, dezbrăcat de duhul trupesc. Dumnezeu poate acum să îl lumineze și obținem primul și indispensabilul dar de la Dumnezeu : libertatea.
Înainte de orice, ce înseamnă libertate? Înseamnă să fi liber de dorințe, de voia proprie, de patimi, de orice înșelare. Este o dezlegare de inconștient, care într-un fel, a fost acum iluminat.
Pentru că suntem liberi, putem să zburăm. Un rob nu poate să zboare, doar omul liber poate. Calea care duce la dragostea de Dumnezeu este deschisă în noi și noi putem de acum să urcăm treptele.
Așa cum v-am spus, aruncăm doar o privire asupra acestui drum, nu ne ocupăm de detalii, așa că nu explicăm acum cum dobândim dragostea lui Hristos. Presupunem acum că am dobândit această dragoste.
Pentru că îl iubim pe Hristos, această dragoste ne va ajuta să Il cunoaștem. Până în prezent nu aveam nici o cunoaștere practică a iubirii de Dumnezeu. Aveam doar o cunoaștere teoretică, adică umană, limitată. Dar, ceea ce are importanță este ceea ce noi triam în lăuntrul nostru și ceea ce ne însușim noi. Voi explica.
Cunoașterea experimentală a dragostei are cel puțin o diferență față de cunoașterea teoretică, diferență pe care o puteți înțelege. Una este să te cunosc pe tine, care ești străină, și alta este să te cunosc pe tine, care ești femeia mea; nu e nimic comun între aceste feluri de cunoaștere. Sau, altfel, una este să recunosc ceea ce ții în mână, când mergi departe pe drum, și mie mi se pare că este o geantă neagră, poate marca cutare, de la magazinul cutare, și alta este geanta mea proprie cu care pot să fac ce vreau pentru că îmi aparține. E o diferență asemănătoare între cunoașterea teoretică și cunoașterea care vine din dragoste de Dumnezeu.
Această cunoaștere a lui Dumnezeu este de acum o cunoaștere dobândită, a devenit propria noastră cunoaștere. Este o cunoaștere din comuniune, comuniunea inimii și a duhului. Adică duhul este botezat în Dumnezeu și, de aici înainte, îl caută pe Dumnezeu din lăuntru. Avem deci comuniunea inimii.
Această cunoaștere este o teologie. Gândul inimii noastre și cel al minții noastre se preocupă de Dumnezeu de acum din lăuntrul nostru. In consecință este o perihoreză. Duhul nostru, inima noastră, încep să sape într-un fel inaccesibilul altar al lui Dumnezeu, pătrunzând în întunericul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este întuneric pentru noi, este necunoscut.
Atunci, când se face această întrepătrundere, cunoașterea noastră devine o vânare. Începem să-L vânăm pe Dumnezeu. Are loc între Dumnezeu și noi o urmărire iubitoare în noapte, în timpul zilei. Vânarea noastră are ca reciprocitate pe cea a lui Dumnezeu. Totodată lăsăm, pentru moment această căutare căci dacă plecăm în două direcții, există pericolul să nu mai înțelegem nimic.
Să nu uităm că viața duhovnicească este ceva unitar și că, atunci când o analizăm, o distrugem. Iau un exemplu: dacă o tai pe una dintre voi în bucățele pentru a înțelege cum funcționează organismul său, deja am făcut-o să piară; e moartă! Într-un fel, făcând-o bucățele, anihilăm viața duhovnicească. Viața duhovnicească este o experiență trăită, nimic altceva. Este o împărtășire de Duhul Sfânt, pe care acuma o băgăm sub microscop, descompunând-o.
Prin urmare divizăm aici călătoria sufletului, în loc să o unificăm. Să cerem iertare lui Dumnezeu pentru ceea ce facem acum în mod provizoriu, încercând să fim ajutați să înțelegem ce este viața duhovnicească, care însă, pentru a fi înțeleasă, este nevoie de sensibilitate duhovnicească.
Când Îl vânăm pe Dumnezeu, ce simțim în clipa în care Îl cunoaștem, în care comunicăm cu El, în care pătrundem în locașurile Sale ascunse, în întunericul Său, în grădinile Sale, așa cum spunem în Cântarea Cântărilor (cap. 5, 1)? Simțim un avânt de bucurie și în același timp suferim. Suferim pentru că îl căutam pe Dumnezeu; simțim bucurie pentru că Îl trăim. In consecință trăim o exaltare. Vă amintiți că ieri spuneam că plăcerea primului om a condus la durere. Plecăm de la durere și avansăm cu ceea ce ne-a dat Dumnezeu: bucuria, exaltarea sufletului.
De acum avem bucuria și durerea, care compun ceea ce numim "durerea inimii". Această durere a inimii este o topire, este o sete arzătoare. Când însetăm cu adevărat suntem terminați, ne simțim epuizați, avem impresia că dacă nu ni se aduce în acel moment un pic de apă suntem la pământ. La fel este și pentru suflet. Nu poate trăi fără Dumnezeu. Nu numai că viața lui nu mai are sens, ci moare fără Dumnezeu. De aceea, din momentul în care are această experiență a cunoașterii lui Dumnezeu, când va simți această perihoreză - întrepătrundere iubitoare-, fie va muri fie va trăi în Hristos. Nu există o altă cale!
Această sete, această consumare arzătoare conduce sufletul la trăirea dorinței de a muri. De ce? Pentru că această viață înșelătoare face să-L vedem pe Dumnezeu "acum ca prin oglindă, în ghicitură" (1 Cor. 13, 12). Unde este Dumnezeu? Unde este Dumnezeul meu? Pentru că ființa întreagă nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, nu poate să-L prindă, să aibe un contact cu El, fie prin trup, fie prin suflet - pentru că ființa este trup și suflet -, pentru că nu poate, va ajunge, nu la tăierea împrejur a inimii, ci la dorirea de a se dezbracă de învelișul trupesc pentru ca sufletul să fie liber și să poată fi singur cu Dumnezeu singur.
Sufletul trăiește această dorire a morții ca experiența pe care o face un copil care se află în pântecul maicii sale și vrea să iasă, vrea să se nască, pentru că termenul celor nouă luni a sosit. Are nevoie să părăsească pântecul ei, căci momentul a sosit. Este experiența nașterii. Sufletul vrea să trăiască nașterea sa, această nouă naștere.
Este deci experiența eliberării de stricăciune, de timp, de spațiu, de o viață sărăcăcioasă, nenorocită, de robie, de cerșetorie. Aici pe pământ suntem cerșetori; în sărăcia noastră cerșim toate. Omul vrea să rupă aceste bariere care i-au fost puse în această lume și vrea să rămână singur cu Dumnezeu singur, în acest ocean infinit de dragoste, de fericire și de desfătări.
Particularitatea pe care o are acum această cunoaștere a lui Dumnezeu, est un efort de răpire a lui Dumnezeu, de vânare a lui Dumnezeu. Vrem să rupem limitele spațiului și ale timpului, vrem să biruim moartea atingând limitele nestricăciunii.
Cum facem acest drum, cum resimțim aceasta, cum experimentăm asta? Este o ieșire în afara limitelor sufletești. Trăim o transpunere în afara limitelor noastre, în afara vieții noastre, un transfer spre Dincolo, adică spre Dumnezeu. Este o proiecție nu a inconștientului spre conștient, ci o proiecție a omului întreg spre deplina dumnezeire, o proiecție a firii umane spre ipostasul divin.
Acum trebuie să vedem răspunsul lui Dumnezeu. In răspuns, Dumnezeu se apleacă, iese din limitele Sale pentru a se dărui nouă; este o energie. Dumnezeu se înclină pentru a se dărui nouă. Facem experiența personală a chenozei Cuvântului și a nașterii Sale în noi.
Ieri am spus că ceea ce s-a întâmplat în istorie, în pronia dumnezeiască, ceea ce a făcut Hristos, ceea ce a făcut Tatăl, ceea ce a fost împlinit prin Duhul Sfânt, trebuie să aibă loc în noi. Altfel spus devenim copărtași la viața lui Dumnezeu. Golindu-ne de noi înșine, trăim ceea ce a simțit Maica Domnului când a răspuns îngerului: "Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 34-38). "-Cum va fi aceasta?", îl întreabă ea pe înger. Cum eu, care sunt fecioară, "de vreme ce nu ştiu de bărbat", aș putea să iau în pântec? "Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri" și vei naște. A înțeles ceva Maica Domnului? N-a înțeles. Se vede după cum răspunde: "Fie mie după cuvântul tău!" - cum vrei tu, așa să fie. Adică înțeleg sau nu, să fie cum ai spus tu. La fel este și pentru noi.
Înțelegeți ceea ce se subînțelege prin expresia "a se goli de sine însuși"? Înseamnă: "a fi plin" de harul Duhului Sfânt, de energia lui Dumnezeu. Duhul Sfânt care ne va umbri va lucra acum și în noi. Dumnezeirea se va pogorî peste noi. Facem experiența chenozei lui Dumnezeu și a comuniunii cu energia dumnezeiască.
Prin urmare, în toată ființa noastră primim strălucirea luminii, a energiei dumnezeiești. Este îndumnezeirea noastră, este unirea personală, urmarea aplecării lui Dumnezeu.
Cum vom trăi aceasta? Ca un extaz. Ce am spus mai înainte? Că viața noastră devine o trans-punere, o mutare la Dumnezeu. Si, fiindcă mă mut, ies din mine, sunt sur-prins, trăiesc un fel de ieșire din firea mea, un extaz, care este mai înainte de toate o lucrare a puterii dumnezeiești. Asta nu înseamnă că m-am pierdut cu duhul. Nu este un fenomen patologic. Este supranatural.
Facem experiența puterii dumnezeiești; a mâinii lui Dumnezeu care lucrează. Devenim un om frământat de puterea dumnezeiască. Extazul nostru nu poate deci fi patologic, este un eveniment, o experiență a trăirii vederii lui Dumnezeu.
Avem în fața noastră o adevărată vedere dumnezeiască. Eu și Dumnezeu. Sunt lovit de stupoare. Îl văd pe Dumnezeu. Dar pentru că este un extaz, nu patologic ci un fenomen teurgic, este deci o minune. În tensiunea acestui eveniment, nu mai puțin este și o pierdere a simțurilor noastre, o pierdere a puterii noastre. Sufletul nostru nu mai este o săgeată pe care ne pregătim să o lansăm, ci o săgeată care este lansată. Vă amintiți prin ce am început acest cuvânt? Sufletul simte că nu este decât un lucru aruncat în mod vulgar în această lume. De acum sufletul, ca duh - aceasta este dimensiunea lui spirituală și nu e vorba de puterea psihică în ceea ce-l privește -, duhul nostru, deci, devine ca o săgeată care zboară pentru a merge acolo unde Dumnezeu se găsește.
In prezent trăiesc această experiență a cunoașterii lui Dumnezeu ca un extaz și un avânt spre Dumnezeu, ca pe ceva ce se întâmplă în afara noastră, "fie în trup... fie în afară de trup" (2 Cor. 12, 2)? Ne întrebăm: "Ce mi se întâmplă? Nu înțeleg". Știe oare un om îndrăgostit ce face? Este un extaz în acord cu infinitatea lui Dumnezeu, dar eu îl trăiesc în mod finit și pentru Dumnezeu este în mod infinit.
Să continuăm. Cum vom trăi asta? Nu spun cum face Dumnezeu asta, căci suntem neputincioși în fața lucrărilor divine. Spunem doar cum resimțim noi această clipă, cea în care trăim această experiență, când sufletul nostru se avântă cu năvală spre Dumnezeu, când îndrăgostit de Dumnezeu Îl trăiește și Îl cunoaște.
Am spus că pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu trebuie să-L iubesc. L-am iubit. Înfățișăm cum un suflet oarecare, care Îl iubește pe Dumnezeu resimte asta. Pentru că L-am iubit, acum Îl cunosc și pot să-L cer.
Să luam un exemplu. Când mergem într-un magazin pentru a cumpăra o haină, o ating cu mâna, pipăi țesătura, o privesc, într-un fel o cunosc, și spun: "această haină îmi place. Dați-mi-o, vă rog". O cerem. Același lucru se întâmplă și în viața duhovnicească.
Acuma, sufletul nostru este deci aruncat spre Cer; încordat ca un arc din care a țâșnit săgeata, s-a dus aproape de Dumnezeu. Astfel resimțim sufletul nostru. Ce resimte inima? Resimte ca și cum dumnezeirea s-a pogorât asupra ei, a cuprins-o și o stăpânește. Este experiența unei inimi care a fost luată cu năvală. Nu inima este cea care domină această trăire, inima nu poate să spună: "Te iubesc, nu te iubesc Dumnezeul meu" - așa cum luăm o margaretă și tragem câte o petală. Inima este cuprinsă de Dumnezeu, este cufundată în Dumnezeu.
Mintea are impresia că este dusă de Dumnezeu "până la al treilea cer"(2 Cor. 12, 2). Mintea este răpită ca și cum n-ar mai fi în trup. Înțelegem că ființa noastră reală nu este în trup - care este mort fără suflet - ci este în minte. Acum mintea este în întregime răpită. Duhul nostru are senzația că este cucerit. Ce înseamnă cucerit? Nu are nicio putere, este sub dominația mea: îl strâng în mâinile mele și fac ce vreau cu el. Simțim că Dumnezeu ține în întregime duhul nostru, suntem ai Lui, nu ne mai aparținem, ne găsim sub stăpânirea directa a lui Dumnezeu.
Pentru că avem senzația că suntem cuceriți, totodată încercăm senzația de renegare a oricărui lucru. Unde este lumea? Unde sunt oamenii? Unde sunt poftele mele? Vrerile mele? Nu mai e nimic. Dacă cineva vă ia de gât să vă sugrume, la ce vă gândiți? Uitați totul, nu-i așa? Este un pic din ceea ce ni se întâmplă.
Vedeți cum se face curățirea noastră și lepădarea de deșertăciunile acestei lumi? Toate aceste etape ne vorbesc despre cum ajungem la această eliberare. Totuși problema nu este cum vom ajunge noi la asta. Suntem precum o săgeată care, dacă o punem de-o parte rămâne acolo, dar, dacă o aruncăm, va atinge ținta sa. Dar, în cele din urmă, este lucrarea lui Dumnezeu, este o teurgie. De aceea omul care vrea să se înduhovnicească trebuie să aibe nemijlocit certitudinea puterii lui Dumnezeu și să se abandoneze lui Dumnezeu, și Dumnezeu îl va răpi și îl va duce în Cer. Harul lui Dumnezeu devine vehiculul care îl ridică pe om la Cer.
Avem deci senzația renegării oricărui lucru, nu mai există nimic, totul ne devine străin. Nu mai este dragoste în sensul pe care l-am exprimat ieri, căci omul care Îl iubește pe Dumnezeu, iubește lumea întreagă. Dragostea în Hristos este ceva, iar dragostea pătimașă este altceva: este o slăbiciune. Ajungem la înstrăinarea de care am vorbit mai înainte.
In al doilea rând, am impresia siguranței. Pentru noi de acum Cerul este ceva cunoscut. Ne simțim în siguranță. Întâlnim aici o antinomie, și o să vedeți care! Dumnezeu m-a răpit și îl gust pe Dumnezeu. Am renegat totul, sunt în siguranță, sunt în brațele lui Dumnezeu, în sânul Său. M-am aplecat spre El, și El s-a aplecat spre mine. Suntem ca doi îndrăgostiți, uniți.
Ce se întâmplă? Il vedem pe Dumnezeu? Îl iubim pe Dumnezeu? Aici se găsește antinomia, motivul pentru care omul ar vrea să moară, dar n-a murit încă. Această antinomie va fi rezolvată după moartea noastră. Dar, mai mult chiar, nu după moartea noastră ci după Învierea de obște, când Biserica va sfârși ca Trup al lui Hristos, adică când toți împreună vom fi Unul.
Deci, Îl vedem pe Hristos și nu-L vedem. Îl vedem întrucât suntem în brațele Lui și nu-L vedem pentru că suntem în stare de extaz; suntem încă limitați, nu am atins încă desăvârșirea care este după moarte.
Vă amintiți că spuneam ieri: ceea ce vedem acum și ceea ce vom vedea în viața de apoi se deosebește așa cum difera o imagine ce reprezintă soarele de soarele însuși, sau o imagine a cerului de cerul însuși, sau fotografia celei pe care o iubesc de aceasta, când este lângă mine. De aceea spun acum că Îl vedem pe Hristos, dar nu-L vedem.
Si este un extaz, așa cum am spus. Când suntem în afara noastră, nu înțelegem ce facem, simțim și nu simțim nimic. Ființa noastră fiind în extaz, sunt viu și nu sunt viu. Sunt viu pentru că sunt unit cu Viața în sine, cu Hristos. Sunt viu pentru că acum duc o viață autentică, sunt în prezența lui Hristos. Si, nu sunt viu fiindcă, înțelegeți, nu este viață fără libertate. Viața este inumană fără libertate. Oricine nu este liber - cu atât mai mult din punct de vedere lăuntric-, este un om mort. Cel care nu este liber, nu este om.
Acuma, pentru noi este altfel. Întrucât am fost prinși, pentru că Hristos ne-a cucerit, nu suntem liberi. Libertatea noastră i-am dat-o Lui, i-am dăruit-o lui Dumnezeu și El ne-a înapoiat-o ca sfințire; ne-a sfințit.
Vă rog să fiți atenți la ceea ce suntem pe cale să spunem. Am dăruit libertatea noastră lui Dumnezeu. Si, Dumnezeu, ce-a făcut cu noi? A făcut din noi un lucru sfințit. Ce înseamnă lucru sfințit? Înseamnă că aparține lui Dumnezeu, așa cum am explicat. Din moment ce aparține lui Dumnezeu, înseamnă că este bunul lui propriu și face ce vrea; nu mai dispunem noi. Si, pentru că acest lucru sfințit aparține exclusiv lui Dumnezeu, se mișcă în spațiul lui Dumnezeu, fără să-și mai pună problema libertății.
In consecință, suntem absolut liberi, căci aparținem lui Dumnezeu și trăim ceea ce dorim. Ne bucuram de ceea ce tânjea inima noastră, de îndată ce s-a îndepărtat de viața ei reală. Ne-am dat libertatea, am primit sfințirea. Trăim și nu mai trăim. Este ceea ce Sfântul Pavel spunea: "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20). Înțelegeți acum ce exprimă Apostolul? De acum am deplina cunoaștere că "Hristos trăieşte în mine". Vedeți că nu este o cunoaștere teoretică.
Ați înțeles? Nu știu, dar cred că acum percepeți care este calea pe care trebuie să o urmăm pentru a pronunța și noi, de asemenea, aceste cuvinte ale Apostolului Pavel: "Hristos trăieşte în mine". Aceasta înseamnă că Hristos este totul!
Vă amintiți că înainte încercăm să atragem harul dumnezeiesc? De acum suntem atrași de Hristos. Acum, din moment ce încetăm să mai trăim pentru noi, nu mai vedem cu proprii ochi, am pierdut libertatea noastră, priceperea noastră și ne-am dăruit, ne-am identificat cu Dumnezeu. Si Dumnezeu ne ia de mână și ne duce unde vrea. Suntem robii iubirii dumnezeiești.
Ce se întâmplă atunci? Ce se întâmplă în această stare în care trăim cu Hristos? Nu există decât un răspuns: "Știu decât un lucru, că nu știu nimic". Ce putem înțelege? În măsura în care suntem încă limitați, fără minte duhovnicească și simțirea acestei prezențe, cum să înțelegem? Pentru că prematur, adică înainte de moartea noastră, am intrat în spațiul Duhului, "înțelegem că nu înțelegem nimic". Singurul lucru pe care îl înțelegem de acum este că Hristos Însuși ne atrage să-L iubim. Si noi nu dorim nimic altceva, decât ca această stare să nu aibe sfârșit, ca această răpirea a ființei noastre să continue, să rămânem în această libertate deplină pe care o simțim în Duhul.
Să revenim la teribila noastră antinomie. Suntem oameni și suntem îmbrăcați în trup. In clipa în care sesizăm că înțelegem un singur lucru și că nu dorim decât un singur lucru: ca această stare să nu se sfârșească, chiar în momentul în care aspirăm să rămânem astfel, deja am înțeles că am încetat să mai fim în situația descrisă înainte. Într-un fel săgeata revine la punctul de plecare. Dragostea resimte retragerea prezenței și atracției lui Dumnezeu. Este motivul pentru care sufletul dorește atât de mult să moară, căci doar atunci va înceta să mai resimtă această stingere și descreștere a acestor minunate trăiri. De aceea se va tângui: "Când oare voi pleca? Când în sfârșit?" (cf. Filip. 1, 23).
In momentul în care spunem "Dumnezeul meu, așa să rămânem!", pierdem senzația de a fi în brațele lui Dumnezeu și vedem că ne găsim în chiliuța noastră sau în lume, că nu suntem decât un sărman student sau un călugăraș, ca orice om care trăiește retragerea acestei iubiri, în lume sau în mănăstire, la muncă sau acasă, în feciorie sau în viața conjugală.
Suntem acum în momentul în care L-am recunoscut pe Dumnezeu dar nu am ajuns încă la unirea cu Dumnezeu. Acest extaz nu este o ieșire din noi înșine, ci un transfer al ființei noastre. Ce resimte creștinul care a ajuns în acest punct, când Îl iubește pe Hristos și L-a recunoscut? Cum decurge viața cotidiană a unui om care a ajuns la aceste experiențe, adică atunci când Duhul se retrage și când vine cu putere? (Va cunoaște acest două faze până în momentul morții sale. De aceea dorința arzătoare nu va dispărea niciodată). Viața cotidiană a acestui om este în mod continuu pace, dragoste, bucurie, încredințare, siguranță și, în același timp, toată existența lui prezintă ceva irațional. Am putea să spunem că în permanență suntem în siguranță, că iubim pe toată lumea, că suntem în pace cu toți?
Omul obișnuit, normal, cum spunem - dar anormal în realitate-, omul căzut este împotriva firii. Dar, fiindcă am învățat să considerăm ca fiind normal ceea ce este împotriva firii, această situație de extaz are ceva care nu este rezonabil, ceva care este absurd în sine, absurd după înțelegerea omenească. Ne pregătim să ne rugam și capul ni se umple de gânduri, precum săgețile lansate care intră în noi. De exemplu: "Ar fi culmea culmilor să reușesc la examenul de mâine!". Gândul a intrat! Omul care a ajuns la experiențele de care am vorbit înainte, nu este supus acestor ispite, nu este prizonier imaginației sale, este fără păcat, este nepătimitor.
S-a terminat, nu mai avem ispite, imaginație, nu mai avem posibilitatea de a păcătui, pentru că Dumnezeu nu are păcat și noi suntem inundați de harul Lui. Suntem nepătimitori și cu toate astea, această nepătimire, are ca rezultat să ne facă să trăim o patimă teribilă: Patima lui Hristos, care, înțelegeți, este complet străină rațiunii, absurdă, fiind mult prea intensă; este ceva ce "nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36). Nepătimirea noastră, liniștea noastră, bucuria noastră le trăim cu durere. Simțim această Patimă cu cutremurare, suntem geloși pe Hristos, tânjim după Patima Sa.
Aceasta stare, această pătimire pentru Hristos, îl ridica pe om de la pământ la Cer. In timp ce e pe pământ, trăiește deplin în Cer, și "Aceasta îl înfățișează în fața lui Dumnezeu". Aceasta pătimire, așa cum spune un sfânt vorbind despre rugăciune, atunci când suntem pe pământ, ne face să urcăm și să trăim în Cer. Ea ne aduce în permanență în fața tronului lui Dumnezeu, Cel care împărătește universul. Iată-L!
Așa este viața cotidiană a unui astfel om. Trăiește ca toți oamenii, lucrează cu noi, este cu noi. Eu scriu la tastatura mașinii de scris și el, de asemeni, scrie alături de mine. In acel moment eu mă gândesc la bucuriile mele trecătoare, el nu se gândește la nimic - cum am spus, e fără gânduri-, și trăiește Patima lui Hristos; cu toate astea este așa cum sunt eu. Îmi spune: "Buna ziua! Ce faci, cum mai ești? Ce mai face mama ta?" și în aceeași clipă trăiește propria-i experiență. Poate să-mi zâmbească, poate să mă tachineze, să mă certe, să mă laude, să mă flateze, și în același timp este acest om care trăiește în pace, în bucurie, în siguranță, în nepătimire. Trăiește în aceeași lume ca și noi, respiră același aer, este chiar subiectul ispitelor exterioare, dar în el nu mai este păcat. In el totul a fost supus. Am spus că a fost înrobit în Duh și trece liniștit în viața prezentă ca și cum s-ar plimba. Patima lui Hristos a devenit viața obișnuită a unui astfel de creștin.
O astfel de pătimire, o asemenea frumusețe, o asemenea viața, pentru el nu este nimica, ci este viața lui de zi cu zi, este pâinea lui cea de toate zilele. Se hrănește mereu din asta? Această experiență nu îi este de ajuns. Cere din nou aceste contemplări, aceste extaze, aceste avânturi de care am vorbit mai înainte și pe care le-a pierdut când a pronunțat: "Ah! Dumnezeul meu! Aș vrea să locuiesc aici". In acel moment a căzut.
Am învățat să recunoaștem momentele, timpurile, perioadele înălțării spre Dumnezeu. Cunoaștem de asemenea - cum am putea să exprimăm asta? - salturile pe care le face precum apa care țâșnește din țâșnitoare, așa sunt salturile, extazurile duhului, ale minții sale, când se avântă spre Dumnezeu.
Alternanța acestui mers pământesc și a salturilor spre cer, îl face să dobândească ceea ce numim dumnezeiasca intimitate. De acum Cerul, Dumnezeu îi devin familiari. Să luam un exemplu. Precum așa cum am ajuns eu aici, în străinătate, dacă mi se spune să mă așez pe acest scaun acolo, pot să refuz? Nu sunt încă o persoană intimă locului. Dar, dacă revin de cincisprezece - douăzeci de ori, o să intru așa cum doresc, fără să mai bat la ușă, și voi face după cum mi se pare că este bine. Intimitatea cu Dumnezeu să spun, e ca și cum Cerul devine casa acestui om.
Dobândim familiaritatea dumnezeiască. Revenim la ceea ce era înainte de căderea primilor oameni. Adam, Eva și Dumnezeu în rai, vorbeau împreună ca niște prieteni. Ce frumos era! Imaginați-vă un pic când soarele era la asfințit, sau când răsărea, sau când aveau în fața lor animalele de pe câmp, peștii din râuri. Erau patru râuri, vă amintiți? Dar ce nu era în rai?! Păsările cerului, îngerii, totul... Ce seri minunate petreceau Adam și Eva în rai cu Dumnezeu! Ce minunate plimbări făceau sub bolta frumoasă! Era minunat! Si asta este ceea ce gustă acum sufletul acestui om.
Când vin să vă vad, despre ce vorbim? Despre lucruri curente: "Ce mai faci? Ah, aici se așeză fratele tău, când vine". Dar, când voi dobândi o încredere mai mare, voi întreba mai mult, voi intra în inima ta și voi cunoaște tainele casei.
Începem să intrăm în tainele lui Dumnezeu. Nu cele despre care vorbeam la început, ale primelor revelații; asta este altceva. Aici, pentru că am dobândit familiaritatea cu Dumnezeu, primim revelații dumnezeiești. Dumnezeu se descoperă în mintea noastră. Pătrundem în tainele Dumnezeirii, și astfel dogma Bisericii noastre se luminează. Sfânta Treime, chenoză lui Hristos nu mai sunt pentru noi în obscuritate.
Dacă aș vrea să vă explic acum, ce este Sfânta Treime, nu voi reuși și nu veți înțelege nimic. Acolo, Dumnezeu Însuși ne revelează Sfânta Treime, Tainele. Primim descoperirea profunzimilor lui Dumnezeu. Fie ca e vorba de ore, zile sau de clipe fugitive, aceste momente sunt revelații, momente din viața intimă a lui Dumnezeu. Pentru a trai una din astfel de clipe, nu va gândiți că suntem gata să dăm lumea întreaga și toată viața noastră?
Să mai continui? Mă gândesc că nu mai putem. O să tragem o concluzie. Am urmărit drumul sufletului din momentul în care înțelege că este exilat până în momentul în care gustă dragostea lui Dumnezeu. Atunci, iubind pe Dumnezeu, sufletul se roagă fără încetare, și rămâne în El. Am urmărit aceste momente curente, atât de minunate și cerești și momentele de absorbire extatică. Vom ajunge oare la aceste măsuri? Nu pot să vă spun. E ceva ce îl privește pe fiecare.[...]
Înainte de orice, ce înseamnă libertate? Înseamnă să fi liber de dorințe, de voia proprie, de patimi, de orice înșelare. Este o dezlegare de inconștient, care într-un fel, a fost acum iluminat.
Așa cum v-am spus, aruncăm doar o privire asupra acestui drum, nu ne ocupăm de detalii, așa că nu explicăm acum cum dobândim dragostea lui Hristos. Presupunem acum că am dobândit această dragoste.
Pentru că îl iubim pe Hristos, această dragoste ne va ajuta să Il cunoaștem. Până în prezent nu aveam nici o cunoaștere practică a iubirii de Dumnezeu. Aveam doar o cunoaștere teoretică, adică umană, limitată. Dar, ceea ce are importanță este ceea ce noi triam în lăuntrul nostru și ceea ce ne însușim noi. Voi explica.
Această cunoaștere a lui Dumnezeu este de acum o cunoaștere dobândită, a devenit propria noastră cunoaștere. Este o cunoaștere din comuniune, comuniunea inimii și a duhului. Adică duhul este botezat în Dumnezeu și, de aici înainte, îl caută pe Dumnezeu din lăuntru. Avem deci comuniunea inimii.
Această cunoaștere este o teologie. Gândul inimii noastre și cel al minții noastre se preocupă de Dumnezeu de acum din lăuntrul nostru. In consecință este o perihoreză. Duhul nostru, inima noastră, încep să sape într-un fel inaccesibilul altar al lui Dumnezeu, pătrunzând în întunericul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este întuneric pentru noi, este necunoscut.
Să nu uităm că viața duhovnicească este ceva unitar și că, atunci când o analizăm, o distrugem. Iau un exemplu: dacă o tai pe una dintre voi în bucățele pentru a înțelege cum funcționează organismul său, deja am făcut-o să piară; e moartă! Într-un fel, făcând-o bucățele, anihilăm viața duhovnicească. Viața duhovnicească este o experiență trăită, nimic altceva. Este o împărtășire de Duhul Sfânt, pe care acuma o băgăm sub microscop, descompunând-o.
Prin urmare divizăm aici călătoria sufletului, în loc să o unificăm. Să cerem iertare lui Dumnezeu pentru ceea ce facem acum în mod provizoriu, încercând să fim ajutați să înțelegem ce este viața duhovnicească, care însă, pentru a fi înțeleasă, este nevoie de sensibilitate duhovnicească.
Când Îl vânăm pe Dumnezeu, ce simțim în clipa în care Îl cunoaștem, în care comunicăm cu El, în care pătrundem în locașurile Sale ascunse, în întunericul Său, în grădinile Sale, așa cum spunem în Cântarea Cântărilor (cap. 5, 1)? Simțim un avânt de bucurie și în același timp suferim. Suferim pentru că îl căutam pe Dumnezeu; simțim bucurie pentru că Îl trăim. In consecință trăim o exaltare. Vă amintiți că ieri spuneam că plăcerea primului om a condus la durere. Plecăm de la durere și avansăm cu ceea ce ne-a dat Dumnezeu: bucuria, exaltarea sufletului.
De acum avem bucuria și durerea, care compun ceea ce numim "durerea inimii". Această durere a inimii este o topire, este o sete arzătoare. Când însetăm cu adevărat suntem terminați, ne simțim epuizați, avem impresia că dacă nu ni se aduce în acel moment un pic de apă suntem la pământ. La fel este și pentru suflet. Nu poate trăi fără Dumnezeu. Nu numai că viața lui nu mai are sens, ci moare fără Dumnezeu. De aceea, din momentul în care are această experiență a cunoașterii lui Dumnezeu, când va simți această perihoreză - întrepătrundere iubitoare-, fie va muri fie va trăi în Hristos. Nu există o altă cale!
Sufletul trăiește această dorire a morții ca experiența pe care o face un copil care se află în pântecul maicii sale și vrea să iasă, vrea să se nască, pentru că termenul celor nouă luni a sosit. Are nevoie să părăsească pântecul ei, căci momentul a sosit. Este experiența nașterii. Sufletul vrea să trăiască nașterea sa, această nouă naștere.
Este deci experiența eliberării de stricăciune, de timp, de spațiu, de o viață sărăcăcioasă, nenorocită, de robie, de cerșetorie. Aici pe pământ suntem cerșetori; în sărăcia noastră cerșim toate. Omul vrea să rupă aceste bariere care i-au fost puse în această lume și vrea să rămână singur cu Dumnezeu singur, în acest ocean infinit de dragoste, de fericire și de desfătări.
Particularitatea pe care o are acum această cunoaștere a lui Dumnezeu, est un efort de răpire a lui Dumnezeu, de vânare a lui Dumnezeu. Vrem să rupem limitele spațiului și ale timpului, vrem să biruim moartea atingând limitele nestricăciunii.
Cum facem acest drum, cum resimțim aceasta, cum experimentăm asta? Este o ieșire în afara limitelor sufletești. Trăim o transpunere în afara limitelor noastre, în afara vieții noastre, un transfer spre Dincolo, adică spre Dumnezeu. Este o proiecție nu a inconștientului spre conștient, ci o proiecție a omului întreg spre deplina dumnezeire, o proiecție a firii umane spre ipostasul divin.
Ieri am spus că ceea ce s-a întâmplat în istorie, în pronia dumnezeiască, ceea ce a făcut Hristos, ceea ce a făcut Tatăl, ceea ce a fost împlinit prin Duhul Sfânt, trebuie să aibă loc în noi. Altfel spus devenim copărtași la viața lui Dumnezeu. Golindu-ne de noi înșine, trăim ceea ce a simțit Maica Domnului când a răspuns îngerului: "Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 34-38). "-Cum va fi aceasta?", îl întreabă ea pe înger. Cum eu, care sunt fecioară, "de vreme ce nu ştiu de bărbat", aș putea să iau în pântec? "Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri" și vei naște. A înțeles ceva Maica Domnului? N-a înțeles. Se vede după cum răspunde: "Fie mie după cuvântul tău!" - cum vrei tu, așa să fie. Adică înțeleg sau nu, să fie cum ai spus tu. La fel este și pentru noi.
Înțelegeți ceea ce se subînțelege prin expresia "a se goli de sine însuși"? Înseamnă: "a fi plin" de harul Duhului Sfânt, de energia lui Dumnezeu. Duhul Sfânt care ne va umbri va lucra acum și în noi. Dumnezeirea se va pogorî peste noi. Facem experiența chenozei lui Dumnezeu și a comuniunii cu energia dumnezeiască.
Prin urmare, în toată ființa noastră primim strălucirea luminii, a energiei dumnezeiești. Este îndumnezeirea noastră, este unirea personală, urmarea aplecării lui Dumnezeu.
Cum vom trăi aceasta? Ca un extaz. Ce am spus mai înainte? Că viața noastră devine o trans-punere, o mutare la Dumnezeu. Si, fiindcă mă mut, ies din mine, sunt sur-prins, trăiesc un fel de ieșire din firea mea, un extaz, care este mai înainte de toate o lucrare a puterii dumnezeiești. Asta nu înseamnă că m-am pierdut cu duhul. Nu este un fenomen patologic. Este supranatural.
Avem în fața noastră o adevărată vedere dumnezeiască. Eu și Dumnezeu. Sunt lovit de stupoare. Îl văd pe Dumnezeu. Dar pentru că este un extaz, nu patologic ci un fenomen teurgic, este deci o minune. În tensiunea acestui eveniment, nu mai puțin este și o pierdere a simțurilor noastre, o pierdere a puterii noastre. Sufletul nostru nu mai este o săgeată pe care ne pregătim să o lansăm, ci o săgeată care este lansată. Vă amintiți prin ce am început acest cuvânt? Sufletul simte că nu este decât un lucru aruncat în mod vulgar în această lume. De acum sufletul, ca duh - aceasta este dimensiunea lui spirituală și nu e vorba de puterea psihică în ceea ce-l privește -, duhul nostru, deci, devine ca o săgeată care zboară pentru a merge acolo unde Dumnezeu se găsește.
In prezent trăiesc această experiență a cunoașterii lui Dumnezeu ca un extaz și un avânt spre Dumnezeu, ca pe ceva ce se întâmplă în afara noastră, "fie în trup... fie în afară de trup" (2 Cor. 12, 2)? Ne întrebăm: "Ce mi se întâmplă? Nu înțeleg". Știe oare un om îndrăgostit ce face? Este un extaz în acord cu infinitatea lui Dumnezeu, dar eu îl trăiesc în mod finit și pentru Dumnezeu este în mod infinit.
Să continuăm. Cum vom trăi asta? Nu spun cum face Dumnezeu asta, căci suntem neputincioși în fața lucrărilor divine. Spunem doar cum resimțim noi această clipă, cea în care trăim această experiență, când sufletul nostru se avântă cu năvală spre Dumnezeu, când îndrăgostit de Dumnezeu Îl trăiește și Îl cunoaște.
Am spus că pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu trebuie să-L iubesc. L-am iubit. Înfățișăm cum un suflet oarecare, care Îl iubește pe Dumnezeu resimte asta. Pentru că L-am iubit, acum Îl cunosc și pot să-L cer.
Să luam un exemplu. Când mergem într-un magazin pentru a cumpăra o haină, o ating cu mâna, pipăi țesătura, o privesc, într-un fel o cunosc, și spun: "această haină îmi place. Dați-mi-o, vă rog". O cerem. Același lucru se întâmplă și în viața duhovnicească.
Acuma, sufletul nostru este deci aruncat spre Cer; încordat ca un arc din care a țâșnit săgeata, s-a dus aproape de Dumnezeu. Astfel resimțim sufletul nostru. Ce resimte inima? Resimte ca și cum dumnezeirea s-a pogorât asupra ei, a cuprins-o și o stăpânește. Este experiența unei inimi care a fost luată cu năvală. Nu inima este cea care domină această trăire, inima nu poate să spună: "Te iubesc, nu te iubesc Dumnezeul meu" - așa cum luăm o margaretă și tragem câte o petală. Inima este cuprinsă de Dumnezeu, este cufundată în Dumnezeu.
Mintea are impresia că este dusă de Dumnezeu "până la al treilea cer"(2 Cor. 12, 2). Mintea este răpită ca și cum n-ar mai fi în trup. Înțelegem că ființa noastră reală nu este în trup - care este mort fără suflet - ci este în minte. Acum mintea este în întregime răpită. Duhul nostru are senzația că este cucerit. Ce înseamnă cucerit? Nu are nicio putere, este sub dominația mea: îl strâng în mâinile mele și fac ce vreau cu el. Simțim că Dumnezeu ține în întregime duhul nostru, suntem ai Lui, nu ne mai aparținem, ne găsim sub stăpânirea directa a lui Dumnezeu.
Pentru că avem senzația că suntem cuceriți, totodată încercăm senzația de renegare a oricărui lucru. Unde este lumea? Unde sunt oamenii? Unde sunt poftele mele? Vrerile mele? Nu mai e nimic. Dacă cineva vă ia de gât să vă sugrume, la ce vă gândiți? Uitați totul, nu-i așa? Este un pic din ceea ce ni se întâmplă.
Avem deci senzația renegării oricărui lucru, nu mai există nimic, totul ne devine străin. Nu mai este dragoste în sensul pe care l-am exprimat ieri, căci omul care Îl iubește pe Dumnezeu, iubește lumea întreagă. Dragostea în Hristos este ceva, iar dragostea pătimașă este altceva: este o slăbiciune. Ajungem la înstrăinarea de care am vorbit mai înainte.
In al doilea rând, am impresia siguranței. Pentru noi de acum Cerul este ceva cunoscut. Ne simțim în siguranță. Întâlnim aici o antinomie, și o să vedeți care! Dumnezeu m-a răpit și îl gust pe Dumnezeu. Am renegat totul, sunt în siguranță, sunt în brațele lui Dumnezeu, în sânul Său. M-am aplecat spre El, și El s-a aplecat spre mine. Suntem ca doi îndrăgostiți, uniți.
Ce se întâmplă? Il vedem pe Dumnezeu? Îl iubim pe Dumnezeu? Aici se găsește antinomia, motivul pentru care omul ar vrea să moară, dar n-a murit încă. Această antinomie va fi rezolvată după moartea noastră. Dar, mai mult chiar, nu după moartea noastră ci după Învierea de obște, când Biserica va sfârși ca Trup al lui Hristos, adică când toți împreună vom fi Unul.
Deci, Îl vedem pe Hristos și nu-L vedem. Îl vedem întrucât suntem în brațele Lui și nu-L vedem pentru că suntem în stare de extaz; suntem încă limitați, nu am atins încă desăvârșirea care este după moarte.
Vă amintiți că spuneam ieri: ceea ce vedem acum și ceea ce vom vedea în viața de apoi se deosebește așa cum difera o imagine ce reprezintă soarele de soarele însuși, sau o imagine a cerului de cerul însuși, sau fotografia celei pe care o iubesc de aceasta, când este lângă mine. De aceea spun acum că Îl vedem pe Hristos, dar nu-L vedem.
Si este un extaz, așa cum am spus. Când suntem în afara noastră, nu înțelegem ce facem, simțim și nu simțim nimic. Ființa noastră fiind în extaz, sunt viu și nu sunt viu. Sunt viu pentru că sunt unit cu Viața în sine, cu Hristos. Sunt viu pentru că acum duc o viață autentică, sunt în prezența lui Hristos. Si, nu sunt viu fiindcă, înțelegeți, nu este viață fără libertate. Viața este inumană fără libertate. Oricine nu este liber - cu atât mai mult din punct de vedere lăuntric-, este un om mort. Cel care nu este liber, nu este om.
Acuma, pentru noi este altfel. Întrucât am fost prinși, pentru că Hristos ne-a cucerit, nu suntem liberi. Libertatea noastră i-am dat-o Lui, i-am dăruit-o lui Dumnezeu și El ne-a înapoiat-o ca sfințire; ne-a sfințit.
Vă rog să fiți atenți la ceea ce suntem pe cale să spunem. Am dăruit libertatea noastră lui Dumnezeu. Si, Dumnezeu, ce-a făcut cu noi? A făcut din noi un lucru sfințit. Ce înseamnă lucru sfințit? Înseamnă că aparține lui Dumnezeu, așa cum am explicat. Din moment ce aparține lui Dumnezeu, înseamnă că este bunul lui propriu și face ce vrea; nu mai dispunem noi. Si, pentru că acest lucru sfințit aparține exclusiv lui Dumnezeu, se mișcă în spațiul lui Dumnezeu, fără să-și mai pună problema libertății.
In consecință, suntem absolut liberi, căci aparținem lui Dumnezeu și trăim ceea ce dorim. Ne bucuram de ceea ce tânjea inima noastră, de îndată ce s-a îndepărtat de viața ei reală. Ne-am dat libertatea, am primit sfințirea. Trăim și nu mai trăim. Este ceea ce Sfântul Pavel spunea: "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20). Înțelegeți acum ce exprimă Apostolul? De acum am deplina cunoaștere că "Hristos trăieşte în mine". Vedeți că nu este o cunoaștere teoretică.
Ați înțeles? Nu știu, dar cred că acum percepeți care este calea pe care trebuie să o urmăm pentru a pronunța și noi, de asemenea, aceste cuvinte ale Apostolului Pavel: "Hristos trăieşte în mine". Aceasta înseamnă că Hristos este totul!
Vă amintiți că înainte încercăm să atragem harul dumnezeiesc? De acum suntem atrași de Hristos. Acum, din moment ce încetăm să mai trăim pentru noi, nu mai vedem cu proprii ochi, am pierdut libertatea noastră, priceperea noastră și ne-am dăruit, ne-am identificat cu Dumnezeu. Si Dumnezeu ne ia de mână și ne duce unde vrea. Suntem robii iubirii dumnezeiești.
Să revenim la teribila noastră antinomie. Suntem oameni și suntem îmbrăcați în trup. In clipa în care sesizăm că înțelegem un singur lucru și că nu dorim decât un singur lucru: ca această stare să nu se sfârșească, chiar în momentul în care aspirăm să rămânem astfel, deja am înțeles că am încetat să mai fim în situația descrisă înainte. Într-un fel săgeata revine la punctul de plecare. Dragostea resimte retragerea prezenței și atracției lui Dumnezeu. Este motivul pentru care sufletul dorește atât de mult să moară, căci doar atunci va înceta să mai resimtă această stingere și descreștere a acestor minunate trăiri. De aceea se va tângui: "Când oare voi pleca? Când în sfârșit?" (cf. Filip. 1, 23).
Suntem acum în momentul în care L-am recunoscut pe Dumnezeu dar nu am ajuns încă la unirea cu Dumnezeu. Acest extaz nu este o ieșire din noi înșine, ci un transfer al ființei noastre. Ce resimte creștinul care a ajuns în acest punct, când Îl iubește pe Hristos și L-a recunoscut? Cum decurge viața cotidiană a unui om care a ajuns la aceste experiențe, adică atunci când Duhul se retrage și când vine cu putere? (Va cunoaște acest două faze până în momentul morții sale. De aceea dorința arzătoare nu va dispărea niciodată). Viața cotidiană a acestui om este în mod continuu pace, dragoste, bucurie, încredințare, siguranță și, în același timp, toată existența lui prezintă ceva irațional. Am putea să spunem că în permanență suntem în siguranță, că iubim pe toată lumea, că suntem în pace cu toți?
Omul obișnuit, normal, cum spunem - dar anormal în realitate-, omul căzut este împotriva firii. Dar, fiindcă am învățat să considerăm ca fiind normal ceea ce este împotriva firii, această situație de extaz are ceva care nu este rezonabil, ceva care este absurd în sine, absurd după înțelegerea omenească. Ne pregătim să ne rugam și capul ni se umple de gânduri, precum săgețile lansate care intră în noi. De exemplu: "Ar fi culmea culmilor să reușesc la examenul de mâine!". Gândul a intrat! Omul care a ajuns la experiențele de care am vorbit înainte, nu este supus acestor ispite, nu este prizonier imaginației sale, este fără păcat, este nepătimitor.
S-a terminat, nu mai avem ispite, imaginație, nu mai avem posibilitatea de a păcătui, pentru că Dumnezeu nu are păcat și noi suntem inundați de harul Lui. Suntem nepătimitori și cu toate astea, această nepătimire, are ca rezultat să ne facă să trăim o patimă teribilă: Patima lui Hristos, care, înțelegeți, este complet străină rațiunii, absurdă, fiind mult prea intensă; este ceva ce "nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36). Nepătimirea noastră, liniștea noastră, bucuria noastră le trăim cu durere. Simțim această Patimă cu cutremurare, suntem geloși pe Hristos, tânjim după Patima Sa.
Aceasta stare, această pătimire pentru Hristos, îl ridica pe om de la pământ la Cer. In timp ce e pe pământ, trăiește deplin în Cer, și "Aceasta îl înfățișează în fața lui Dumnezeu". Aceasta pătimire, așa cum spune un sfânt vorbind despre rugăciune, atunci când suntem pe pământ, ne face să urcăm și să trăim în Cer. Ea ne aduce în permanență în fața tronului lui Dumnezeu, Cel care împărătește universul. Iată-L!
Așa este viața cotidiană a unui astfel om. Trăiește ca toți oamenii, lucrează cu noi, este cu noi. Eu scriu la tastatura mașinii de scris și el, de asemeni, scrie alături de mine. In acel moment eu mă gândesc la bucuriile mele trecătoare, el nu se gândește la nimic - cum am spus, e fără gânduri-, și trăiește Patima lui Hristos; cu toate astea este așa cum sunt eu. Îmi spune: "Buna ziua! Ce faci, cum mai ești? Ce mai face mama ta?" și în aceeași clipă trăiește propria-i experiență. Poate să-mi zâmbească, poate să mă tachineze, să mă certe, să mă laude, să mă flateze, și în același timp este acest om care trăiește în pace, în bucurie, în siguranță, în nepătimire. Trăiește în aceeași lume ca și noi, respiră același aer, este chiar subiectul ispitelor exterioare, dar în el nu mai este păcat. In el totul a fost supus. Am spus că a fost înrobit în Duh și trece liniștit în viața prezentă ca și cum s-ar plimba. Patima lui Hristos a devenit viața obișnuită a unui astfel de creștin.
O astfel de pătimire, o asemenea frumusețe, o asemenea viața, pentru el nu este nimica, ci este viața lui de zi cu zi, este pâinea lui cea de toate zilele. Se hrănește mereu din asta? Această experiență nu îi este de ajuns. Cere din nou aceste contemplări, aceste extaze, aceste avânturi de care am vorbit mai înainte și pe care le-a pierdut când a pronunțat: "Ah! Dumnezeul meu! Aș vrea să locuiesc aici". In acel moment a căzut.
Am învățat să recunoaștem momentele, timpurile, perioadele înălțării spre Dumnezeu. Cunoaștem de asemenea - cum am putea să exprimăm asta? - salturile pe care le face precum apa care țâșnește din țâșnitoare, așa sunt salturile, extazurile duhului, ale minții sale, când se avântă spre Dumnezeu.
Alternanța acestui mers pământesc și a salturilor spre cer, îl face să dobândească ceea ce numim dumnezeiasca intimitate. De acum Cerul, Dumnezeu îi devin familiari. Să luam un exemplu. Precum așa cum am ajuns eu aici, în străinătate, dacă mi se spune să mă așez pe acest scaun acolo, pot să refuz? Nu sunt încă o persoană intimă locului. Dar, dacă revin de cincisprezece - douăzeci de ori, o să intru așa cum doresc, fără să mai bat la ușă, și voi face după cum mi se pare că este bine. Intimitatea cu Dumnezeu să spun, e ca și cum Cerul devine casa acestui om.
Când vin să vă vad, despre ce vorbim? Despre lucruri curente: "Ce mai faci? Ah, aici se așeză fratele tău, când vine". Dar, când voi dobândi o încredere mai mare, voi întreba mai mult, voi intra în inima ta și voi cunoaște tainele casei.
Începem să intrăm în tainele lui Dumnezeu. Nu cele despre care vorbeam la început, ale primelor revelații; asta este altceva. Aici, pentru că am dobândit familiaritatea cu Dumnezeu, primim revelații dumnezeiești. Dumnezeu se descoperă în mintea noastră. Pătrundem în tainele Dumnezeirii, și astfel dogma Bisericii noastre se luminează. Sfânta Treime, chenoză lui Hristos nu mai sunt pentru noi în obscuritate.
Dacă aș vrea să vă explic acum, ce este Sfânta Treime, nu voi reuși și nu veți înțelege nimic. Acolo, Dumnezeu Însuși ne revelează Sfânta Treime, Tainele. Primim descoperirea profunzimilor lui Dumnezeu. Fie ca e vorba de ore, zile sau de clipe fugitive, aceste momente sunt revelații, momente din viața intimă a lui Dumnezeu. Pentru a trai una din astfel de clipe, nu va gândiți că suntem gata să dăm lumea întreaga și toată viața noastră?
Să mai continui? Mă gândesc că nu mai putem. O să tragem o concluzie. Am urmărit drumul sufletului din momentul în care înțelege că este exilat până în momentul în care gustă dragostea lui Dumnezeu. Atunci, iubind pe Dumnezeu, sufletul se roagă fără încetare, și rămâne în El. Am urmărit aceste momente curente, atât de minunate și cerești și momentele de absorbire extatică. Vom ajunge oare la aceste măsuri? Nu pot să vă spun. E ceva ce îl privește pe fiecare.[...]
Traducere ROF din Archimandrite Aimilianos, Catéchèses et discours, Vol. 2, Sous les ailes de la Colombe, Edition Ormylia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu