Vedeți și: Introducere la "Pe aripile Duhului" - cateheze și omilii ale Părintelui Arhim. Emilianos Simonopetritul
Prima întâlnire
Cateheză
ținută pe 27 mai 1973 la Atena pentru tinerele fete și surorile care au
format mai târziu comunitatea Chinoviei Bunei Vestiri de la Ormylia
Tema
de astăzi este călătoria sufletului, nu de când începe să trăiască
creștinește, ci din momentul în care începe această călătorie duhovnicească. Ceea ce ne interesează este viața sufletului.
Această problemă este foarte vastă și nimeni nu poate pretinde că o poate analiza, căci subiectele despre viața duhovnicească nu se bazează pe logică; rațiunea nu le poate cuprinde.
In ceea ce ne privește, tema noastră nu este nici teologică, nici științifică nici dogmatică. Înțelegeți că este în mod clar practică și o întâlnim în lucrarea noastră de zi cu zi. Așa cum știm că pentru a merge de aici undeva anume trebuie să trecem printr-un loc sau altul, trebuie să facem un lucru sau altul, tot așa și călătoria sufletului este o consecință a unei viețuiri practice și nu al unei concepții teoretice.
Așadar, când un suflet poate să se gândească la viața duhovnicească? Când începe să gândească, înainte de a face orice altceva? Când începe să se gândească, acesta este punctul de plecare. Fiți atenți la ceea ce vă spun:
sufletul gândește! Împrumutăm verbul "a gândi" folosit în limbajul comun, căci
sufletul nu se gândește la călătoria sa, ci pur și simplu trăiește
ceva. In consecință, când întrebăm: "Când sufletul gândește că a început
ceva?" - asta înseamnă: în ce moment sufletul a fost atins de dispoziția de a abandona locul unde se găsește pentru a merge în altă parte, sau: când resimte o chemare de a trăi altfel?
Vedeți, termenii pe care îi utilizăm sunt clari. Când vorbim despre vedere sau despre gând, despre decizie sau conștientizare, folosim pur și simplu expresii care au anumite asemănări cu cele din lumea noastră exterioară sau psihică.
Când anume un suflet va spune: "trebuie să duc de acum o viață creștină, trebuie să trăiesc altfel?". Când va dobândi senzația că este exilat, că este ceva aruncat în afara locului său, în afara raiului, într-o lume străină, în afara granițelor care s-au pus pentru el. Aceasta înseamnă să fie "exilat". Când sufletul conștientizează că se găsește în afara patriei lui, atunci spune: "Trebuie să mă întorc în Patria mea".
Când sufletul va simți și va înțelege că este fără Dumnezeu pentru că este exilat, că nu are patrie, că nu are tată, pentru ca se găsește departe de Creator - este ceva aruncat departe, deci nu are un contact real cu Dumnezeu -, atunci acest suflet va putea spune în exilul său: "Eu mănânc roșcove cu porcii. Mă voi întoarce la tatăl meu" (cf. Lc. 15, 16-18)
Călătoria sufletului începe când simte ceea ce Scriptura sugerează prin "peretele din mijloc al despărţiturii" (Efeseni 2, 14), adică zidul din mijloc care s-a înălțat între suflet și Dumnezeu, și care îi separă. Atâta timp cât noi nu simțim că există un zid de separare între noi și Dumnezeu, nu simțim că suntem exilați, gândul de a începe o viață duhovnicească nici nu ne-a atins.
Vedeți, senzația de a fi izgoniți, prin care începe viața duhovnicească, este o constatare și nu o analiză. Simțim că în lăuntrul nostru este un zid și nu știm ce este în spatele lui.
Când sufletul va sesiza distanța care există între el și Dumnezeu - o distanță astfel încât, chiar dacă țipă, Dumnezeu nu-l poate auzi - atunci îi va veni ideea că este o prostie să rămână așa, fără să poată vorbi cu Dumnezeu, și va căuta să se apropie de El, să-L aducă lângă el, sau să meargă el lângă Dumnezeu.
Când sufletul va resimți ceea ce numim "exil" - acest suflet pe care îl inundau laudele, lingușelile, pretinsele virtuți, curăția, însușirile duhovnicești, mărețele aspirații, înclinațiile dumnezeiești -, când va înțelege că nu este decât ceva aruncat la gunoi, dar ceva care va trebui să-și găsească locul în istorie și în trupul Bisericii căruia îi aparține, doar atunci va putea să spună: "Voi căuta locul meu!".
Viața duhovnicească începe printr-o senzație de a fi expulzat, când sufletul simte că se află în fața unui zid și va dori să nu mai fie un lucru de gunoi. Atâta timp cât sufletul nu încearcă aceste simțiri, nu va începe niciodată nimic. Putem, bineînțeles, să trăim creștinește, dar după bunul plac, după rațiunea noastră, sau după înțelegerea minții noastre. In măsura în care nu avem această intensă simțire a alungării, încă nu am pus început, n-am rostit în viața noastră "Binecuvântată fie Împărăția...". Suntem încă departe de momentul în care spunem "Binecuvântat fie...", în slujba Miezonopticii, nu a Utreniei, pentru a înainta, mai apoi, spre Dumnezeiasca Liturghie care ne va uni cu Dumnezeu, atât cât este posibil.
In consecință, primul lucru de care avem nevoie pentru a face primul pas este această simțire de exil, de alungare.
Ne găsim acum în prezența unui suflet cutremurat, izgonit, un suflet întemnițat între patru ziduri, care nu vede nimic. Dar acest suflet se gândește să rupă bariera, să dărâme zidurile între care trăiește și să se unească cu Dumnezeu. Cum trebuie să înainteze?
Această problemă este foarte vastă și nimeni nu poate pretinde că o poate analiza, căci subiectele despre viața duhovnicească nu se bazează pe logică; rațiunea nu le poate cuprinde.
In ceea ce ne privește, tema noastră nu este nici teologică, nici științifică nici dogmatică. Înțelegeți că este în mod clar practică și o întâlnim în lucrarea noastră de zi cu zi. Așa cum știm că pentru a merge de aici undeva anume trebuie să trecem printr-un loc sau altul, trebuie să facem un lucru sau altul, tot așa și călătoria sufletului este o consecință a unei viețuiri practice și nu al unei concepții teoretice.
Vedeți, termenii pe care îi utilizăm sunt clari. Când vorbim despre vedere sau despre gând, despre decizie sau conștientizare, folosim pur și simplu expresii care au anumite asemănări cu cele din lumea noastră exterioară sau psihică.
Când anume un suflet va spune: "trebuie să duc de acum o viață creștină, trebuie să trăiesc altfel?". Când va dobândi senzația că este exilat, că este ceva aruncat în afara locului său, în afara raiului, într-o lume străină, în afara granițelor care s-au pus pentru el. Aceasta înseamnă să fie "exilat". Când sufletul conștientizează că se găsește în afara patriei lui, atunci spune: "Trebuie să mă întorc în Patria mea".
Călătoria sufletului începe când simte ceea ce Scriptura sugerează prin "peretele din mijloc al despărţiturii" (Efeseni 2, 14), adică zidul din mijloc care s-a înălțat între suflet și Dumnezeu, și care îi separă. Atâta timp cât noi nu simțim că există un zid de separare între noi și Dumnezeu, nu simțim că suntem exilați, gândul de a începe o viață duhovnicească nici nu ne-a atins.
Vedeți, senzația de a fi izgoniți, prin care începe viața duhovnicească, este o constatare și nu o analiză. Simțim că în lăuntrul nostru este un zid și nu știm ce este în spatele lui.
Când sufletul va sesiza distanța care există între el și Dumnezeu - o distanță astfel încât, chiar dacă țipă, Dumnezeu nu-l poate auzi - atunci îi va veni ideea că este o prostie să rămână așa, fără să poată vorbi cu Dumnezeu, și va căuta să se apropie de El, să-L aducă lângă el, sau să meargă el lângă Dumnezeu.
Când sufletul va resimți ceea ce numim "exil" - acest suflet pe care îl inundau laudele, lingușelile, pretinsele virtuți, curăția, însușirile duhovnicești, mărețele aspirații, înclinațiile dumnezeiești -, când va înțelege că nu este decât ceva aruncat la gunoi, dar ceva care va trebui să-și găsească locul în istorie și în trupul Bisericii căruia îi aparține, doar atunci va putea să spună: "Voi căuta locul meu!".
In consecință, primul lucru de care avem nevoie pentru a face primul pas este această simțire de exil, de alungare.
Ne găsim acum în prezența unui suflet cutremurat, izgonit, un suflet întemnițat între patru ziduri, care nu vede nimic. Dar acest suflet se gândește să rupă bariera, să dărâme zidurile între care trăiește și să se unească cu Dumnezeu. Cum trebuie să înainteze?
Nu
este "trebuie". Nu există "trebuie" într-o viață creștină. "Trebuie"
este o emanație a rațiunii. "Trebuie" este ceea ce noi emitem ca o consecință logică: pentru că Evanghelia spune, și pentru că Hristos a
spus această parabolă, a făcut o minune anume și a spus "Fericiți cei ce..." trebuie, deci, ca noi să facem la fel.
"Trebuie" nu mișcă, ne dă senzația robiei, ne împiedică să avansăm. "Trebuie" nu îl solicită pe Dumnezeu, nici inima, nici pe nimeni. Se raportează doar la intenție, la efortul uman, care - după cum știm - se năruie destul de ușor.
Inima
omului, cu toate voile și tensiunile sale, este lucrul cel mai
fragil cu putință. Acolo unde avem antipatie, putem să experimentăm
dragostea. Acolo unde ducem pe cineva în nori, îl trimitem în iad. Când
spunem "voi fi un sfânt", putem, într-o clipă să devenim Satana.
Expresia
"trebuie" nu există. Nu vom spune: "Ce trebuie să fac acum?".
Sufletul singur va avansa în vederile lui, în perceperea
lucrurilor.
Când începe această suferință? In momentul plăcerii. Durerea începe prin
placere. Si când a început plăcerea? Din momentul în care omul s-a găsit
gol. Amintiți-vă de Adam în Rai. In momentul în care s-a gândit să guste din rodul pomului, s-a găsit gol. Eva deja era goală, dar nu și-a văzut goliciunea ei și pe cea a lui Adam decât atunci când a mâncat din rodul pomului. Ei deja erau "dezbrăcați", altfel Eva nu ar fi putut mânca fructul. Fructul și simțirea plăcerii i-a revelat propria ei goliciune și pe cea a lui Adam.
Fiți atenți pentru că această călătorie a sufletului are o foarte mare importanță!
Începem cu suferința, care este în relație directă cu goliciunea. Sufletul va înțelege că nu este doar ceva izgonit departe, ci că este gol. Înțelege că este nimic. Ce erau Adam și Eva? Erau, să spunem simplu, cei care mergeau împreună cu Dumnezeu, locuiau cu Dumnezeu sub același cort, erau însoțitorii Lui de drum. Si, într-o clipă Adam și Eva au fost reduși la nimic. Au ajuns astfel că până și un șarpe a putut să-i înșele și firea stricăcioasă, căreia i-a dat nume și peste care stăpânea, s-a întors împotriva lor. Si omul devine creatura cea mai de temut în istorie!
Omul gol este nimic. El nu are decât senzația goliciunii. Simte doar că e păcătos. Nu în sensul: "Am păcătuit, trebuie să mă spovedesc, trebuie să mărturisesc păcatul meu", ci în sensul că sufletul învață să trăiască cu păcatul său.
Ați văzut la început că Adam și Eva erau goi, dar nu experimentaseră goliciunea lor. Când au păcătuit au văzut că erau goi și s-au îmbrăcat. Asemenea este și pentru suflet, care resimte cât este sărăcit de virtute, de curăție, de dumnezeire, care înțelege că este cufundat în păcat și că se îmbracă cu propriile frunze, frunzele păcatului.
Va simți omul păcatul acesta? Eu nu pot să vă spun: "Simțiți păcatul!". Nu pot să vă poruncesc asta. Este o acțiune, o mișcare a sufletului. Dacă sufletul nu înțelege asta, dacă nu vrea să înțeleagă asta, nici o forță, nici chiar Dumnezeu nu va putea să-l facă să simtă. Poate să se spovedească, să citească, să se roage, să verse lacrimi, fără să aibe cea mai mică simțire a păcatului său.
Când sufletul va dobândi această percepție a goliciunii și va spune: "Sunt gol, trebuie să mă îmbrac", atunci îi va veni necesitatea pocăinței, adică nevoia de a se îmbrăca. Dar, pentru a ajunge la această pocăință, asta este o altă problemă. Una este senzația de a fi gol, și alta este pregătirea hainei cu care ne vom îmbrăca. Una se găsește departe de cealaltă.
Momentul în care percepem că suntem goi - acest moment poate să vină după ani sau poate fi doar o clipă - este momentul cel mai critic al vieții noastre, căci se va întâmplă una din două lucruri: fie ne prezentăm în fața lui Dumnezeu goi și îi spunem: "Am păcătuit", fie facem ceea ce au făcut Adam și Eva: ne ascundem. Si când Dumnezeu va întreba: "Adame, unde ești?"( Facerea, 3, 9), îi vom răspunde: "m-am ascuns, căci sunt gol". Când vom apărea în fața lui Dumnezeu va vedea foile de smochin cu care ne-am îmbrăcat.
Cum putem sa ne ascundem? Într-o mie de feluri. De exemplu, ne putem ascunde în spatele unui complex de inferioritate. E teribil, știți, să descoperim că suntem nimic. Vă gândiți că sunteți un om important, ceilalți se înclină în fața voastră, vă imaginați că ați atins Cerurile, că sunteți talentat, frumos, agreabil, ce mai știu eu?! și trebuie să recunoașteți că sunteți goi, că sunteți nimic. Trebuie să fi tare pentru a admite asta, foarte tare! Noi nu putem accepta un defect fizic, o imperfecțiune, o greșeală, un păcat, fără să ascundem asta printr-o minciună, pe care o ascundem printr-o a doua minciună, apoi printr-o a treia...
Putem să ascundem goliciunea noastră printr-un complex de inferioritate sau o atitudine de opoziție, sau chiar printr-o slăbiciune; poate fi o justificare, o disimulare sau altceva. Vă voi da un exemplu care rămâne însă exterior, căci nu pot exprima ceva lăuntric - asta este foarte profund.
Sunteți întreabă de profesorul vostru la școală și colegii de clasă vă huiduie pentru că nu ați știut să răspundeți. Cum ați părăsit clasa, veniți acasă, vă duceți în fața oglinzii, vă machiați... Dar nu e nimeni! Nimeni nu vă vede! Da, dar în acea clipă, când sunteți singură în fața oglinzii, ego-ul vostru, care este totul pentru voi, vă spune: "Eu, care am fost huiduită, sunt atât de frumoasă!"
Imediat a venit compensarea slăbiciunii voastre, care v-a fost revelată de profesorul și colegii voștri. In acel moment, când sunteți în fața oglinzii, nu mai sunteți în goliciunea voastră, în fața imposibilității de a răspunde profesorului, ci sunteți în fața calităților voastre, a frumuseții artificiale, machiate, care nu este adevărată decât la exterior. Această frumusețe poate fi fizică, poate fi intelectuală, spirituală, cum spunem astăzi, nu contează, în orice caz, este un substitut al goliciunii voastre.
Poate fi, de asemenea, și o ascundere a mea de mine însumi. Adică? In timp ce suntem goi, trăim ca și cum nu am fi, și avem astfel o viață dublă. Sau, pot refuza să înaintez, ca și cum nu aș fi gol; și aceasta este chiar mai cumplit. E o refulare, refuzul unei realități tragice, care ne va conduce într-o zi la un rezultat dramatic.
Viața este plină de astfel de oameni care știu că sunt păcătoși, că sunt goi, și cu toate astea merg, în cea mai mare parte a timpului, îndeplinind ceea ce urăsc și ceea ce îi tulbură, fără să ignore în același timp că trebuie să depășească acest țipăt al conștiinței lor.
Într-un alt caz, sufletul poate să accepte goliciunea lui și zice: "Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o; fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu" (Psalm 31, 5; 37, 18). Așa cum sunt gol, merg la Dumnezeu și îi voi spune: "Îmbracă-mă Tu!". Asta cere, înțelegeți, o foarte mare putere. Trebuie o autenticitate lăuntrică pentru a putea veni în fața lui Dumnezeu ca și cum n-ar exista nimic altceva.
Ce anume ne va conduce să descoperim noi înșine goliciunea noastră sau să o ascundem? Este ceea ce numim egoism. Nu egoismul în sensul de păcat, ci ca idee de balanță care este în noi și care se numește ego, eu. [...]
Aceasta balanță este ceea ce numim dispoziție lăuntrică. Aceasta predispoziție, acestă pârghie este ego-ul nostru pe care ne sprijinim. Ce vrea eu-ul nostru? Să se susțină pe sine sau "să se lepede de sine" (Matei 16, 24), așa cum spune Hristos. Este clipa în care fie ne lepădam de noi înșine, fie acceptăm sinele nostru, eu-l nostru profund; fie suntem goi, fie ne coasem frunze de smochin.
Când ne prezentăm goi în fața lui Dumnezeu, va începe o a treia etapa a călătoriei sufletului nostru.
Suntem la începutul acestei etape. Această cale este de înălțare, este o putere care ne împinge în sus, dar este, de asemeni, o mișcare care ne întoarce spre noi înșine, o cutremurare pe care sufletul o va naște el însuși. Vă explic.
Dacă cineva vă adresează cuvinte iritante, imediat se va produce în voi o tresărire care provoacă, fără să vă gândiți, o rezistență interioară. Este ceea ce înțelegem prin "cutremurarea ființei noastre", "o rezistență spontană interioară".
Sufletul va opera o mișcare de convertire adică revenim în locul de unde am plecat, ne întoarcem în mâna lui Dumnezeu. Dar pentru asta sufletul trebuie să revină la sărăcia lui.
Dar, mă veți întreba: "Oare omul era sărac în rai?". Amintiți-vă de strămoșul nostru. Era bogat, tot universul era al lui. Și șarpele i s-a adresat: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai? Dacă vreți să fiți ca Dumnezeu, dacă vrei să cucerești lumea, mănâncă din rod" (cf. Facerea 3, 1-5). Ii arată o altă cale!
Sufletul este obligat să recunoască că este foarte sărac în fața înțelepciunii șarpelui și mănâncă pentru a deveni bogat, pentru a deveni dumnezeu. Sufletul nostru se găsește în fața acestei situații. A mâncat rodul pomului și a înțeles când a mâncat acest rod.
Sufletul trebuie să revină la sărăcia lui inițială, să înțeleagă că această sărăcie era frumusețea sa, dumnezeirea sa, anticamera Cerului. Va face astfel o mișcare de revenire.
Voi spune altfel: va face o mișcare circulară. Ce înseamnă circulară? De ce circulară? O mișcare poate avea loc în linie dreaptă. Cu siguranță o linie dreaptă este mai rapidă decât orice altă cale, dar cu toate astea ne îndepărtează de noi înșine. Se poate face altfel după o linie frântă... Dar această mișcare circulară, ne aduce la noi înșine, ne încercuiește. Această mișcare circulară, pe de-o parte este o înclinare a sufletului de a fi atras spre exterior și pe de altă parte ne aduce spre noi înșine. In consecință avem o mișcare de reîntoarcere, cea a respingerii noastre pentru a reveni acolo unde am fost cutremurați, și de aceea suntem din nou în noi înșine. Nu putem scapă de eu-l nostru.
Să precizam aici că refularea de care am vorbit mai înainte, ca toate modalitățile pe care le folosim, este o substituire, așa cum este haina înțelepciunii, haina puterii, a cunoștinței, a planurilor noastre, deghizarea virtuților noastre. Toate acestea sunt acoperăminte prin care fugim de noi înșine.
Această mișcare circulară ne menține în jurul lui Dumnezeu și, în același timp, suntem din nou în propria noastră viață. De aceea am numit această "mișcare de convertire", căci ne întoarcem "circular" și pentru că începem în eu-l nostru real, în ființa noastră proprie, autentică.
Să revenim unde este centrul nostru de interes: sufletul rămâne întors spre el, rămâne singur fără Dumnezeu. Când facem o mișcare circulară din punctul în care am fost cutremurați, avem tendința de a fugi spre exterior cu o mișcare centrifugă, dar pentru că suntem cu putere legați, rămânem încă acolo, în jurul nostru. Ceea ce ne interesează este aceasta: în timp ce suntem departe de Dumnezeu, rămânem cu noi înșine pentru a vedea goliciunea noastră, după ce am înțeles și am acceptat lucrul acesta în prealabil, așa cum am explicat.
Această dispoziție de întoarcere asupra noastră, această mișcare de convertire, această recunoaștere a goliciunii noastre, creează în noi o altă tendință: aceea de a fugi. Când ne oprim la eu-l nostru, vrem ca de aici înainte să ne îngrijim, să lucrăm. Dar unde lucrăm mai bine, în zgomot sau în isihie? Atunci când toate privirile converg spre noi sau când suntem singuri? In mod evident, când ne însingurăm.
Sufletul care atinge această etapă și dorește convertirea are o puternică dorință de a fugi. Este în mod irezistibil atras de un alt pol.
Această fugă ne conduce într-un mod caracteristic spre un exil voit, spre înstrăinare. Voi explica. Pentru a fugi cu adevărat de aici, trebuie să vă uit, să devin străin față de voi. Atunci sentimentul fugii, dispoziția, înclinația, tendința aceasta va naște în mine nevoia de exil voit, căci nicio fugă nu se poate face fără expatriere. Nevoia de a se exila, dispoziția de expatriere, mă va conduce nu la singurătate psihică, ci la o singurătate reală, la însingurarea spirituală. Izolarea sufletului este o singurătate artificială.
Când sufletul nostru trăiește izolat, gândim că nimeni nu ne iubește, că nimeni nu se gândește la noi, că nimeni nu este atent cu noi, etc. De exemplu, suntem cu toții aici și una dintre voi spune: "Ai văzut? Gheronda nu s-a uitat la mine nici măcar o dată, în timp ce n-a încetat să se uite la toți ceilalți" - aceasta este o izolare a sufletului. Este o situație mincinoasă, o halucinație. Un suflet nu poate să fie hrănit cu halucinații, căci minciuna este o disimulare a eu-lui nostru, este o frunză de smochin.
Adevărata însingurare este însingurarea spirituală: eu singur cu Dumnezeu singur. Celălalt încetează să aibe pentru mine importanță. Voi spune asta în mod diferit: puțin contează dacă ceilalți se gândesc la mine, dacă mă iubesc sau sunt alături de mine. Singurul lucru care contează este eu însumi, nu în sens egocentrist, ci în sens autentic: pentru a descoperi goliciunea mea. Eu, în fața lui Dumnezeu, Eu cu Tine, Dumnezeul meu!
Pentru a reuși această adevărată însingurare, care este un element fundamental în viața duhovnicească - nu putem deveni un sfânt dacă nu suntem însingurați-, trebuie să fugim, trebuie să devenim străini. Scopul nostru este să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să rămânem singuri cu Dumnezeu singur. Nu este deloc ușor, căci am învățat să trăim cu senzații trupești și acuma trebuie să trăim cu simțiri duhovnicești. Si, pentru ca să fie așa, adică să fie o adevărată pocăință, o renaștere, o schimbare totală în sufletul nostru, trebuie să devenim un om nou, trebuie să-L simțim pe Dumnezeu.
Am spus că fuga este existențială, nu fizică. Dar omul, pentru că este sensibil, are o tendință de fugă vizibilă, căci înțelege că atunci când îl vedem, când este zgomot, când se găsește în compania altor persoane, îi este mult mai greu să se izoleze. Atunci, cum este mai ușor în această însingurare, în pustie, va spune: "De ce să nu plec la pustie, în isihie? De ce, dacă este mai ușor, să nu mă retrag în isihie?". De aici tendința spre viața monahală care vine în mod spontan într-un suflet, când se gândește la Dumnezeu.
In mod obișnuit, oamenii consideră dispoziția spre însingurare ceva periculos, căci ființa umană se poate rătăci, își poate urma imaginația și se hrănește din lucruri pe care nu le poate îndeplini. Dar nu e chiar așa. Omul care nu s-a gândit niciodată să fugă, chiar și în sensul particular al monahismului, este fie bolnav, fie nu s-a ocupat în profunzime de sufletul lui. Dacă cineva se preocupă de Dumnezeu fie și cinci minute, fiți sigur că în acest răstimp se va gândi să meargă într-o mănăstire. Așa este. E sufletul care se gândește, repetăm, la el însuși, un suflet care iubește odihna și care o găsește în comuniunea cu Cel pe care Îl caută - vorbim de un suflet care vrea să-L descopere pe Dumnezeu. Sufletul poate refuza, în cele din urmă, această fugă fizică, dar parțial, căci el continuă să ducă o viață care îl ridică în înălțimi.
Un astfel de om poate să trăiască o fugă existențială? Poate el să trăiască în această lume și să ducă o astfel de viață, ca cea pe care am descris-o acum? Cu siguranță poate, așa cum spune un Părinte: "Este posibil ,dar cu multe dificultăți".
Cum vedeți, izolarea, însingurarea, nu este ceva care se face pentru Dumnezeu. Problema nu este dacă mergem într-o mănăstire sau dacă rămânem în lume. Ceea ce contează este de a împlini dispoziția noastră de a alerga cu ușurință spre Domnul. De îndată ce, într-un mod oarecare, putem să ne exilăm voit, fie fizic sau parțial, ne îndepărtam de oameni, resimțind, într-un anume fel pe Dumnezeu.
Această necesitate de expatriere, această îndepărtare inițială, acest prim exil, departe de oameni, ne face să înțelegem că nu ne putem sprijini doar pe ei, avem nevoie de Dumnezeu. Dar pe Dumnezeu nu Îl avem încă, și atunci suntem conduși de nevoia de a-L căuta. Vă amintit etapa precedentă? Senzația de goliciune care ne conduce la pocăință? Vrem pocăința, dar nu ne-am pocăit încă. Avansăm spre o tendință de convertire după o mișcare circulară. Si această tendință este cea care ne conduce la căutarea lui Dumnezeu; încă nu L-am căutat. Este vorba, după cum vedeți, de lupta sufletului, de această luptă titanică pe care începe să o ducă pentru a se reîntoarce în rai. Dorim cu ardoare, avansăm, am învins dificultatea de a ști să ne acoperim cu frunze de smochin, dacă ne ascundem sau dacă spunem: "Dumnezeul meu, sunt gol. Am păcătuit împotriva Ta. Te vreau!". Am depășit acest stadiu, avansăm. Înțelegem acum că purtăm în noi dorința de a-L căuta pe Dumnezeu. Cum Îl vom căuta?
Acum suntem doi: eu și Dumnezeu, dar suntem încă departe unul de altul. Am păcătuit, m-am separat de Dumnezeu, dar Îl caut. Dumnezeu mă iubește și mă caută. Avem, venind din doi poli diferiți, o înclinare a lui Dumnezeu spre noi și a noastră spre Dumnezeu.
Ce vom face pentru Dumnezeu? Nimic. Nici măcar să-L caut, nici măcar să mă pocăiesc nu pot. Singurul lucru care este la ușa noastră este ceea ce numim astăzi luptă. Dar cuvântul "luptă" nu spune nimic, să spunem mai corect asceză. Ceea ce putem să oferim este asceza, potrivit cu locul nostru, modul nostru de viață, potrivit cu caracterul, puterile, capacitățile, dispoziția noastră psihică, istoria, ereditatea noastră, după darurile pe care le-am primit. In orice caz: asceza!
Vă amintiți că durerea a început prin plăcere. Această durere totodată nu era voită. Dar această durere trebuie să o îmbrățișez acum cu toată bunăvoința pentru a reveni la plăcere, pentru că omul a fost creat pentru plăcere: omul a intrat în raiul desfătării. Căutând plăcerea când era în rai, omul făcea ceea ce Dumnezeu i-a spus pentru a fi viu. Problema este că el a căutat-o greșit și, în loc de plăcere, s-a găsit în durere. A dobândit o imagine deformată a plăcerii, nu dumnezeiască, ci trupească. De exemplu în căsătorie.
In prezent plecăm de la suferința în care am căzut pentru a ajunge să cerem plăcerea, să revenim la desfătarea și fericirea dintru început. Durerea în care am căzut în mod involuntar, o vom face a noastră căci este ceea ce avem la îndemână. Nu-L avem nici pe Dumnezeu, nici putere, nimic, suntem sfărâmați, nu putem decât să suferim. Deci, ne vom dărui ascezei.
Ce este această asceză? Este modul prin care eu, omul, voi atrage atenția lui Dumnezeu, așa cum voi mă strigați: "Gheronda, Gheronda!" sau când bateți în ușă mea, sau faceți un zgomot pentru a vă remarca, sau când tușiți pentru a-mi atrage atenția. Asceza este modul de a atrage atenția lui Dumnezeu. Are nevoie Dumnezeu de asta? In orice caz este ceea ce putem face astăzi și Dumnezeu vrea să facem ceea ce putem.
Asceza este deci veșmântul nostru, pregătirea pentru a-L putea cere pe Dumnezeu, a-L vrea, a-L dori cu ardoare, a-L iubi și în cele din urmă a-L primi. Dar suntem încă foarte departe! Ceea ce facem sunt pregătirile noastre, ca atunci când măturăm casa pentru a-l primi pe Părintele nostru duhovnicesc. Si, în același timp, suntem la începutul pregătirilor! Exprimăm dispoziția sufletului nostru îndurând frigul, acceptând goliciunea noastră, mărturisind-o, vădind noroiul care este în noi. Manifestam astfel dorința noastră după Dumnezeu. Asceza este strigătul nostru.
Avem, de asemenea, în viața duhovnicească, prezența harului dumnezeiesc. Ce este harul? Energia lui Dumnezeu. Harul dumnezeiesc nu este firea lui Dumnezeu.
Nu facem aici nici dogmatică nici teologie. Avem de parcurs un drum. Descriem istoria sufletului nostru, lupta noastră practică. Este foarte important să precizam asta.
Harul dumnezeiesc nu este ființa lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este neparticipabil în ființa Sa, Dumnezeu este inaccesibil, este transcendent. Dumnezeu nu este absolut nimic din ceea ce putem să gândim noi, din ceea ce vrem sau înțelegem noi. Orice încercăm să sesizăm spunând "Dumnezeul meu!", nu este Dumnezeul meu. Trebuie să-L simțim pe Dumnezeu.
Amintiți-vă de acest pasaj din Evanghelie: "Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună
cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a
zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu
mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20, 26-28). Sufletul său de acum Îl simțea, sufletul său a primit dovada prezenței lui Dumnezeu. Este ceva ce este revelat de experiență. Dar ceea ce a văzut este o energie a lui Dumnezeu.
"Uşile fiind încuiate", pe unde a intrat acest trup? Pe fereastră? Prin gaura cheii? Nimic din acestea! Era cu adevărat trup, dar un trup care nu este materie. Nu este ceea ce înțelegem noi sau ceea ce vedem noi, ori ceea ce concepem noi. Ceea ce ne putem noi imagina, nu este trupul lui Hristos pe care îl avea atunci. Era un "trup".
Harul dumnezeiesc pe care-l primim nu este substanță, nu este Dumnezeu Însuși. Totuși este Dumnezeu, este energia lui Dumnezeu. Este ieșirea lui Dumnezeu spre noi. Acest flux, acest har dumnezeiesc este o unire, dar nu o unire finală, căci este încă ceva preliminar unirii.
Noi îi oferim lui Dumnezeu ceva ce nu are nicio valoare pentru El, îi oferim asceza noastră, suferința noastră, căci nu avem nimic altceva să îi dăruim. Dumnezeu ne dă ceea ce putem să primim, ceea ce putem să cuprindem. Ne face în dar o primă luminare. Această luminare este o părtășie cu harul dumnezeiesc și în consecință o adevărată părtășie cu Dumnezeu. Dar nu este încă o unire cu Dumnezeu, este o comuniune cu Dumnezeu, adică o comunicare cu El.
Iau un exemplu pentru a vă explica. Locuim alături de șase luni și într-o zi spun: "Il iubesc!". Cum s-a întâmplat asta? Este o luminare, o iluminare interioară, o deschidere a inimii mele, a minții mele. Nu știu ce anume cu adevărat, poate fi o groază de lucruri.
Vedeți, este ca și cum ne jucam de-a baba-oarba. Dumnezeu vine spre mine și eu alerg spre El. Dumnezeu este prezent. Dacă joc baba-oarba cu Dumnezeu, nu-L vad căci am ochii închiși, dar asta nu pentru că El este absent.
Această luminare este o luminare a cunoștinței. Ce înseamnă asta? Ceva ce privește nous-ul, o înțelegere duhovnicească. Dar nu este încă adevăratul nous, ci este ca nous-ul. Este o presimțire.
De exemplu, când presimțiți venirea Părintelui tău duhovnicesc, spui: "Este Părintele meu!" și alergi. "L-am recunoscut după mers, acuma îl aud, urcă, pasul său e greoi", etc". Este o cunoștință, sau mai bine spus o recunoaștere. Recunoașterea este deja apropierea noastră. Când înțelegi că este Părintele tău care este afară și bate, intră și se apropie, deja te-ai apropiat de el, deja l-ai atins, deja îi vorbești și îți deschizi inima. Este propria ta alergare, este alergarea lăuntrică a sufletului tău, este acțiunea sufletului tău. Totodată nu este exact sufletul, ci este energia lui, lucrarea lui.
Cunoaștem în prezent luminarea, suntem în comuniune cu Hristos. Drumul spre Dumnezeu este comuniunea cu El. Începem să intram în El, am putea spune, ne întindem degetele și le unim cu ale lui Dumnezeu și atunci este o recunoaștere. Chiar dacă încă sunt orb, de îndată ce mă atinge cineva cu mâna, strig: "Ah, este cutare!". Imediat l-am recunoscut. Această recunoaștere se face progresiv și anunță începerea unei noi etape.
De acum, vedem slava lui Dumnezeu, sfințenia Lui, prin contrast cu propria noastră goliciune, cu starea noastră păcătoasă. Eu sunt gol. El este îmbrăcat. Dumnezeu este îmbrăcat în sfințenie. Eu sunt un nimeni, un nimic. Dar nimicnicia noastră ne dă o modalitate directă de contact cu Dumnezeu; prin opoziție începem să înțelegem slava Lui. Trebuie să aibe loc presentimentul mergerii în sens invers. Înțelegeți ce vreau să spun?
Avem deci în fața noastră sfințenia și cunoașterea de Dumnezeu. Ce înseamnă sfințenia lui Dumnezeu? Este transcendența lui Dumnezeu. Transcendența este o noțiune accesibilă tuturor. Ce înseamnă sfânt? Ceva ce a fost pus deoparte dar îi revine lui Dumnezeu. In consecință sfințenia lui Dumnezeu este ceea ce îi revine. Este ceea ce este mai presus de toate. Este ceva ce nu admite nimic altceva, este un lucru imaculat, am putea spune.
Sfințenia este caracteristica ființei lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt și energia lui Dumnezeu este slava. Este o strălucire care țâșnește din ființa lui Dumnezeu. In consecință, slava este o energie. Sfințenia este Dumnezeu Însuși. Noi nu cunoaștem sfințenia lui Dumnezeu, noi nu o vedem, dar o percepem prin opoziție cu goliciunea noastră și după cum aceasta se manifestă prin lucrările lui Dumnezeu. Am putea spune de asemeni: Dumnezeu nu cunoaște păcatul, deci Dumnezeu este sfânt.
Slava lui Dumnezeu este o reflectare a substanței Sale, este ceva necreat și în același timp ceva adevărat. Când avem o percepere a sfințeniei lui Dumnezeu și a slavei Sale, acest lucru va fi adevărat. Este indispensabil ca noi să putem avea simțirea slavei lui Dumnezeu. Si aceasta este vital pentru a "sluji" Sfânta Liturghie. De fapt, noi, fie că suntem preoți sau mireni, mergem cu toții la biserică pentru a "consluji" Sfânta Liturghie. Si noi, dacă nu avem simțirea slavei și a sfințeniei lui Dumnezeu, nu putem "sluji" în mod conștient. Suntem atunci un element pasiv. De aceea Sfânta Liturghie ne pune în mod constant în fața sfințeniei și slavei lui Dumnezeu: "Dumnezeule cel Sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, ... Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin" (din Rugăciunea Cântării celei Întreit-sfinte).
Peste tot și necontenit auziți în timpul Sfintei Liturghii că se proclamă slava și sfințenia Domnului. Este ceea ce face preotul în timpul Rugăciunii celei Întreit-sfinte, în fața lui Dumnezeu, întreit Sfânt. Aceleași cuvinte se regăsesc în Heruvic: "Doamne Dumnezeul nostru...Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti, pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor..." Astfel înțelegem slava Sa, astfel o scoatem din izvor, cu toate că ni se pare foarte departe de noi.
Văzând și resimțind sfințenia și slava lui Dumnezeu începem să descoperim propria noastră goliciune și propria nimicnicie. Atunci înțelegem că suntem păcătoși, înțelegem că suntem nimic, că suntem "praf și țărână" și cădem la picioarele lui Hristos. Această metanie va fi expresia și mărturisirea nimicniciei noastre. Altfel spus, vederea slavei lui Dumnezeu ne face să dobândim cunoașterea practică a noastră înșine și o recunoaștere a noastră înșine.
De exemplu, o ofensez pe una dintre voi. Cu toate astea constat că este bucuroasă și că mă iartă, nedând nicio semnificație atacului meu. Îmi spun atunci: "Ce bădăran sunt!" Când voi vedea că îmi dăruiți zece mii de talanți, îmi spun: "Cine sunt eu, care nu dau nici cinci aproapelui meu?!"
Avem acum o cunoaștere experimentală a noastră înșine - vă amintiți, am vorbit de o mișcare de convertire circulară în jurul eu-lui nostru - și înțelegem că Împărăția Cerurilor va veni sau nu în noi; nicăieri altundeva. Ceea ce există în altă parte este o altă propunere și nu este pentru noi.
Această cunoaștere experimentală a noastră devine o vedere "palpabilă". Este o atingere a eului nostru în fața lui Dumnezeu: văd cine sunt. Este o navigare secretă a inimii noastre, o cunoaștere a lucrărilor noastre ascunse. Descoperim patimile noastre, slăbiciunile noastre, pătrundem în gunoiul nostru, în împuțiciunea noastră, care se ascunde în interiorul nostru și de care nici nu avem conștiință. Este conștiința, să spunem așa, a subconștientului nostru care începe în acest punct cunoașterea secretă a inimii noastre. Este perceperea stricăciunii noastre și a ofilirii noastre - prin sfințenia lui Dumnezeu și prin slava Lui. Avem revelarea subconștientului nostru și recunoaștem că suntem un om stricăcios, o ființă sfărâmată.
Această recunoaștere a subconștientului nostru este deschiderea liberei noastre voințe. Este o altă cotitură în viața noastră, foarte periculoasă, căci este un contact tangibil și mai concret cu eu-l nostru, și de aceea întâlnim problema de a ști dacă acceptam ceea ce descoperim, adică ceea ce suntem, sau dacă ne vom ascunde.
Ne găsim în momentul în care cuțitul se înfige în rană. Suntem în balanță și dacă cădem, această cădere va fi foarte gravă. Este momentul acceptării pocăinței sau a nepocăinței, este începutul vieții noastre. Aici se joacă viața noastră.
Este deci cotitura decisivă a vieții noastre. Dacă refuzăm eu-l nostru, încercând prin efort să depășim această stricăciune, această înnămolire, această patimă - patima în sensul general; pe care am descoperit-o în subconștientul nostru-, vom încerca să ne sprijinim, și pe undeva vom încerca să susținem eu-l nostru. Este o tentativă de a pune capăt dramei noastre, dar care este, de fapt, începutul tragediei unui om ce se revoltă împotriva lui-însuși, care a refuzat să admită ceea ce este.
De exemplu, dacă mă revolt împotriva uneia dintre voi, relațiile noastre vor fi întotdeauna dificile, chiar insuportabile; niciodată nu voi putea fi liniștit. Va trebui fie să ne separăm fie să ne iubim. Este o rupere a eului nostru și aceasta înseamnă, în consecință, că împărăția noastre este divizată, eul nostru împotriva noastră înșine. Clipa esențială a sosit. Începând din acest moment apare punctul culminant al patimii noastre. O patimă care ne conduce la un fel de spânzurătoare. Cum se face asta, e un alt subiect. In timp ce, dacă ne acceptăm cum suntem, nu ne vom ascunde și nu ne vom acoperi eu-l nostru. Vrem ca, din contră, să continuăm să primim slava dumnezeiască. Am spus că vederea despre care vorbim este rodul slavei, și veți vedea până în ce punct slava se unește cu voința omului.
Înainte aveam asceza. Am precizat că este ofranda pe care o avem la dispoziția noastră. Atragem astfel slava și ea vine. Este momentul în care slava trebuie să se unească cu voința noastră. Când s-a unit, această unire a voinței noastre și a slavei dumnezeiești se exprimă printr-o durere lăuntrică.
Atenție, nu este vorba de suferința de care am vorbit mai înainte - cea a ascezei -, este acum o durere îndurată pentru Dumnezeu. Este ceea ce Psalmistul spune într-un mod expresiv: "Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu" (Psalm 41, 2). Sufletul nostru se topește de dragoste. Cum ne simțim când ne topim de dragoste? Ceea ce vă spun nu veți înțelege dacă nu ați trăit această simțire a dragostei, a acestei iubiri intense care ne face să ne lepădam de noi înșine și să nu mai fim nimic în mâinile sau în brațele celuilalt. Această dragoste ne invită să ne dăruim cu totul, să ne încredințăm în întregime ființa noastră, trup și suflet, astfel încât să nu ne mai aparțină nimic pentru a fi cu totul ai lui Dumnezeu, Care domină trupul nostru, care împărățește în sufletul nostru. Aceasta este suferința dragostei: se consumă, îndură topirea, care nu are aici componenta mâhnirii, a ceea ce numim noi strâmtorarea noastră.
Fiți atenți, strâmtorarea, mâhnirea lăuntrică, nu exterioară, este manifestarea unei refulări. Ea manifestă refuzul de a dezgoli eu-l nostru. Strâmtorarea este a noastră.
Acolo unde întâlnim strâmtorare, contrarietate, asta înseamnă: "Nu, Dumnezeul meu, oprește-te aici, nu mai avansa!". Acolo unde există mâhnire, contrarietate și, un al doilea element, izolare psihică, este un refuz. Si în acel loc, noi construim un nou zid care ne va separa definitiv, poate, de Dumnezeu.
De aceea, sufletele contrariate, sufletele izolate nu se pot bucura de Dumnezeu. Se vor mântui? "Ca prin foc" (1 Co. 3, 15). Este o altă treabă. Orice ar fi, izolarea, însingurarea fizică și contrarietatea nu trebuie să existe. Când sunt prezente în noi, aceasta înseamnă că i-am întors spatele lui Dumnezeu.
Dar când aceste sentimente sunt absente din suflet, trăim topirea de care am vorbit, care este o sete ce devine, de atunci, un țipăt lăuntric. Înainte asceza era de natură fizică, era participarea trupului, dar, de asemeni, și a sufletului, a întregului om, cu mătăniile noastre, pocăința noastră, etc. In prezent este duhul nostru care țipă.
Fiți atenți pentru că această călătorie a sufletului are o foarte mare importanță!
Începem cu suferința, care este în relație directă cu goliciunea. Sufletul va înțelege că nu este doar ceva izgonit departe, ci că este gol. Înțelege că este nimic. Ce erau Adam și Eva? Erau, să spunem simplu, cei care mergeau împreună cu Dumnezeu, locuiau cu Dumnezeu sub același cort, erau însoțitorii Lui de drum. Si, într-o clipă Adam și Eva au fost reduși la nimic. Au ajuns astfel că până și un șarpe a putut să-i înșele și firea stricăcioasă, căreia i-a dat nume și peste care stăpânea, s-a întors împotriva lor. Si omul devine creatura cea mai de temut în istorie!
Omul gol este nimic. El nu are decât senzația goliciunii. Simte doar că e păcătos. Nu în sensul: "Am păcătuit, trebuie să mă spovedesc, trebuie să mărturisesc păcatul meu", ci în sensul că sufletul învață să trăiască cu păcatul său.
Ați văzut la început că Adam și Eva erau goi, dar nu experimentaseră goliciunea lor. Când au păcătuit au văzut că erau goi și s-au îmbrăcat. Asemenea este și pentru suflet, care resimte cât este sărăcit de virtute, de curăție, de dumnezeire, care înțelege că este cufundat în păcat și că se îmbracă cu propriile frunze, frunzele păcatului.
Va simți omul păcatul acesta? Eu nu pot să vă spun: "Simțiți păcatul!". Nu pot să vă poruncesc asta. Este o acțiune, o mișcare a sufletului. Dacă sufletul nu înțelege asta, dacă nu vrea să înțeleagă asta, nici o forță, nici chiar Dumnezeu nu va putea să-l facă să simtă. Poate să se spovedească, să citească, să se roage, să verse lacrimi, fără să aibe cea mai mică simțire a păcatului său.
Când sufletul va dobândi această percepție a goliciunii și va spune: "Sunt gol, trebuie să mă îmbrac", atunci îi va veni necesitatea pocăinței, adică nevoia de a se îmbrăca. Dar, pentru a ajunge la această pocăință, asta este o altă problemă. Una este senzația de a fi gol, și alta este pregătirea hainei cu care ne vom îmbrăca. Una se găsește departe de cealaltă.
Momentul în care percepem că suntem goi - acest moment poate să vină după ani sau poate fi doar o clipă - este momentul cel mai critic al vieții noastre, căci se va întâmplă una din două lucruri: fie ne prezentăm în fața lui Dumnezeu goi și îi spunem: "Am păcătuit", fie facem ceea ce au făcut Adam și Eva: ne ascundem. Si când Dumnezeu va întreba: "Adame, unde ești?"( Facerea, 3, 9), îi vom răspunde: "m-am ascuns, căci sunt gol". Când vom apărea în fața lui Dumnezeu va vedea foile de smochin cu care ne-am îmbrăcat.
Putem să ascundem goliciunea noastră printr-un complex de inferioritate sau o atitudine de opoziție, sau chiar printr-o slăbiciune; poate fi o justificare, o disimulare sau altceva. Vă voi da un exemplu care rămâne însă exterior, căci nu pot exprima ceva lăuntric - asta este foarte profund.
Sunteți întreabă de profesorul vostru la școală și colegii de clasă vă huiduie pentru că nu ați știut să răspundeți. Cum ați părăsit clasa, veniți acasă, vă duceți în fața oglinzii, vă machiați... Dar nu e nimeni! Nimeni nu vă vede! Da, dar în acea clipă, când sunteți singură în fața oglinzii, ego-ul vostru, care este totul pentru voi, vă spune: "Eu, care am fost huiduită, sunt atât de frumoasă!"
Viața este plină de astfel de oameni care știu că sunt păcătoși, că sunt goi, și cu toate astea merg, în cea mai mare parte a timpului, îndeplinind ceea ce urăsc și ceea ce îi tulbură, fără să ignore în același timp că trebuie să depășească acest țipăt al conștiinței lor.
Într-un alt caz, sufletul poate să accepte goliciunea lui și zice: "Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o; fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu" (Psalm 31, 5; 37, 18). Așa cum sunt gol, merg la Dumnezeu și îi voi spune: "Îmbracă-mă Tu!". Asta cere, înțelegeți, o foarte mare putere. Trebuie o autenticitate lăuntrică pentru a putea veni în fața lui Dumnezeu ca și cum n-ar exista nimic altceva.
Aceasta balanță este ceea ce numim dispoziție lăuntrică. Aceasta predispoziție, acestă pârghie este ego-ul nostru pe care ne sprijinim. Ce vrea eu-ul nostru? Să se susțină pe sine sau "să se lepede de sine" (Matei 16, 24), așa cum spune Hristos. Este clipa în care fie ne lepădam de noi înșine, fie acceptăm sinele nostru, eu-l nostru profund; fie suntem goi, fie ne coasem frunze de smochin.
Când ne prezentăm goi în fața lui Dumnezeu, va începe o a treia etapa a călătoriei sufletului nostru.
Suntem la începutul acestei etape. Această cale este de înălțare, este o putere care ne împinge în sus, dar este, de asemeni, o mișcare care ne întoarce spre noi înșine, o cutremurare pe care sufletul o va naște el însuși. Vă explic.
Dacă cineva vă adresează cuvinte iritante, imediat se va produce în voi o tresărire care provoacă, fără să vă gândiți, o rezistență interioară. Este ceea ce înțelegem prin "cutremurarea ființei noastre", "o rezistență spontană interioară".
Sufletul va opera o mișcare de convertire adică revenim în locul de unde am plecat, ne întoarcem în mâna lui Dumnezeu. Dar pentru asta sufletul trebuie să revină la sărăcia lui.
Dar, mă veți întreba: "Oare omul era sărac în rai?". Amintiți-vă de strămoșul nostru. Era bogat, tot universul era al lui. Și șarpele i s-a adresat: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai? Dacă vreți să fiți ca Dumnezeu, dacă vrei să cucerești lumea, mănâncă din rod" (cf. Facerea 3, 1-5). Ii arată o altă cale!
Sufletul trebuie să revină la sărăcia lui inițială, să înțeleagă că această sărăcie era frumusețea sa, dumnezeirea sa, anticamera Cerului. Va face astfel o mișcare de revenire.
Voi spune altfel: va face o mișcare circulară. Ce înseamnă circulară? De ce circulară? O mișcare poate avea loc în linie dreaptă. Cu siguranță o linie dreaptă este mai rapidă decât orice altă cale, dar cu toate astea ne îndepărtează de noi înșine. Se poate face altfel după o linie frântă... Dar această mișcare circulară, ne aduce la noi înșine, ne încercuiește. Această mișcare circulară, pe de-o parte este o înclinare a sufletului de a fi atras spre exterior și pe de altă parte ne aduce spre noi înșine. In consecință avem o mișcare de reîntoarcere, cea a respingerii noastre pentru a reveni acolo unde am fost cutremurați, și de aceea suntem din nou în noi înșine. Nu putem scapă de eu-l nostru.
Să precizam aici că refularea de care am vorbit mai înainte, ca toate modalitățile pe care le folosim, este o substituire, așa cum este haina înțelepciunii, haina puterii, a cunoștinței, a planurilor noastre, deghizarea virtuților noastre. Toate acestea sunt acoperăminte prin care fugim de noi înșine.
Această mișcare circulară ne menține în jurul lui Dumnezeu și, în același timp, suntem din nou în propria noastră viață. De aceea am numit această "mișcare de convertire", căci ne întoarcem "circular" și pentru că începem în eu-l nostru real, în ființa noastră proprie, autentică.
Să revenim unde este centrul nostru de interes: sufletul rămâne întors spre el, rămâne singur fără Dumnezeu. Când facem o mișcare circulară din punctul în care am fost cutremurați, avem tendința de a fugi spre exterior cu o mișcare centrifugă, dar pentru că suntem cu putere legați, rămânem încă acolo, în jurul nostru. Ceea ce ne interesează este aceasta: în timp ce suntem departe de Dumnezeu, rămânem cu noi înșine pentru a vedea goliciunea noastră, după ce am înțeles și am acceptat lucrul acesta în prealabil, așa cum am explicat.
Sufletul care atinge această etapă și dorește convertirea are o puternică dorință de a fugi. Este în mod irezistibil atras de un alt pol.
Această fugă ne conduce într-un mod caracteristic spre un exil voit, spre înstrăinare. Voi explica. Pentru a fugi cu adevărat de aici, trebuie să vă uit, să devin străin față de voi. Atunci sentimentul fugii, dispoziția, înclinația, tendința aceasta va naște în mine nevoia de exil voit, căci nicio fugă nu se poate face fără expatriere. Nevoia de a se exila, dispoziția de expatriere, mă va conduce nu la singurătate psihică, ci la o singurătate reală, la însingurarea spirituală. Izolarea sufletului este o singurătate artificială.
Când sufletul nostru trăiește izolat, gândim că nimeni nu ne iubește, că nimeni nu se gândește la noi, că nimeni nu este atent cu noi, etc. De exemplu, suntem cu toții aici și una dintre voi spune: "Ai văzut? Gheronda nu s-a uitat la mine nici măcar o dată, în timp ce n-a încetat să se uite la toți ceilalți" - aceasta este o izolare a sufletului. Este o situație mincinoasă, o halucinație. Un suflet nu poate să fie hrănit cu halucinații, căci minciuna este o disimulare a eu-lui nostru, este o frunză de smochin.
Adevărata însingurare este însingurarea spirituală: eu singur cu Dumnezeu singur. Celălalt încetează să aibe pentru mine importanță. Voi spune asta în mod diferit: puțin contează dacă ceilalți se gândesc la mine, dacă mă iubesc sau sunt alături de mine. Singurul lucru care contează este eu însumi, nu în sens egocentrist, ci în sens autentic: pentru a descoperi goliciunea mea. Eu, în fața lui Dumnezeu, Eu cu Tine, Dumnezeul meu!
Pentru a reuși această adevărată însingurare, care este un element fundamental în viața duhovnicească - nu putem deveni un sfânt dacă nu suntem însingurați-, trebuie să fugim, trebuie să devenim străini. Scopul nostru este să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să rămânem singuri cu Dumnezeu singur. Nu este deloc ușor, căci am învățat să trăim cu senzații trupești și acuma trebuie să trăim cu simțiri duhovnicești. Si, pentru ca să fie așa, adică să fie o adevărată pocăință, o renaștere, o schimbare totală în sufletul nostru, trebuie să devenim un om nou, trebuie să-L simțim pe Dumnezeu.
Un astfel de om poate să trăiască o fugă existențială? Poate el să trăiască în această lume și să ducă o astfel de viață, ca cea pe care am descris-o acum? Cu siguranță poate, așa cum spune un Părinte: "Este posibil ,dar cu multe dificultăți".
Cum vedeți, izolarea, însingurarea, nu este ceva care se face pentru Dumnezeu. Problema nu este dacă mergem într-o mănăstire sau dacă rămânem în lume. Ceea ce contează este de a împlini dispoziția noastră de a alerga cu ușurință spre Domnul. De îndată ce, într-un mod oarecare, putem să ne exilăm voit, fie fizic sau parțial, ne îndepărtam de oameni, resimțind, într-un anume fel pe Dumnezeu.
Acum suntem doi: eu și Dumnezeu, dar suntem încă departe unul de altul. Am păcătuit, m-am separat de Dumnezeu, dar Îl caut. Dumnezeu mă iubește și mă caută. Avem, venind din doi poli diferiți, o înclinare a lui Dumnezeu spre noi și a noastră spre Dumnezeu.
Ce vom face pentru Dumnezeu? Nimic. Nici măcar să-L caut, nici măcar să mă pocăiesc nu pot. Singurul lucru care este la ușa noastră este ceea ce numim astăzi luptă. Dar cuvântul "luptă" nu spune nimic, să spunem mai corect asceză. Ceea ce putem să oferim este asceza, potrivit cu locul nostru, modul nostru de viață, potrivit cu caracterul, puterile, capacitățile, dispoziția noastră psihică, istoria, ereditatea noastră, după darurile pe care le-am primit. In orice caz: asceza!
In prezent plecăm de la suferința în care am căzut pentru a ajunge să cerem plăcerea, să revenim la desfătarea și fericirea dintru început. Durerea în care am căzut în mod involuntar, o vom face a noastră căci este ceea ce avem la îndemână. Nu-L avem nici pe Dumnezeu, nici putere, nimic, suntem sfărâmați, nu putem decât să suferim. Deci, ne vom dărui ascezei.
Ce este această asceză? Este modul prin care eu, omul, voi atrage atenția lui Dumnezeu, așa cum voi mă strigați: "Gheronda, Gheronda!" sau când bateți în ușă mea, sau faceți un zgomot pentru a vă remarca, sau când tușiți pentru a-mi atrage atenția. Asceza este modul de a atrage atenția lui Dumnezeu. Are nevoie Dumnezeu de asta? In orice caz este ceea ce putem face astăzi și Dumnezeu vrea să facem ceea ce putem.
Asceza este deci veșmântul nostru, pregătirea pentru a-L putea cere pe Dumnezeu, a-L vrea, a-L dori cu ardoare, a-L iubi și în cele din urmă a-L primi. Dar suntem încă foarte departe! Ceea ce facem sunt pregătirile noastre, ca atunci când măturăm casa pentru a-l primi pe Părintele nostru duhovnicesc. Si, în același timp, suntem la începutul pregătirilor! Exprimăm dispoziția sufletului nostru îndurând frigul, acceptând goliciunea noastră, mărturisind-o, vădind noroiul care este în noi. Manifestam astfel dorința noastră după Dumnezeu. Asceza este strigătul nostru.
Avem, de asemenea, în viața duhovnicească, prezența harului dumnezeiesc. Ce este harul? Energia lui Dumnezeu. Harul dumnezeiesc nu este firea lui Dumnezeu.
Nu facem aici nici dogmatică nici teologie. Avem de parcurs un drum. Descriem istoria sufletului nostru, lupta noastră practică. Este foarte important să precizam asta.
Harul dumnezeiesc nu este ființa lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este neparticipabil în ființa Sa, Dumnezeu este inaccesibil, este transcendent. Dumnezeu nu este absolut nimic din ceea ce putem să gândim noi, din ceea ce vrem sau înțelegem noi. Orice încercăm să sesizăm spunând "Dumnezeul meu!", nu este Dumnezeul meu. Trebuie să-L simțim pe Dumnezeu.
"Uşile fiind încuiate", pe unde a intrat acest trup? Pe fereastră? Prin gaura cheii? Nimic din acestea! Era cu adevărat trup, dar un trup care nu este materie. Nu este ceea ce înțelegem noi sau ceea ce vedem noi, ori ceea ce concepem noi. Ceea ce ne putem noi imagina, nu este trupul lui Hristos pe care îl avea atunci. Era un "trup".
Harul dumnezeiesc pe care-l primim nu este substanță, nu este Dumnezeu Însuși. Totuși este Dumnezeu, este energia lui Dumnezeu. Este ieșirea lui Dumnezeu spre noi. Acest flux, acest har dumnezeiesc este o unire, dar nu o unire finală, căci este încă ceva preliminar unirii.
Noi îi oferim lui Dumnezeu ceva ce nu are nicio valoare pentru El, îi oferim asceza noastră, suferința noastră, căci nu avem nimic altceva să îi dăruim. Dumnezeu ne dă ceea ce putem să primim, ceea ce putem să cuprindem. Ne face în dar o primă luminare. Această luminare este o părtășie cu harul dumnezeiesc și în consecință o adevărată părtășie cu Dumnezeu. Dar nu este încă o unire cu Dumnezeu, este o comuniune cu Dumnezeu, adică o comunicare cu El.
Iau un exemplu pentru a vă explica. Locuim alături de șase luni și într-o zi spun: "Il iubesc!". Cum s-a întâmplat asta? Este o luminare, o iluminare interioară, o deschidere a inimii mele, a minții mele. Nu știu ce anume cu adevărat, poate fi o groază de lucruri.
Vedeți, este ca și cum ne jucam de-a baba-oarba. Dumnezeu vine spre mine și eu alerg spre El. Dumnezeu este prezent. Dacă joc baba-oarba cu Dumnezeu, nu-L vad căci am ochii închiși, dar asta nu pentru că El este absent.
Această luminare este o luminare a cunoștinței. Ce înseamnă asta? Ceva ce privește nous-ul, o înțelegere duhovnicească. Dar nu este încă adevăratul nous, ci este ca nous-ul. Este o presimțire.
De exemplu, când presimțiți venirea Părintelui tău duhovnicesc, spui: "Este Părintele meu!" și alergi. "L-am recunoscut după mers, acuma îl aud, urcă, pasul său e greoi", etc". Este o cunoștință, sau mai bine spus o recunoaștere. Recunoașterea este deja apropierea noastră. Când înțelegi că este Părintele tău care este afară și bate, intră și se apropie, deja te-ai apropiat de el, deja l-ai atins, deja îi vorbești și îți deschizi inima. Este propria ta alergare, este alergarea lăuntrică a sufletului tău, este acțiunea sufletului tău. Totodată nu este exact sufletul, ci este energia lui, lucrarea lui.
Cunoaștem în prezent luminarea, suntem în comuniune cu Hristos. Drumul spre Dumnezeu este comuniunea cu El. Începem să intram în El, am putea spune, ne întindem degetele și le unim cu ale lui Dumnezeu și atunci este o recunoaștere. Chiar dacă încă sunt orb, de îndată ce mă atinge cineva cu mâna, strig: "Ah, este cutare!". Imediat l-am recunoscut. Această recunoaștere se face progresiv și anunță începerea unei noi etape.
De acum, vedem slava lui Dumnezeu, sfințenia Lui, prin contrast cu propria noastră goliciune, cu starea noastră păcătoasă. Eu sunt gol. El este îmbrăcat. Dumnezeu este îmbrăcat în sfințenie. Eu sunt un nimeni, un nimic. Dar nimicnicia noastră ne dă o modalitate directă de contact cu Dumnezeu; prin opoziție începem să înțelegem slava Lui. Trebuie să aibe loc presentimentul mergerii în sens invers. Înțelegeți ce vreau să spun?
Avem deci în fața noastră sfințenia și cunoașterea de Dumnezeu. Ce înseamnă sfințenia lui Dumnezeu? Este transcendența lui Dumnezeu. Transcendența este o noțiune accesibilă tuturor. Ce înseamnă sfânt? Ceva ce a fost pus deoparte dar îi revine lui Dumnezeu. In consecință sfințenia lui Dumnezeu este ceea ce îi revine. Este ceea ce este mai presus de toate. Este ceva ce nu admite nimic altceva, este un lucru imaculat, am putea spune.
Sfințenia este caracteristica ființei lui Dumnezeu. Dumnezeu este sfânt și energia lui Dumnezeu este slava. Este o strălucire care țâșnește din ființa lui Dumnezeu. In consecință, slava este o energie. Sfințenia este Dumnezeu Însuși. Noi nu cunoaștem sfințenia lui Dumnezeu, noi nu o vedem, dar o percepem prin opoziție cu goliciunea noastră și după cum aceasta se manifestă prin lucrările lui Dumnezeu. Am putea spune de asemeni: Dumnezeu nu cunoaște păcatul, deci Dumnezeu este sfânt.
Peste tot și necontenit auziți în timpul Sfintei Liturghii că se proclamă slava și sfințenia Domnului. Este ceea ce face preotul în timpul Rugăciunii celei Întreit-sfinte, în fața lui Dumnezeu, întreit Sfânt. Aceleași cuvinte se regăsesc în Heruvic: "Doamne Dumnezeul nostru...Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti, pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor..." Astfel înțelegem slava Sa, astfel o scoatem din izvor, cu toate că ni se pare foarte departe de noi.
De exemplu, o ofensez pe una dintre voi. Cu toate astea constat că este bucuroasă și că mă iartă, nedând nicio semnificație atacului meu. Îmi spun atunci: "Ce bădăran sunt!" Când voi vedea că îmi dăruiți zece mii de talanți, îmi spun: "Cine sunt eu, care nu dau nici cinci aproapelui meu?!"
Avem acum o cunoaștere experimentală a noastră înșine - vă amintiți, am vorbit de o mișcare de convertire circulară în jurul eu-lui nostru - și înțelegem că Împărăția Cerurilor va veni sau nu în noi; nicăieri altundeva. Ceea ce există în altă parte este o altă propunere și nu este pentru noi.
Această cunoaștere experimentală a noastră devine o vedere "palpabilă". Este o atingere a eului nostru în fața lui Dumnezeu: văd cine sunt. Este o navigare secretă a inimii noastre, o cunoaștere a lucrărilor noastre ascunse. Descoperim patimile noastre, slăbiciunile noastre, pătrundem în gunoiul nostru, în împuțiciunea noastră, care se ascunde în interiorul nostru și de care nici nu avem conștiință. Este conștiința, să spunem așa, a subconștientului nostru care începe în acest punct cunoașterea secretă a inimii noastre. Este perceperea stricăciunii noastre și a ofilirii noastre - prin sfințenia lui Dumnezeu și prin slava Lui. Avem revelarea subconștientului nostru și recunoaștem că suntem un om stricăcios, o ființă sfărâmată.
Această recunoaștere a subconștientului nostru este deschiderea liberei noastre voințe. Este o altă cotitură în viața noastră, foarte periculoasă, căci este un contact tangibil și mai concret cu eu-l nostru, și de aceea întâlnim problema de a ști dacă acceptam ceea ce descoperim, adică ceea ce suntem, sau dacă ne vom ascunde.
Ne găsim în momentul în care cuțitul se înfige în rană. Suntem în balanță și dacă cădem, această cădere va fi foarte gravă. Este momentul acceptării pocăinței sau a nepocăinței, este începutul vieții noastre. Aici se joacă viața noastră.
Este deci cotitura decisivă a vieții noastre. Dacă refuzăm eu-l nostru, încercând prin efort să depășim această stricăciune, această înnămolire, această patimă - patima în sensul general; pe care am descoperit-o în subconștientul nostru-, vom încerca să ne sprijinim, și pe undeva vom încerca să susținem eu-l nostru. Este o tentativă de a pune capăt dramei noastre, dar care este, de fapt, începutul tragediei unui om ce se revoltă împotriva lui-însuși, care a refuzat să admită ceea ce este.
De exemplu, dacă mă revolt împotriva uneia dintre voi, relațiile noastre vor fi întotdeauna dificile, chiar insuportabile; niciodată nu voi putea fi liniștit. Va trebui fie să ne separăm fie să ne iubim. Este o rupere a eului nostru și aceasta înseamnă, în consecință, că împărăția noastre este divizată, eul nostru împotriva noastră înșine. Clipa esențială a sosit. Începând din acest moment apare punctul culminant al patimii noastre. O patimă care ne conduce la un fel de spânzurătoare. Cum se face asta, e un alt subiect. In timp ce, dacă ne acceptăm cum suntem, nu ne vom ascunde și nu ne vom acoperi eu-l nostru. Vrem ca, din contră, să continuăm să primim slava dumnezeiască. Am spus că vederea despre care vorbim este rodul slavei, și veți vedea până în ce punct slava se unește cu voința omului.
Înainte aveam asceza. Am precizat că este ofranda pe care o avem la dispoziția noastră. Atragem astfel slava și ea vine. Este momentul în care slava trebuie să se unească cu voința noastră. Când s-a unit, această unire a voinței noastre și a slavei dumnezeiești se exprimă printr-o durere lăuntrică.
Atenție, nu este vorba de suferința de care am vorbit mai înainte - cea a ascezei -, este acum o durere îndurată pentru Dumnezeu. Este ceea ce Psalmistul spune într-un mod expresiv: "Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu" (Psalm 41, 2). Sufletul nostru se topește de dragoste. Cum ne simțim când ne topim de dragoste? Ceea ce vă spun nu veți înțelege dacă nu ați trăit această simțire a dragostei, a acestei iubiri intense care ne face să ne lepădam de noi înșine și să nu mai fim nimic în mâinile sau în brațele celuilalt. Această dragoste ne invită să ne dăruim cu totul, să ne încredințăm în întregime ființa noastră, trup și suflet, astfel încât să nu ne mai aparțină nimic pentru a fi cu totul ai lui Dumnezeu, Care domină trupul nostru, care împărățește în sufletul nostru. Aceasta este suferința dragostei: se consumă, îndură topirea, care nu are aici componenta mâhnirii, a ceea ce numim noi strâmtorarea noastră.
Fiți atenți, strâmtorarea, mâhnirea lăuntrică, nu exterioară, este manifestarea unei refulări. Ea manifestă refuzul de a dezgoli eu-l nostru. Strâmtorarea este a noastră.
Acolo unde întâlnim strâmtorare, contrarietate, asta înseamnă: "Nu, Dumnezeul meu, oprește-te aici, nu mai avansa!". Acolo unde există mâhnire, contrarietate și, un al doilea element, izolare psihică, este un refuz. Si în acel loc, noi construim un nou zid care ne va separa definitiv, poate, de Dumnezeu.
De aceea, sufletele contrariate, sufletele izolate nu se pot bucura de Dumnezeu. Se vor mântui? "Ca prin foc" (1 Co. 3, 15). Este o altă treabă. Orice ar fi, izolarea, însingurarea fizică și contrarietatea nu trebuie să existe. Când sunt prezente în noi, aceasta înseamnă că i-am întors spatele lui Dumnezeu.
Dar când aceste sentimente sunt absente din suflet, trăim topirea de care am vorbit, care este o sete ce devine, de atunci, un țipăt lăuntric. Înainte asceza era de natură fizică, era participarea trupului, dar, de asemeni, și a sufletului, a întregului om, cu mătăniile noastre, pocăința noastră, etc. In prezent este duhul nostru care țipă.
Traducere ROF din Archimandrite Aimilianos, Catéchèses et discours, Vol. 2, Sous les ailes de la Colombe, Edition Ormylia
***
Continuarea la:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu