Despre catedrala românilor de pretutindeni

"Și cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi"

Jurnal scoțian: din vremea marii disperări naționale. țara unui emigrant și catedrala lui

N-am scris până acum despre Catedrala Mântuirii Neamului, dar am tot încercat să înțeleg ura cu care se vorbește despre ea.

Nu cred că problema sunt banii care s-au cheltuit pe construcție, nici arhitectura ei neinspirată. Și despre catedrala de la Iași a spus Iorga că arată ca un uger cu țâțele-n cer, dar până la urmă lumea s-a obișnuit cu ea.

Iar bani sunt în România, vin și din afară și nu se face mai nimic cu ei, adică se scurg în buzunarele politicienilor și ale prietenilor lor. Oricum, cu o catedrală mai puțin n-aveam fix niciun spital mai mult.

Cred că ura cu care se vorbește despre catedrală n-are atât de-a face cu necredința, ateismul sau secularizarea, cât e doar parte din aceeași ură cu care este privită clasa noastră politică.

Este frustrarea unor oameni că niște administrații corupte care le-au răpit o viață decentă au crezut că-și spală păcatele ridicând o catedrală. Așa cum boierul aruncă prostimii un pumn de galbeni ca să-și arate milostenia. Iar Biserica a primit și a tăcut. Dacă o singură dată și-ar fi ridicat glasul împotriva fărădelegilor, spunându-le pe nume, mulți dintre criticii catedralei ar fi trecut azi pe lângă ea făcându-și cruce.

Nu cred că este ura unor oameni de a vedea o catedrală ridicată, cât de a o vedea lângă Casa Poporului, întrecându-se cu ea într-o simbolistică a unei monumentalități alienante. „Poporul” și „neamul”. Între ele, sufletul zdrobit al omului mărunt, care nu știe unde să mai fugă.

Dacă această catedrală o făceau regii noștri, așa cum și-au dorit, așa cum au început, n-ar fi fost privită cu atâta ură nici dacă ar fi costat de zece ori pe-atât. Regii au făcut România modernă, i-au câștigat independența, au unit țara și, mai ales, i-au dat speranță. Asta sărbătorim de fapt la centenar, nu România de azi. Catedrala lor este cu adevărat a națiunii întregi și a eroilor săi.

Ce-au făcut însă guvernările care au finanțat construcția catedralei, ca să-și merite în istorie gloria ctitoririi ei?

Au ruinat România, au învrăjbit-o, au pus asupra ei stigmatele cele mai înjositoare, au despărțit-o, au obligat milioane de români să emigreze. Ne-au făcut un rău mai mare decât comunismul însuși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Catedrala lor va rămâne veșnic legată nu de vremurile glorioase ale neamului, ci de vremea marii disperări naționale.

Reprezintă ea speranța într-un viitor mai bun? Sau e doar cavoul național al unui trecut care părea promițător?

Nu știu să răspund la aceste întrebări. Nici nu știu dacă mai am dreptul. Eu nu mai locuiesc în țară, unde ajung foarte rar pentru că biserica mă ține legat aici, dar într-un fel e mai ușor pentru mine. Singura mea țară a rămas limba română, iar catedralele ei sunt cărțile frumoase ale poporului meu.

Pentru unii asta e poezie, dar pentru mine e viața mea de opt ani de zile. Când mi-e dor de Ardeal, deschid Noul Testament de la Bălgrad. Când mă gândesc la București, am Biblia de la 1688. Acasă în Moldova mă întorc cu Varlaam și Dosoftei. Spun povești cu Creangă și fac politică cu Caragiale. Iar când vreau să-mi amintesc de frumusețea pe care-am lăsat-o în urmă, citesc pe Eminescu.

N-am o țară cu mine, dar am cuvântul „țară”, mai vechi decât centenarul. Limba a făcut țara, nu invers. Țara mea exista în cuvintele ei mai înainte ca ea să-și facă vreun stat. Numai în limbajul politic țara e totuna cu statul. Poate că peste o mie de ani statul și catedrala neamului nu vor mai exista, dar țara mea va continua să existe câtă vreme doi români vor povesti între ei în limba lor.

Pentru că lucrurile sunt cuvinte înainte de orice. Nu mai am casă, dar am cuvântul „casă” în care sunt toate casele în care am locuit din copilărie și până când am plecat.

Cuvintele nu stau în dicționare, ci umblă prin lume, din gură în gură, din poveste în poveste, din experiență în experiență, și așa primesc ipostasuri, trupuri. „Și cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul „țară” e însăși țara din noi.

Cea mai mare nenorocire e să-ți pierzi limba, nu să locuiești într-o țară străină, nici ca țara ta să ajungă vremelnic pe mâna unor hoți. Câtă vreme cuvintele tale vorbesc despre țară poți să speri că într-o zi ea va fi din nou a ta.

****

„Limba română este patria mea” - Nichita Stănescu

„A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.” (Nichita Stănescu)

- Draga și stimate Nichita, ce sunt cărțile pentru tine personal? 

Nichita Stănescu: Ceea ce este iarba pentru pământ, ceea ce sunt peștii pentru mare, ceea ce sunt păsările pentru aer, ceea ce sunt cuvintele de dragoste pentru om. 

-Dar, aicea, unde este rolul poeziei? Ce înseamnă poezia în carte?

Nichita Stănescu: Mai înainte de a vorbi despre poezia în carte, aș vrea să încerc o observație din afara poeziei către poezie. Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită. Până acuma tot ce a avut omul a fost jefuit. Poezia încă nu și-a inventat un Hitler al poeziei ca să fie jefuită de către el.

Poezia este a tuturora, în toți oamenii există poezie, iar poetul este muncitorul, traducătorul umil al sentimentelor tuturora, în aceste cărți tipărite. Bunăoară de mine, bunăoară de alții. 

- La noi sunt traduse și "Sensul iubirii" și "Necuvintele"- dar acest titlu reprezintă o suspiciune față de poezie.

Nichita Stănescu: Nu este nici o suspiciune. Este o părere de-a mea mai veche - și nu numai de a mea-, care este împărtășită și de prietenul meu, Sorin Dumitrescu, că, în ceea ce privește poezia, cuvântul este numai materialul poeziei, culoarea este numai materialul picturii, linia numai materialul desenului, sunetul numai materialul cântecului. Arta cuvântului este cea mai importantă din meseria poetului. Kant afirma odinioară că forma este cazul sublim al gândirii și că forma perfectă atrage conținutul. Nu îndrăznesc să-l contrazic pe acest minunat filozof, dar bănuiesc că un conținut minunat, tainic și revelat atrage după sine o formă minunată și revelată. 

- Sunt de acord, dar, nu cumva acest minunat titlul "Necuvintele" face parte dintr-o tendință poetică din ultimele decenii, denumită antipoezie?

Nichita Stănescu: Nu, nu, nu! Câtuși de puțin. Cehov, după Shakespeare, primul mare autor dramatic - dacă Shakespeare era un urlet barbar, Cehov este o tăcere barbară dintre două replici. Necuvintele sunt tăcerea barbară dintre două idei sfinte.   

- Ce înseamnă pentru Nichita Stănescu acest simț al poeziei?

Nichita Stănescu: In tinerețele mele și mai târziu am fost un foarte mare iubitor de icoane românești pe sticlă. Si am fost uluit câte "Cine de Taină" sunt pictate pe icoanele noastre pe sticlă. Si, de-o dată, am văzut, când sticla era mai putină, că pictorul popular scurta, și din apostoli rămâneau doi-trei. "11 elegii" am gândit ca pe o "Cina cea de Taina". In fapt ele sunt douăsprezece: au și o elegie intitulată "Omul fantă" care îl reprezintă pe Iuda, adică care răstoarnă tot sensul, contrazice tot sensul elegiei. Iar autorul este, nu Iisus, evident, ci "cina ce de taină a poetului" - cum s-ar spune.

Sentimentul scrisului l-am avut o dată și l-am părăsit. Si am să vă mărturisesc de ce am părăsit sentimentul scrisului. Prefer nopți îndelungi să gândesc versul și după aceea să-l dictez soției mele, brusc. De ce? Pentru că Gutenberg a repezit toate cuvintele pe un plan, ori cuvintele sunt în spațiu. Exact ca Niels Bohr, care a desenat schema atomului pe un plan, dar atomul este în spațiu. Cuvintele sunt spațializate. Ele nu sunt ca aceste, [cărți] moarte. Ele sunt vii: între mine și tine, între mine și tine, între mine și tine... Ele au viață. Ele sunt spuse, sunt spațializate și sunt receptate. Evident că după ce îl spun soției mele mă uit cu ochiul rece și îl îndrept, dar nu-l scriu cu ochiul rece, pentru că știu de șapte ori limba romană, sunt poliglot, și știu de douăzeci de ori limba poezească și am tendința de a o perfecționa, de a o face lucioasă, de a o face perfectă.

Ori, perfecțiunea nu are de-a face cu arta. Nu are de-a face cu arta! Am și scris odată cubul perfect. După ce faci cubul perfect, trebuie să-i zdrobești un colț, ca să se mire toți: "de ce nu e perfect acel cub?", "Ce perfect ar fi el dacă n-ar avea zdrobit un colț!" Căci, dacă el ar fi perfect, nimeni nu l-ar băga în seamă. Perfecțiunea nu atrage atenția!       

Lecția despre cub

de Nichita Stănescu

Se ia o bucată de piatră,
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze,
până când cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!

***

Eu nu mă spăl de poporul meu 

de Nichita Stănescu

Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al Tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne!
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maica mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!