Marius Iordăchioaia despre cumplita singurătate lăuntrică a oamenilor. Ierom. Siluan din America: "Fiecare trăiește pentru sine însuși și nu realizează că Dumnezeu ne-a făcut pentru a trăi unii cu alții și unii pentru alții"

Dragostea în care cred: SUSPINE GRĂITE - scurtă reflecție pe marginea celei mai mari crize a umanității

După toți anii petrecuți de mine pe pământ și mai ales după cei petrecuți în Biserică, pot spune că sufletul meu e aproape copleșit de o concluzie de dimensiuni inexprimabile: CUMPLITA SINGURĂTATEA LĂUNTRICĂ A OAMENILOR. Cred că am formulat aici, involuntar, chiar cauza profundă a morții noastre, chiar numele ascuns al ei.

Dumnezeu a pus capăt acestei singurătăți mortale prin Iisus Hristos.

”N-am Om ” spunea paraliticul de la Vitezda. N-avea om care să-l ducă în scăldătoare, după atingerea apei de către Înger. Și când Omul a venit și bolnavul s-a atins de El, n-a mai fost nevoie de scăldătoare.... Cea mai mare durere și criză a mea e să văd creștinul de azi fără Om în lăuntrul său, care să-i scoată sufletul din moartea lui cea de toate zilele, singurătatea interioară... Asta e durerea cea mai copleșitoare pentru mine, că tocmai creștinul, cel botezat, miruns, spovedit și împărtășit, n-are Om în lăuntrul său....

Primele cuvinte ale propovăduirii lui Iisus Hristos sunt : ”Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. De unde sau pe unde s-a apropiat această Împărăție, care cuprinde totul, pe Dumnezeu și Creația Lui în mod deplin? Așa cum tot Iisus răspunde: din și prin lăuntrul vostru, cel gol-goluț, așa cum l-a văzut și descris Adam, după Cădere, când și Dumnezeu și Eva deveniseră doar prezențe exterioare și tot mai îndepărtate....
Pocăința este întoarcerea omului dinspre cele exterioare spre lăuntrul său gol, dinspre lume spre adâncul abisal al inimii, chemând de acolo, din acel întuneric de iad, cu Numele lui Iisus Hristos, Împărăția lui Dumnezeu, prezența Lui în lăuntrul nostru, SINGURUL LEAC PENTRU INFINITA NOASTRĂ SINGURĂTATE LĂUNTRICĂ, singurătate care, desăvârșindu-se, devine moartea noastră veșnică...

Păcatul nu este decât încercarea omului de a scăpa de acestă singurătate cu orice altceva în afară de Dumnezeu. Acest adevăr adânc este ascuns în Legea lui Dumnezeu, mai ales în porunca ce interzice idolatria, adică ÎNCERCAREA DE A SCĂPA DE SINGURĂTATEA LĂUNTRICĂ cu ALTCEVA DECÂT CU DUMNEZEU ÎNSUȘI. Chiar încercarea de a scăpa de singurătatea lăuntrică prin alt om este idolatrie; și că e așa, se poate vedea limpede din caracterul de slujire și celebrare idolatră pe care îl capătă iubirea dintre oameni, în absența lui Hristos...

Dumnezeu a făcut-o pe Eva ca Adam să nu fie singur. Dar, Adam n-acoperea singurătatea lăuntrică a Evei. Ceva lipsea. Iar, în această absență s-a insinuat șarpele...
Nu ne poate alunga singurătatea lăuntrică decât o dragoste desăvârșită. Dumnezeu ne-a dăruit-o. Se numește Iisus Hristos. Singurătea Evei a fost alungată numai când Dumnezeu s-a făcut Fiul ei...

Fără Hristos în ei oamenii, într-o multitudine de forme, se vor sfâșia și se vor mânca unii pe alții cu ghiarele și colții singurătății lor lăuntrice. Numai când victima acestei disperări interioare va fi Iisus Hristos, când El va fi sfâșiat, mestecat și înghițit de inimă, atunci fiara singurătății lăuntrice va muri, iar noi, în sfârșit, vom începe să trăim.

Dar, ca să-L sfâșiem și să-L mestecăm pe Iisus cu inima și cu toate măruntaiele sufletului și trupului nostru, asta înseamnă Calvar și Cruce. Căci El, sfâșiat de sufletul nostru, îi va smulge ghearele și colții, iar mestecat de inimă, o va zdrobi. De aceea, în Biserica de azi, suntem mulți care sfâșie și mestecă citate despre Hristos, nu pe Hristos însuși. Citatele sunt un fel de gumă de mestecat creștină, a cărei efect este că gura fiarei miroase a respirație de miel. Și la fel tratăm Tainele și cultul.
Asumarea Ortodoxiei, de la rugăciune și până la Sfânta Împărtășanie, ca gumă de mestecat pentru suflet, a cărei molfăire dă o senzație de calm și din care iei doar dulceața și mirosul proaspăt, fabrică singurătăți lăuntrice ortodoxe, adică singurătăți prin care omul se autodevorează lăuntric cu pioșenie, numind aceasta smerenie. Rezultatul e o biserică alcătuită masiv din negustori de gumă de mestecat ortodoxă și consumatori. Toți însă, singurătăți lăuntrice autodevoratoare, o autodevorare cu aspect isihast, de adâncire lăuntrică.

De aceea, bisericile ortodoxe de azi nu reușesc cel mai adesea să creeze o comunitate, ci doar să constituie temporar o masă de singurătăți lăuntrice de rit răsăritean. Căci cea mai mare teamă a creștinului ortodox de azi e să-L abordeze cu tupeu pe Hristos, pe viață și pe moarte, ca femeia samarineancă, care după cinci bărbați era și mai singură lăuntric, dar nu se sfia să-L sfâșie și să-L mestece pe Hristos cu foamea acestei singurătăți... Spre bucuria lui Hristos!

Ortodoxia contemporană îmi pare tot mai lipsită de apetitul pentru Hristos, scădere direct proporțională cu creșterea gradului de ”spiritualizare” a singurătății noastre lăuntrice. Căci în loc să ne vindecăm, ne ”înduhovnicim” boala, așa cum omul din lume, neputând să scape de ea fără Hristos, nu-i rămâne decât să și-o civilizeze.

O cititoare a acestui blogg mi-a spus că sunt un om frământat. M-am gândit la asta și am simțit o dulce bucurie: aceea de a fi frământat de Cel luat din Evanghelie și Potir și sfâșiat și mestecat în rugăciuni, poeme și articole. Căci El mă frământă cu cuvintele Lui, scoțând din mine ”scrâșnirea dinților și întunericul de afară”.... Dacă nu m-ar frământa Evanghelia, n-aș scrie.....

Pentru mine a fi ortodox, înseamnă a fi frământat de Hristos, până dragostea Lui scoate toată moartea din mine. Aș vrea să am curajul de a sta la frământat cât mai mult. Dar, cel mai adesea nu-l am...și creștinismul meu e alcătuit mai ales din ”pauze de frământat”, la care renunț doar pentru că fără să simt mâna lui Hristos în viața mea, mă apucă panica....

Fără Hristos, n-am Om în mine, Om care să mă zvârle în Cer, umplându-mi lăuntrul cu dragostea lui fără margini, singura iubire pe măsura singurătății noastre lăuntrice....

***

Ierom. Siluan: Singurătatea, cea mai grea boală din America

Este o mare binecuvântare să fim aici, în mijlocul acestei comunități monahale conduse de Preacuviosul Părinte Stareț Arhimandrit Melchisedec. 

Comunitatea este ceea ce se distruge acuma în America, fie că vorbim de comunitatea familiei, comunitatea bisericească sau a unui sat - în sens general tot ceea ce înseamnă a trai împreună este distrus în numele individualismului. Aceasta este pentru că oamenii au pierdut sensul că noi suntem persoane, că suntem creați pentru a trai în comuniune unii cu alții și cu Dumnezeu, au pierdut sensul a ceea ce înseamnă să exiști. Si, în loc să aleagă realitatea duhovnicească pentru care am fost creați, oamenii se refugiază într-o realitate falsă, virtuală, într-o realitate artificială, în lumea internetului, a jocurilor video, a telefoanelor inteligente, trăind astfel izolați și devenind foarte singuri.

Singurătatea este cea mai rea boală pe care o avem în America. Fiecare trăiește pentru sine însuși și nu realizează că Dumnezeu ne-a făcut pentru a trăi unii cu alții și unii pentru alții. Eu vizitez și alte țări și vad că toată lumea vrea să-i imite, să-i urmeze pe americani. Dar, cea mai mare bogăție pe care o avem în viață este de a fi în comuniune cu Dumnezeu și de a ne iubi unii pe alții. 

In mănăstirea noastră încercăm să creștem în acest duh de 25 de ani, încercăm să dobândim și să păstram ethosul ortodox, pentru că acesta este singurul medicament care ne va vindeca de singurătate. Fie ca dumneavoastră să prețuiți ceea ce aveți aici și să vă rugați și pentru noi, cei din America, să ne împărtășim de acest ethos, din această viață duhovnicească, care este un dar al Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă.

Mulți oameni din America nici nu știu, n-au aflat ce este Biserica Ortodoxă și de aceea trăiesc în deznădejde, în depresie. Dar noi trăim în nădejde și aceasta nădejde este o comoară în viața noastră, care ne face să creștem în viața cu Hristos, și omoară singurătatea care este în lume și ne aduce în comuniunea unul cu altul și cu Dumnezeu.

Vă mulțumim că ne-ați primit în mijlocul comunității dumneavoastră, pe mine și pe frații dimpreună cu mine, și Părintele Eufrosin o să vă dea o iconiță de la mănăstirea noastră, să vă aduceți aminte, să ne pomeniți în rugăciunea frățiilor voastre.