Mintea curatita de gandurile rele aduce randuiala in viata crestinului. Cum suntem luptati de ispite.

Astazi, desi exista numeroase probleme si necazuri, noi insine ne cream nefericirea si suferinta prin propria minte intunecata de pacate si ganduri rele. Suntem stresati, plini de griji, furiosi, emotivi, tulburati, nelinistiti, nesiguri, complexati, pesimisti, rautaciosi, dezbinati, si din cauza pacatelor si a razboiului pricinuit de gandurile cele rele, nu ne bucuram din toata inima de succesele si realizarile, ci mai de graba de insuccesele si nerealizarile semenilor nostri.

Sunt numerosi crestini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roaga, postesc, priveghiaza, se spovedesc, se impartasesc, fac milostenie...), dar directia este stricata si se prabusesc. Iar daca repara directia, adica vor face din mintea lor o fabrica de ganduri bune, avand ca temelie smerita cugetare, iar gandurile rele le vor transforma in ganduri bune, atunci vor merge usor si sigur pe calea mantuirii.

Cu alte cuvinte, rau gandesti, rau vorbesti si rau vei face. Pentru ca din minte, gandurile omenesti si diavolesti se pogoara in inima si-l fac pe om fiara. Gandul, vorba si fapta cea rea se intorc amplificate impotriva autorului lor. Iar daca gandesti bine, de bine vei vorbi si bine vei face. Pentru ca din minte, gandurile bune omenesti si ingeresti se pogoara in inima si-l fac pe crestin inger. Iar daca vrei sa faci randuiala in viata ta, trebuie sa-ti faci mai intai ordine in mintea ta. 

Pentru ca un crestin sa vada si sa priceapa lucrarea dumnezeiasca, el trebuie sa aiba ochiul sufletului (mintea) curat si curatie launtrica. Pentru ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Luminatorul trupului este ochiul; deci, daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat... (Matei 6, 22-23).

Iata de ce acelasi lucru pentru un crestin este binecuvantare, iar pentru altul, nenorocire. Pentru ca fiecare il explica potrivit cu gandul sau (bun sau rau), iar aceasta va depinde de curatia launtrica a fiecaruia, pentru ca fiecare lucru poate fi vazut fie din latura lui cea buna, fie din cea rea.

Spre exemplu, in loc sa invatam din experienta celorlalti si sa facem ceva mai bun, actionam pentru a distruge, cheltuind energie, sanatate si timp, iar apoi ne bucuram de insuccesele si necazurile lor. Construieste cineva o casa frumoasa, iar cei care il zavistuiesc, in loc sa invete din experienta lui si sa construiasca o casa mai frumoasa, indemnati de diavol, cuata sa-l distruga si pentru aceasta isi consuma toate puterile imbolnavindu-se.

Trebuie sa amintim aici un lucru foarte important: Omul este facut ca in mod firesc sa tinda spre bine. Asa a randuit Dumnezeu ca omul sa se dezvolte in mod normal si sa poata ajunge la desavarsire.

Daca face cele rele, atunci strica acest scop si se deterioreaza puterile lui sufletesti care trebuie sa se dezvolte, astfel incat sa ajunga din ce in ce mai bun, si se produce neoranduiala si urmeaza suferinta si boala sufleteasa si trupeasca. 

Un alt lucru foarte important: tot ceea ce se face fara credinta in Dumnezeu si fara smerenie este desertaciune si goana dupa vant.

Studiind istoria neamului omenesc, vom vedea ceea ce s-a facut fara smerenie si fara binecuvantarea lui Dumnezeu s-a construit greu, cu mari jertfe umane si materiale si a disparut, cu ingaduinta lui Dumnezeu, repede.

Unde este astazi marele imperiu sovietic, unde este marele Imperiu Roman, unde este Imperiul Austro-Ungar, unde este al III-lea Reich german, unde sunt industira si agricultura comunista...? Praf si cenusa!

Dar Sfanta Scriptura ne spune ca Pomenirea dreptilor e cu laude, dar numele necredinciosilor se stinge (Proverbe 10, 8). Bisericile ctitorite de voievozii nostri, victoriile dobandite cu ajutorul lui Dumnezeu impotriva dusmanilor, sunt pomenite din neam in neam. Pentru ca tot ceea ce se face cu smerenie si binecuvnatarea Harului Dumnezeiesc are vesnicie.

Motivul principal pentru care multi romani nu au verticalitate si nu sporesc nici duhovniceste, nici material este ca nu gandesc crestineste si ca au mintea intunecata si plina de ganduri rele, omenesti si diavolesti. 

Din nefericire, azi, multi dintre cei aflati la conducere educa si lucreaza prin ganduri, cuvinte si fapte rele.

Dumnezeu vrea, insa, mai inainte de toate, schimbarea mintii noastre, dintr-o minte mandra, intunecata si plina de ganduri rele, intr-o minte smerita, luminata de darul Duhului Sfant si plina de ganduri bune. 

Dumnezeu vrea ca noi sa avem inima curata (Psalm 50, 10). Iar inima este curata atunci cand nu ingaduim sa treaca prin mintea noastra gandurile cele rele.

Cand gandim rau, permitem diavolului sa intre in noi si sa lucreze prin noi. Pentru ca diavolul, vrajmasul mantuirii noastre, mai intai il bombardeaza pe crestin cu gandurile cele rele, apoi il ataca si-l robeste cu pacatele. Dar daca ne vom apara cu gandul cel bun si cu rugaciunea, diavolul nu va mai putea sa ne strice mintea si sa ne robeasca in pacate.

Din calitatea gandurilor pe care le avem putem sa vedem starea noastra duhovniceasca, deoarece noi judecam lucrurile dupa curatia noastra sufleteasca. Iar daca nu avem curatie launtrica, vom trage concluzii gresite si-l vom nedreptati pe semenul nostru.

Prin gandurile rele pe care le avem fata de aproapele impiedicam venirea Harului Dumnezeiesc si lasma pe diavol sa lucreze liber asupra noastra. Pentru ca din minte, gandurile rele se pogoara in inima si-l fac pe om fiara.

Nu ajunge numai rugaciunea pentru a ne curata mintea. Nu ne vom folosi duhovniceste daca ne rugam zile intregi, iar in minte avem ganduri rele fata de semenul nostru. Pentru ca dupa cum putin otet strica tot vinul, tot asa si un gand rau va strica starea noastra duhovniceasca. Deci curatia sufleteasca trebuie sa porneasca de la gandurile noastre bune.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune: "Cea mai buna lucrare a crestinului este sa-si faca o fabrica de ganduri bune". In aceasta fabrica din mintea sa, crestinul trebuie sa fabrice ganduri bune si sa transforme gandurile rele in ganduri bune, avand ca temelie smerita cugetare.

Prin "paza mintii" (trezvia mintii) trebuie sa ne supravehem mintea si sa indrepartam cat mai repede cu putinta orice gand rau sau sa-l transformam in gand bun. Toti avem putere sa facem aceasta nevointa, adica sa ne smerim si sa inlocuim gandul cel rau cu gandul cel bun. Insa trebuie sa dorim acest lucru.

Datorita firii noastre cazute si a ispitelor diavolesti, in mintea noastra, care se afla cu fiinta ei in inima noastra duhovniceasca, pot intra si ganduri diavolesti. Insa nu trebuie sa le lasm sa-si faca cuib, ci sa le indepartam prin rugaciune si sa le schimbam in ganduri bune.

Pentru ca mantuirea crestinului ortodox inseamna curatire de pacate, de patimi si sfintire a trupului si a sufletului, trebuie ca mintea sa se adune cu gandurile sale din cap, in inima, ca sa-si vada pacatele si astfel sa se smereasca si, cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, sa se curateasca de ele. Asadar, diavolul va cauta prin gandurile sale cele rele sa risipeasca mintea noastra in exterior, ca sa judece si sa se impartaseasca cu pacatele altora, pierzand astfel si vremea mantuirii.

Pentru ca diavolul sa nu gaseasa mintea noastra goala si sa-si semene rautatile sale, crestinul trebuie sa aiba mintea ocupata tot timpul cu ganduri bune si sa se roage. De aceea, cautati sa va recapatati inima si simplitatea de copil si sa priviti cu ochi buni si cu ganduri bune totul!

Daca nu primim ganduri rele si noi insine nu gandim rau, ci pentru orice ni s-ar spune si orice am vedea vom avea ganduri bune, atunci mintea si inima noastra se vor curati si ne vom elibera de ganduri rele semanate de diavoli, insa ele nu se vor mai lipi de mintea noasta curata.

Sfantul Isaac Sirul ne invata ca intristarea mintii (pentru neputintele noastre) si smerenia ridica pe cel neputincios la nivelul faptei bune.

Daca ne smerim si avem ganduri bune, ne vom mantui prin rugaciunile sfintilor si ale oamenilor virtuosi.

Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Omul bun din visteria cea buna a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rau, din visteria cea rea a inimii sale scoate ce este rau. Ca din prisosul inimii ii graieste gura (Luca 6, 45).

Putem sa asemanam viata aceasta pamanteasca cu un camp cu flori felurite si foarte frumoase, pe care oamenii si diavolii au semanat necuratiile lor. Daca avem inima buna si curata, vom fi ca albina si ne vom hrani cu nectarul duhovnicesc. Iar daca vom fi patimasi si rai la inima, ne vom hrani ca musca, cu rautatile din lada de gunoi.

Deci sa facem cu totii o fabrica de ganduri bune in mintea noastra, avand ca temelie credinta in Dumnezei si smerenia. In acest fel, darul Duhului Sfant se va pogori in inima noastra, in familia noastra, la locul de munca si in toata tara si viata noastra va fi o praznuire duhovniceasca.

Altfel, prin gandurile noastre rele, vom permite diavolilor sa intre in noi si sa lucreze prin noi, iar viata noastra va fi un iad pamantesc plin de necazuri si de pacate.

Ispitele si lupta cu ele

Prima inclinare spre rau si spre pacat, prima etapa a patrunderii acestora in sufletul nostru, in mintea si inima noastra, o reprezinta ispita. Pe aceasta, Parintii asceti o numesc si "momeala" sau "atac" si o considera a fi "samanta raului", "sageata aprinsa", cu care diavolul incearca sa ne atace "vazduhul inimii".

Intrand in resorturile si mecanismele ispitei, Parintii o numesc: "gand simplu sau chipul lucrului nascut de curand in inima (duhovniceasca n. n.) ce se arata mintii"[1], "o miscare fara imagini a inimii" [2], "o aratare izolata"[3]. Ea este un gand rau sau un indemn izolat spre o fapta rea, pentru ca inca nu a fost insotita si asociata cu alte ganduri personale; o imagine sau un gand simplu, pentru ca inca nu a fost comis si incarcat de continuturi pacatoase. Simplitatea, lipsa de imagini si reprezentari asociate si complementare, caracterul simplu si necompus se datoreaza timpului foarte scurt de elaborare derulat. Diavolul ataca prin surprindere, cand nu ne asteptam, de multe ori cu ispite pe care nu le banuim si cu o violenta pe care nu ne-o imaginam. Asa cum o receptam noi, ispita nu pare a avea un caracter elaborat, este ceva accidental, naiv si frivol, lipsit de consistenta, dar care solicita atentia si atasamentul nostru, pana la orbire si robie fata de ea. Ispita captata consistenta si putere doar pe masura identificarii gandurilor noastre cu ea.

Explicand modul in care o imagine sau un gand atat de simplu si strain poate ajunge sa provoace ravagii atat de mari in viata noastra spirituala, Parintii filocalici numesc ispita "furnico-leu". Ea se dezvolta numai atunci cand consimtim cu ea, si capata putere si datorita ignorantei si a nebagarii noastre de seama. Ispita capata teren si datorita lipsei unei lupte de a o inlatura, presand apoi tot sufletul spre materializarea ei- in pacat sau in patima.

Un lucru fundamental ce trebuie precizat in legatura cu ispitele, este acela ca ele nu pot fi intru totul evitate, nu sunt deplin evitate, atata timp cat ne aflam in acest razboi duhovnicesc nevazut. De la Sfantul Casian Romanul aflam ca

 "este cu neputinta sa nu fie cugetarea noastra suparata de aceste aduceri-aminte, dar sta in puterea oricui se sileste sa le primeasca si sa zaboveasca pe langa ele sau sa le alunge. Nu atarna de noi ca ele sa vina, dar alungarea lor sta in puterea noastra. Indreptarea cugetarii noastre sta in hotararea si silinta noastra. Cand cugetam cu intelegere si neincetat la legea lui Dumnezeu si petrecem in psalmi si cantari, in post si privegheri si ne aducem aminte neincetat de cele viitoare, de Imapratia Cerurilor, de gheena focului si de toate faptele lui Dumnezeu, gandurile cele rele se imputineaza si nu mai gasesc loc in noi. Cand insa zabovim in grijile lumesti si in lucruri trupesti, si vorbim lucruri desarte si netrebnice, sporesc in noi gandurile cele ticaloase"[4]

Atata timp cat se afla in aceasta viata trecatoare, omul este supus ispitelor si se poate observa, din acest punct de vedere, o psihologie paradoxala a caderilor si ridicarilor. Astfel, exista crestini care datorita mandriei si-au pierdut in cateva clipe mantuirea la care au lucrat zeci de ani, dupa cum nu putine sunt cazurile in care mari pacatosi si-au rascumparat o viata de pacat, in cateva clipe de adanca smerenie si pocainta. Unii si-au vazut datorita mandriei, risipite usor si fulgerator nevointele dintre cele mai grele si indelungate, dupa cum altii, punand capat definitiv vietii pacatoase, s-au intors spre Dumnezeu si Lui I-au incredintat ultimile lor clipe prin pocainta, ceea ce i-a si mantuit.

Cat traim in aceasta lume suntem supusi ispitei, caderii si ridicarii, progresului sau regresului, suntem pasibili de rasplata sau pedeapsa. Aici nimic nu este definitiv. Dincolo, insa, in viata viitoare, vom constata si vom culege efectele faptelor noastre bune sau rele savarsite in trup, in lume si in timp.

Ispita se manifesta deci, initial sub forma unui gand simplu. Acesta nu are putere de constrangere la consimtire, decat atunci cand inima noastra duhovniceasca este impatimita dupa placere, precum ne arata Sfantul Marcu Ascetul. Rezistenta unei astfel de inimi este, de fapt, diminuata, pana la a nu mai exista, adica pana la a astepta ispita, a o dori, a o cauta, iar atunci cand ea se iveste, a o accepta imediat, cu usurinta si placere, a o insoti si spori cu dorintele proprii si a o infaptui. In aceasta situatie nu diavolul este cel care ar forta silnic, ci inima pacatoasa asteapta si cauta ispita. Pentru ea, momeala diavoleasca nu este o capcana sau o piedica, ci un mijloc sau un prilej al savarsirii pacatului, incat realitatea demostreaza, intr-o astfel de situatie, ca omul cedeaza prea usor ispitei si nu ca ispita forteaza silnic.

Sfintii Varsanufie si Ioan vorbesc despre doua atitudini fata de ispita, dupa taria si straduintele noastre ascetice. Prima este intrarea gandurilor sau semanarea lor, iar a doua este reaua lor folosire sau invoirea cu ele.

Intrarea gandurilor sau ispita nu este de osandit sau, cum spune Sfantul Marcu Ascetul, "momeala nu este pacat, nici dreptate, ci dovada libertatii voii". Insa invoirea cu ea este un lucru vrednic de osanda. De aici rezulta doua atitudini: cel care are puterea de a lupta si a birui aceste ispite, sa le lase sa intre, pentru ca aflandu-le pe terenul sau, sa le pricinuiasca o infrangere grea, insa cel slab, care nu are aceasta putere, sa le taie, alergand la Dumnezeu. De aceea, duhovnicii dau canoane deosebite la ucenici, dupa cresterea lor duhovniceasca.

Daca gandul strain, ispita a patruns, sa nu ne tulburam, ci sa aflam in care parte loveste aceasta si descoperind, sa lucram fara tulburare impotriva ei, chemand pe Dumnezeu in ajutor. Caci nu in intrarea talharului in casa sta raul, ci in jefuirea celor din casa. Iar daca iese cu necinste, slava este a stapanului casei, iar necistea a celui ce a iesit fara sa ia nimic. 

Lupta cu pacatul, in orice faza a derularii sale ar fi, inseamna, de fapt, lupta impotriva cauzelor sale. Lupta impotriva faptei sensibile trebuie dusa inca din etapa de gand prim sau intai nascut. Din acest motiv, Evagrie monahul ne cere sa distrugem capul sarpelui.

Sfintii Parinti numesc pacatul "furnico-leu", pentru ca, de nu ne vom ingriji ca sa-l distrugem cand este mic, inca in faza de ispita (furnica), creste si se dezvolta in sufletul nostrun ajungand la puterea leului.

Evagrie ne sfatuieste "sa prindem gandul strain si viclean, sa-l descoasem, cum si din ce este alcatuit, pentru a sti cum sa luptam la inlaturarea lui". Daca n-am reusit sa-l inlatural in faza de ispita, de simpla posibilitate teoretica, lipsita de o evidenta practica constrangatoare, lupta devine, pe celelalte trepte sau etape din fenomenologia pacatului, mult mai grea, proportionala cu treapta caderii.

Caile patrunderii ispitelor

Calea patrunderii ispitei o reprezinta, asadar, un gand, o imagine, o senzatie, o halucinatie, o inchipuire, o fantezie, o amintire. Acestea urmeaza doua circuite: fie din exterior spre interior, adica de la ispitele lumii, spre suflet, prin mijlocirea simturilor, ale caror tentacule sunt larg si irational deschise spre placere, fie din interior spre exterior, prin inchipuiri si amintri, spre fapta sensibila.

In forma prima, lumea cu isputele ei exercita un rol ademenitor; in cea de-a doua, amintirea si mecanismul psihic al fanteziei sau al inchipuirii cauta sa exercite un rol presant sau in alti termeni, este vorba despre ispita interioara si despre ispita exterioara.

Atat o cale, cat si cealalta, se reduce la un gand rau diavolesc, ispititor si la un act de deliberare si optiune, ce solicita libertatea noastra de alegere. Prin ispitele exterioare, lumea intra in suflet sub forma unui gand de placere aparenta si se revarsa din minte in simturi tot sub forma unui gand de placere trupeasca.

Parintii asceti vorbesc despre o ispita gradata, proportionala sau conforma cu treapta duhovniceasca a fiecaruia. Sfantul Isaac Sirul ne explica acest lucru, spunand ca

"este un obicei vechi al diavolului, al potrivinicului nostru, ca sa imparta cu maiestrie atacurile sale impotriva celor ce intra in lupta aceasta, dupa felul armelor sale, si sa schimbe chipul razboiului dupa scopul urmarit de diferite persoane. Pe cei ce ii vede trandavi in a se hotari si neputinciosi in ganduri, ii razboieste de la inceput cu tarie si ridica impotriva lor ispite grele si puternice, ca sa-i faca sa guste de la inceputul drumului feluritele lui rautati si sa-i cuprinda de la prima lupta frica si sa li se para calea lor aspra si greu de strabatut si sa zica: "Daca inceputul este asa de greu si de aspru, cine va putea sa infrunte pana la sfarsit razboaiele cele multe, asezate de-a lungul ei?" Si zicand asa, nu mai pot sta tari sau inainta. Ba nu pot privi nici spre altceva, asa de mult ii apasa grija aceasta. Si pe incetul, diavolul strange razboiul lui impotriva lor, ca sa fuga de el". [5]

Referindu-se la caile de patrundere a gandurilor pacatoase in planul constiintei, Talasie Libianul enumera: "lucrarea simturilor, amintirea si amestecarea din trup"[6]

Iar Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune:

"Prin acestea trei primeste mintea intelesurile patimase: prin simtire, prin schimbarea in starea organica si prin amintire.

Prin simtire, cand lucrurile de care suntem impatimiti, venind in atingere cu ea, o misca spre ganduri patimase.

Prin schimbari in starea organica, cand mustul trupului, schimbandu-si amestecarea printr-o hrana neinfranata sau prin lucrarea diavolilor sau prin vreo boala, misca iarasi mintea spre ganduri patimase sau impotriva Providentei.

Iar prin amintire, cand aceasta, aducand in legatura cugetarile sale cu lucrurile fata de care am simtit vreo patima, de asemenea misca mintea spre ganduri patimase."[7]

Sfantul Petru Damaschin ne spune ca

"in principiu, diavolul are obiceiul sa ispiteasca sau sa atace sufletul cu ceea ce gaseste in fata lui, adica cu bucurie si mandrie sau cu intristare si deznadejde, fie cu oboseala si nelucrare, fie cu lucruri si cugetari ivite nelavreme si fara de folos, fie cu dragoste exagerata, fie cu ura patimasa fata de materie si lucruri"

Sau cum subliniaza Sfantul Maxim Marturisitorul,

"Dracii iau prilejuri de a starni in noi ganduri patimase din patimile aflatoare in suflet. Pe urma, razboindu-ne mintea cu aceste ganduri, o silesc la consimtirea cu pacatul. Astfel, fiind biruitori, o duc in sfarsit, ca pe o roaba, la fapta.

Dupa aceea, cei ce au pustiit sufletul prin ganduri, diavolii, se departeaza impreuna cu ele si ramane in minte numai idolul pacatului".

Felurile ispitelor

Avand ca punct de plecare cuvintele inspirate de Duhul Sfant ale Sfintei Scripturi, spiritualitatea ortodoxa vorbeste despre mai multe feluri de ispite: interioare, exterioare si de la lume, iar dusmanii cei mai inversunati ai crestinismului sunt trupul, lumea si diavolul. Trupul poate ispiti prin "tot complexul de inclinari pacatoase, pervertite, existente in firea umana si in trup si in suflet, datorita pacatului stramosesc. Datorita acestui pacat, fortele psiho-fizice nu sunt inclinate sa functioneze dupa firea lor initiala, ci sunt inclinate in mod dezordonat, nenatural, pervertindu-se".

Sfantul Apostol Ioan ne spune ca ispita interioara este cauzata de pofta trupului, de pofta ochilor si de trufia vietii (1 Ioan 2, 16). Poftele trupesti se manifeste sub forma dorintelor exagerate dupa mancare, bautura sau satisfacerea exacerbata a instinctului sexual. Pofta ochilor se manifesta ca o dorinta de dobandire a bogatiei si a lucrurilor epatante vazute adeseori la altii, iar pofta inimii echivaleaza cu slava desarta si mandria, cu egoismul si vanitatea, cu filaftia (iubirea de sine), aceasta radacina atuturor relelor.

Prin intermediul lucrurilor senisbile, apartinand lumii exterioare omului, diavolul cauta sa ne pregateasca variate curse, crezand ca va reusi sa ne insele pentru a nu mai putea sa discernem adevarata lor valoare si semnificatia duhovniceasca. Omul adeseori, in loc sa le foloseasca duhovniceaste, cu discernamant, abuzeaza de creatia lui Dumnezeu si de lucrurile ce o compun, folosindu-le abuziv si spre propria sa placere. In aceasta ispita, diavolul este ajutat adeseori de afecte si de simturi, daca acestea nu sunt disciplinate, ci sunt satisfacute peste trebuinta. Fiind mai aproape de lumea materiala, intre aceasta si suflet, si mai inclinate spre ceea ce este material, trupesc, simturile se indreapta mai ales spre lucrurile sensibile si corporale, in scopul dobandirii si folosirii lor, spre placerea sa trupeasca.

Diavolul ne ispiteste nu doar prin lucruri, ci si prin semenii nostri, care slujesc, adeseori fara sa constientizeze, adica fara sa stie, diavolului, prin faptele lor rele.

Prin ispita interna, diavolul tinteste distrugerea inimii duhovnicesti si a mintii. Isishie Sinaitul spune ca: toate pacatele bat mai intai la usa mintii prin ganduri. Mintea, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, este la mijloc intre doua fiinte, care isi lucreaza cele proprii, una virtutea, cealalta rautatea; adica intre inger si diavol. Dar, adauga el, "ea are permanent puterea si libertatea sa urmeze sau sa se impotriveasca cui vrea".

Iar Isihie Sinaitul spune: "Minte cu minte se incaiera in lupta, in chip nevazut, mintea draceasca cu mintea noastra".

Este o invatatura traditionala a spiritualitatii ortodoxe, cu adanci radacini in Sfanta Scriptura, potrivit careia ingerii rai nu cunosc inimile noastre duhovnicesti. Singurul cunoscator al inimilor noastre duhovnciesti este Dumnezeu. Insa "diavolii, iscodind toate miscarile si cuvintele noastre, cunosc, pe baza acestora, multe din miscarile inimii". Doar Dumnezeu cunoaste deplin cele ascunse si nevazute ale noastre. Diavolii cauta, insa sa afle despre miscarile inimii duhovnicesti pe baza cuvantului rostit si a miscarilor vazute ale trupului. "Toate infatisarile pe care le luam le iscodesc dracii si nimic nu lasa necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici sederea, nici starea in picioare, nici cuvantul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le misca, toata ziua uneltesc viclesuguri impotriva noastra...", ne avertizeaza Evagrie Ponticul.

Tot Evagrie spune ca "diavolul se poate atinge de creier si sa-l tulbure, indemnandu-l spre slava desarta, insa cei care ne pot influenta cu adevarat sunt Dumnezeu si ingerii buni. Acestia aratandu-ni-se, opresc chiar si numai cu cuvantul interior, lucrarea potrivnica din noi si misca lumina mintii, sa-l faca sa-i primeasca si sa-i redea pacea gandurilor, chiar daca mintea nu vrea aceasta".

Insa diavolii cauta sa tulbure mintea, ducand-o la nestatornicia ei.

Cum ispiteste diavolul 

"Diavolul", ne arata Sfantul Ioan Scararul, "ne sapa trei gropi, adica trei ispite: prin cea dintai incearca sa ne impiedice sa lucram binele. Prin a doua, chiar daca facem binele, sa nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mandria noastra. Iar daca nu a reusit prin aceste doua curse, ne da o indrazneala nejustificata in savarsirea lui, pentru a ne aduce pe culmile mandriei". 
Sufletul nostru are impotriva acestor trei ispite, trei arme specifice; pentru cea dintai - sarguinta si gandul la moarte; pentru cea de-a doua - supunerea si ocara; iar pentru cea din urma - defaimarea de sine".

In pricipal, lucrarea cea rea sau ispita cea rea se manifesta asupra mintii sub forma a doua mecanisme pe care incearca sa le declanseze diavolul, in scopul atragerii noastre spre pacat: cel al inchipuirii sau imaginatiei si cel al amintirii.

Prin inchipuire, diavolul cauta sa nascoceasca tot felul de idei si reprezentari pacatoase si patimase, iar cand nu reuseste, ne aduce aminte de pacatele trecute, prin declansarea mecanismelor amintrii.

"Diavolul adopta o dubla strategie: pana la savarsirea faptei rele diavolul ne da curaj si indrazneala ca sa primim ispita, sa o insotim cu ganduri proprii, sa consimtim la lucrarea ei si sa o facem, iar dupa savarsirea pacatului, cauta sa ne strecoare in suflet intristarea si deznadejdea, ingrozindu-ne cu spaimele Judecatii".

Referindu-se la procesul de impatimire, Evagrie vorbeste despre diavolul care face ca sufletul impatimit sa devina nesimtitor. 

"Cand navaleste acela (diavolul n.n.), iese sufletul din starea sa fireasca si leapada cuviinta si frica Domnului, iar pacatul nu-l mai socoteste pacat, faradelegea n-o mai socoteste faradelege si la osanda si munca vesnica se gandestei ca la niste vorbe goale. Acest demon poate fi izgonit prin atentia la nenorocirile, bolile si suferintele altora, care ne sensibilizeaza si care pun pe fuga acest diavol, intrucat sufletul este strapuns putin cate putin si trezit la mila, fiind dezlegat de impietrirea venita de la demon".

Referindu-se la mecanismele ispitei sau ale momelii, Parintii filocalici fac dese referiri si descriu viclesugurile vrajmasilor, intre care si retragerea sau parasirea draceasca, adica oprirea pentru scurta durata a luptei, pentru ca apoi sa porneasca cu mai mare putere asupra noastra. In acest timp, ei urmaresc sa vada care sunt punctele noastre slabe, pentru a ne ispiti prin ele.

Evagrie Ponticul ne spune despre o intensificare a ispitelor si viclesugurilor diavolesti, pe masura eforturilor ascetice ale nevoitorului. Scopul acestei sporiri a rautatilor este tocmai acela de a ne infricosa de greutatea dobandirii mantuirii si de a ne descuraja, iar pe de alta parte, de a crede si a vedea ajutorul lui Dumnezeu.

Cel mai tare ne lupta vrajmasii diavoli in timpul rugaciunii. Scopul lor este "sa ne fure rugaciunea cea de ceas de la noi". Evagrie Ponticul ne spune ca

"tot razboiul ce se aprinde intre noi si vrajmasii diavoli nu se poarta pentru nimic altceva decat pentru rugaciunea duhovniceasca. In timpul rugaciunii, lupta si navalirea vrajmasului diavol are ampluare si rautatea fiarelor salbatice. Ei se reped asupra rugatorilor in carduri, luand forme si consistente materiale dintre cele mai ciudata si periculoase si incercand sa-i ingenuncheze prin moleseala somnului, vedenii, lumini, amagiri, naluciri, tulburari chair si hormonale".

Sfantii Calist si Ignatie Xanthopol spun ca aceste ispite au rostul de a face mintea sa nu se mai mandreasca de binele ce l-a aflat ci, dimpotriva, razboita, certata si umilita, sa sporeasca in smerita cugetare.

In legatura cu aceste momente, Parintii filocalici vorbesc despre ingaduinta lui Dumnezeu sau despre ascundera Harului de la noi. Dar chiar in aceasta ascundere, Harul ajuta in chip tainic sufletul, ca sa arate vrajmasilor lui ca biruinta este numai a sufletului.

Treptele pacatului - de la gandul cel rau la fapta pacatoase

Intrucat gandurile reprezinta cea dintai treapta a pacatelor, Sfintii Parinti ne averitzeaza asupra treptelor prin care mintea si inima cad in pacat si sunt orbite.

Potrivit scrierilor ascetice, pacatul trece, de la faza de ispita si pana la cea de patima, prin mai multe faze. Cu privire la numarul exact, al acestor faze, Parintii filocalici se exprima nuantat.

Filotei Sinaitul defineste astfel acest proces al caderii sufletului in pacat:

 "Intai este atacul (momeala), apoi insotirea, pe urma consimtirea (invoiala) , apoi robirea, pe urma patima imbibata de obisnuinta si continuitate. Iata biruinta luptei dusa impotriva noastra".

Cand sufletul consimte cu usurinta si colaboreaza la pacat, structura acestei caderi este urmatoarea:

mai intai sufletul isi inchipuieste raul, pe urma il pofteste, apoi se patrunde de placere sau de intristare, pe urma il vede cu simturile si apoi intra in atingere vazuta sau nevazuta cu el. Toate acestea sunt intovarasite de ganduri, afara de prima miscare, care, daca nu este primita, tot raul de dupa aceea va ramane nelucrat".[8]

Sfantul Ioan Damaschinul dezvolta aceasta schema, insistand asupra momentului de lupta si eliberare interioara. Potrivit lui, etapele, in numar de sapte, sunt urmatoarele: momeala (atacul); insotirea; lupta; patima; invoirea (consimtirea); lucrarea si robia.

Definind fiecare din aceste etape, Filotei Sinaitul arata ca  

atacul este "gandul simplu sau chipul lucrurlui nascut de curand in inima, ce se arata mintii. Insotirea sta in convorbirea cu ceea ce s-a aratat, fie cu patima fie fara patima. Consimtirea este invoirea bucuroasa a sufletului ce ceea ce s-a aratat. Robirea este ducerea fara voie a inimii sau amestecarea hotarata si nimicitoare a celei mai bune stari a noastre, cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se afla cuibarit de multa vreme cu impatimire in suflet"[9].

 Sfantul Ioan Damaschinul, largind aceasta lista, defineste astfel fiecare din momentele ei:

"altceva este adica momeala (atacul), altceva insotirea, altceva lupta, altceva patima, altceva invoirea (consimtirea) care e aproape de fapta si se aseamana ei, altceva lucrarea si altceva robirea.

• Momeala este gandul adus simplu in minte de vrajmasul (...). Aceasta cum s-a spus, nu atarna de noi.
• Insotirea este primirea gandului strecurat de vrajmas, preocuparea cu el si convorbirea placuta a voii noastre cu el.
• Patima este deprinderea cu gandul strecurat de vrajmas, care se naste din insotire, si invartirea necontenita a cugetarii si a inchipuirii in jurul lui.
• Lupta este impotrivirea cugetarii fie la stingerea patimii din gand sau a gandului patimas, fie prin invoire (...).
• Luarea in robie este ducerea silnica si fara voie a inimii duhovnciesti stapanita de prejudecata si de o indelunga obisnuinta. 
• Invoirea este consimtirea cu patima din gand.
• Iar lucrarea insasi, implinirea cu fapta a gandului patimas incuviintat. 

Deci cel ce cugeta nepatimas de la inceput sau respinge prin impotrivire si certare momeala, a taiat dintr-o data cele ce urmeaza".

In ascetica rasariteana a devenit traditionala lista sintetizata in patru momente generale a etapelor pacatului:

• momeala - ca gand simplu sau icoana a ceva adus in inima in chip intelegator;
• insotirea - sub forma convorbirii cu ceea ce s-a aratat in chip patimas sau nepatimas in minte;
• consimtirea sau incuviintarea - invoirea cu placere a sufletului, cu ceea ce s-a aratat; si
• patima, ca deprindere si obisnuinta rea a sufletului in practicarea pacatului.

Din punct de vedere al culpabilitatii constiintei noastre la aceste etape ale pacatului, situatia este urmatoarea.

Momeala, constand in venirea in minte a binelui sau raului, nu are nici rasplata, dar nu este nici pasibila de pedeapsa, ci dovada a libertatii cu care am fost inzestrati prin creatie.

Insotirea, sub forma de convorbire cu momeala, fie spre incuviintare, fie spre lepadare, este buna, atunci cand este spre o fapta buna si este rea, atunci cand conduce catre savarsirea unei fapte rele.

Lupta prilejuieste cununa sau osanda, in functie de biruinta sau de infrangerea sa.

Incuviintarea, robia si patima sunt toate vrednice de osanda. Atacul si pofta, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, le rabda Dumnezeu, intrucat raul nu a ajuns la implinire. Dar asupra celui de-al treilea si al patrulea, ne avertizeaza acest Sfant Parinte, adica asupra "deprinderii si lucrarii sau consimtiri si faptei, Sfanta Scriptura pe drept cuvant isi rosteste amenintarea"[10].

Mai gasim la Parinti care lamuresc lucrurile in chipul cel mai amanuntit si un alt inteles mai subtire al acestora, pe care unii spun sa o numim uitare se sine. Aceasta inseamna "ivirea napraznica a patimii, fara timp, fara gand si chip, in cel ce o sufera. Nimic nu apare mai subtire, sau mai neobservat ca aceasta in duhuri. "Ea isi arata prezenta in sufletul unora printr-o amintire simpla si fara convorbiri deodata si pe neasteptate si in chip nestiunt"[11]. "Daca cineva a putut sa descopere aceasta subtiime a patimi din el prin plans, el ne poate invata cum se poate curvi, in chip patimas, numai prin ochi, prin simpla privire, prin atingerea mainii, prin auzirea unei cantari, fara nici un inteles sau gand".

*

Pentru ca mintea noastra sa fie tot timpul ocupata ca sa nu primeasa gandurile diavolesti si nici sa aiba ganduri rele proprii, Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata: "Cea mai buna lucrare a crestinului este sa-si faca o fabrica de ganduri bune". Acestea vor fi ganduri bune fata de aproapele nostru, dar trebuie sa fie si ganduri necesare desfasurarii unor activitati parctice, utile pentru semenul nostru si pentru noi.


Note:

[1] - Filotei Sinaitul

[2] - Marcu Ascetul

[3] - idem

[4] - Sfantul Ioan Casian, Cuvant despre Sf. Parinti din Skit, in Filocalia, vol. 1, p. 107
[5] - Sfantul Isaac Sirul
[6] - Talasie Libianul, Filocalia vol 4, p. 19
[7] - Sf. Maxim Marturisitorul
[8] - Ilie Ecdicul, culegere din sentintele inteleptilor, in Filocalia, Vol. 4; p. 341
[9] - Filotei Sinaitul
[10] - Sfantul Maxim Marturisitorul, Intrebari, nedumeriri si raspunsuri... p. 238
[11] - Robirea urmeaza insotirii si cere timp si un mod de dezvoltare. Dar uneori e unita cu rapirea si se produce repede si de multe ori fara obisnuire, fara timp si stare sufleteasca pregatita. Ea aduce vatamarea prin simple ganduri si simturi in vremea in care suntem rapiti (Comentariu Pr. acad. Dumitru Staniloae, nota 497)

Sursa: Parintele Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox. Viata ca o praznuire duhovniceasca, Ed. Panaghia, Colectia "Rugul Aprins", 2013