p
Cu toate acestea, este foarte greu să vorbeşti despre iubire. Este greu
nu pentru că iubirea ar fi grea, ci pentru că noi, prin cădere, ne-am îndepărtat atât de mult de ea, încât cu anevoie mai înţelegem despre ce este vorba. Atât de mult ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi de starea
noastră normală, aceea de a iubi, încât iubirea, în drumul către
desăvârşire, către Dumnezeu, pe care trebuie să-l săvârşească orice om,
este pusă de Sfântul Ioan Scărarul în Scara sa ca ultimă
treaptă. Şi noi cu uimire şi cutremur, şi nu fără o oarecare deznădejde,
putem descoperi cât de anevoios este drumul până la iubire, câte trepte
duhovniceşti trebuie să parcurgem până a o cunoaşte, trepte pe care noi
suntem departe nu doar de a le fi călcat, ci chiar de a le fi gândit.
Cu toate acestea, în fiecare dintre noi iubirea zvâcneşte şi, chiar dacă nu o putem permanentiza în sufletul nostru, noi nu suntem străini de ea. Dumnezeu descoperă iubirea Sa când voieşte şi cui voieşte.
Dumnezeu Şi-a descoperit iubirea Sa tâlharului de pe Cruce, care o viață
întreagă a petrecut în fărădelegi. Şi, iată, într-o clipă, iubirea
Dumnezeiască s-a atins de inima lui şi el, într-o clipă, a devenit din
tâlhar proroc, L-a mărturisit pe Hristos împărat a toată zidirea,
împărat al cerului şi al pământului, şi I-a cerut să-l pomenească în
împărăţia Sa, mărturisiri pentru care a şi auzit cuvintele
Mântuitorului: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai".
Iubirea Dumnezeiasa s-a atins intr-o clipa de inima femeii desfranate care a venit si a spalat cu lacrimile ei picioarele Mantuitorului Hristos. Iubirea Dumnezeiasca s-a atins de inima femeii samarinence, femeie care traia ca multe femei din zilele noastre, femeie care avsese sase barbati, femeie obisnuita, la prima vedere. O femeie oarecare, o femeie desfranata. O femeie cu viata stricata, care nicicum nu-si putea intemeia o casnicie. Un tablou atat de obisnuit pentru ziua de azi. Si iata ca la fantana, atunci, cand Mantuitorul ii iese inainte, o atinge cu dragostea Sa, si inima ei tresalta si Il cunoaste ca pe Cel pe care L-a propovaduit Moise. Aceasta femeie, dupa ce a vorbit cu Hristos, uita ca a venit dupa apa, lasa galeata si incepe a alerga pe strazi si a striga: "Veniti, ca am vazut un Proroc, L-am aflat pe Cel pe care L-a propovaduit Moise, despre Care a scris Moise!".
De unde stia femeia asta ce a scris Moise? In Vechiul Testament, ce, femeile faceau scoli de teologie ca astazi? In Duhul Sfant L-a prorocit ea pe Cel despre care a scris Moise! Pai nu stiau toti carturarii Iudeii, cand a trebuit sa Se nasca Hristos, Cine S-a nascut! Si de unde a stiut femeia care avea o viata... așa cum o avea, sa proroceasca si sa spuna: "L-am aflat pe Cel despre care a scris Moise!"? De unde? Din dragostea lui Dumnezeu care s-a atins de inima ei!
Asadar, Evanghelia ne descopera Un Dumnezeu Atotbun, Atotiubitor, Care poate sa Se descopere pe Sine si sa Se infatiseze oricui, oricand.
Evanghelistii au tinut sa consemneze mai ales intalnirile lui Hristos cu oamenii pacatosi. Evenghelistii au tinut sa povesteasca despre ei insisi nu faptele grozave pe care le faceau, ci slabiciunile si neputintele lor. Evanghelistul Matei nu s-a rusinat sa-si treaca in "CV"-ul sau ca a fost un vames. Despre Apostolul Petru Evanghelistii au socotit sa povesteasca cum s-a lepadat de trei ori de Mantuitorul Hristos, fara sa considere ca prin aceasta vor pune stavila propovaduirii Evangheliei.
Si de multe ori ii vedem pe Apostoli certandu-se pe cale, care este mai mare, neprimind indata cuvantul Mantuitorului, imputinandu-se in credinta, adormind in gradina... Atunci cand Hristos Se ruga cu lacrimi de sange, cei trei mari Apostoli: Ioan, ucenicul iubit, Petru, care are cheile Imparatiei, si Apostolul Iacob, au adormit de trei ori. Asadar, nu s-au rusinat Evanghelistii sa-si marturiseasca neputintele, ci mai degraba faptele lor bune le ascundeau, pentru ca aceste neputinte scotandu-le inainte, noi vedem si mai deslusita si mai mareata dragostea lui Dumnezeu, si Il intelegem si il credem atunci cand ne spune ca n-a venit pentru cei drepti, ci a venit pentru cei pacatosi.
Toate acestea, ne spune sfantul Ioan Gura de Aur, toate aceste neputinte si scaderi, si chair pacate, pe care Evanghelistii nu s-au rusinat sa le consemneze si sa le lase lumii intregi, au un singur scop: scopul de a ne incuraja pe noi, cei care suntem pacatosi, neputinciosi, indoielnici, sovaielnici in credinta, de a ne incuraja sa indraznim sa venim la Hristos si, de cate ori vom cadea, sa ne ridicam cu nadejde si cu simplitate si sa mergem inainte. Pentru ca, daca ne-ar fi prezentat Evanghelistii numai faptele grozave ale Apostolilor, daca despre Apostolul Petru am fi stiut ca el numai printr-un cuvant invia mortii, cum a inviat-o pe Tavita; despre Apostolul Pavel am fi stiut doar ca i-a stralucit Hristos in fata ca soarele, si așa mai departe, am fi putut spune, pe drept cuvant: ce cautam noi aici? Noi, care nici morti nu stim sa inviem, care nici pe Hristos stralucind ca soarele nu L-am vazut si suntem plini de pacate si de neputinte? Aceasta Evanghelie, aceasta credinta, este pentru alt fel de oameni, pentru oameni alesi, pentru oameni sfinti, nu este pentru noi. Dar tocmai de aceea ni s-au pus inainte toate aceste pilde si marturii ale iubiri pe care o are Dumnezeu fata de neamul omenesc ca noi sa indraznim!
Așa ca fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, a simţit pe inima sa dragostea lui Dumnezeu, pentru că nimeni, nimeni, nimeni nu ar putea rămâne în Biserică dacă, pe lângă ispitele, îndoielile, neputinţele şi zbuciumul lăuntric pe care îl are orice om care vine la Hristos, n-ar fi simţit pe inima sa şi această iubire. Nimeni n-ar fi postit, nimeni nu s-ar fi înfrânat, nimeni nu s-ar fi sculat dimineaţă duminica în loc să se odihnească, în loc să mănânce bine, în loc să pornească televizorul, nimeni nu s-ar fi trezit să traverseze oraşul sau să treacă dealul - aşa cum trec ţăranii noştri -, ca să meargă la biserică, să stea ceasuri întregi în picioare, dacă nu ar fi simțit în chip tainic iubirea lui Dumnezeu asupra sa.
Acelasi Sfant Ioan Scararul, in capitolul sau despre pocainta, spune niste cuvinte care aparent contrazic intreaga lui Scara, intreaga lui ierarhie a virtutilor, a nevointelor. La capitolul despre pocainta el spune ca de multe nevointe are nevoie omul pentru a dobandi iertarea pacatelor. Si descrie acolo atmosfera dintr-o manastire, manastire-inchisoare, in care erau trimsi calugarii cu pacate mari, care erau sub canon. O manastire in care unii nu dormeau decat sprijinindu-se de un perete; altii nu beau apa decat cand nu mai puteau, si din cauza asta aveau buzele albe si crapate; altii munceau de dimineata pana-n seara pentru a dobandi iertarea pentru pacate. Si iata ca Ioan Scararul spune: "Da, dar altii o pot dobandi printr-un cuvant, daca au dragoste".
Iata ca Ioan Scararul spune ca sunt astfel de pacatosi care pot avea dragoste pentru Dumnezeu. Si, daca o au, pot dobandi iertarea intr-un ceas, iertarea pentru care altii se nevoiesc o viata intreaga. Si el da pilda unui frate care a cazut si a venit la parintele sau cu pocainta, cerandu-i sa-i dea canon, sa-l trimita in manastirea asta inchisoare, drept pedeapsa pentru ca el a pacatuit. Si Sfantul Ioan Scararul spune: "Si acest staret sfant, pentru ca era vazator cu duhul, a indeplinit dorinta fratelui, desi el vazuse ca Dumnezeu ii iertase pacatele in timp ce acesta inca era jos, la picioarele lui". De ce? Spune Sfantul Ioan Scararul: "Pentru ca avea dragoste".
Sfantul Ioan Scararul adue ca pilda evanghelica pocainta femeii desfranate care a plans sub masa. Si zice: "Aceasta femeie, pentru ca a avut dragoste pentru Hristos, si-a dobandit iertarea indata, prin plans, si la fel era si samarineanca: dintr-o data L-a iubit pe Hristos. L-a recunoscut ca Dumnezeu, L-a iubit si L-a urmat". Pentru aceasta, nici macar nu-si daduse seama ca a trait in pacat, ci dintr-o data a alergat si a inceput sa propovaduiasca tuturor ca L-a aflat pe Mesia. Nu se gandea ca a fost in pacat cu sase barbati, nici nu si-a dat seama, nici n-a vazut. A trait aceasta bucurie!
Aceasta este un mare dar: darul de-a iubi! Vedeti, femeia desfranata... n-a venit cu vreun interes anume la Hristos. A venit pentru ca Il iubea. A auzit predica Lui, L-a auzit ce invata, L-a vazut in multime. Desigur, i-a auzit si pe toti ceilalti care carteau, care spuneau ca are drac, ca este nascut din desfranare, așa cum gasim toate aceste invinuiri in Evanghelia de la Sfantul Evanghelist Ioan. Le-a auzit si aceasta femeie, care era cunoscuta in tot orasul, pentru ca cei care carteau marturisesc asta: "Ce fel de Proroc e Acesta daca nu stie ce fel de femeie este cea care-L atinge?" Era cunoscuta in tot orasul, facea bani pentru ca se prostitua.
Acum inchipuiti-va, inchipuiti-va: aceasta femeie, cunoscuta... pentru ce era cunoscuta..., traverseaza orasul, vine intr-o adunare, vine intr-o casa si se smereste pana intr-atat, isi despleteste parul, intra sub masa si spala picioarele Mantuitorului fara sa spuna nimic, fara sa spuna ceva cuiva! Ce nevoie avea ea sa faca aceasta? Ce asteapta ea de la Hristos? I-a cerut sa-i invieze vreun mort, așa cum Ii cereau altii? I-a cerut sa-i tamaduiasca vreun copil, vreun orb sau pe parintii ei? Ce I-a cerut? Nu I-a cerut nimic! A cheltuit insa bani, din banii pe care-i avea. A cumparat cel mai scump mir, incat s-au smintit si Apostolii vazand cata cheltuiala a facut. Pentur ce? Ca sa I-l toarne pe picioare! Nici ea nu stia, voia sa faca si ea ceva, si asta era tot ce putea face, si ea nu astepta nimic in schimb. Ce, stia ea atunci ce inseamna iertarea pacatelor? Ce, credeti ca se gandea la asta? Eu cred ca nu se gandea! Pentru ca nici carturarii, nimeni nu credea ca Hristos iarta pacatele! Se sminteau cand Il auzeau ca spune: "Ridica-te, iertate-ti sunt pacatele tale!" Carteau atunci carturarii si fariseii si cei care invatau in templu: "Cine este Acesta ca iarta pacatele? Cine Se crede?" Si iata ca aceasta femeie vine la El! Vine la El pentru ca a simtit dragostea.
Femeia samarineanca de ce L-a iubit pe Hristos? Ce i-a facut Hristos femeii samarinence? A intrat in vorba cu ea, i-a cerut apa, i-a zis ca ii va da o apa care nu se va imputina niciodata. Ea nici nu stia despre ce apa vorbeste. Cand a inteles in Duhul Sfant ca este proroc, a zis; "Daca Tu stii ca eu am avut sase barbati, Tu esti Proroc!" Care a fost prima intrebare pe care I-a pus-o aceasta femeie unui Proroc? I-a spus oare: "Pai, daca am avut sase barbati si nu mi-a mers in casnicie, binecuvanteaza ca sa am un sot bun, sa am o casnicie buna!"? N-a zis asta! A zis oare: "Hai la mine acasa sa Te rogi pentru casa mea, ca sa-mi mearga bine!"? N-a zis asta! Care a fost prima ei intrebare? "Invatatorule, iudeii se roaga la templu si zic ca acolo vine Dumnezeu, iar samarinenii se roaga pe dealul asta, pentru ca aici e fantana asta pe care am mostenit-o. Dar Tu cum zici, cum trebuie sa ne rugam?". Ia uitati-va ce preocupari avea aceasta femeie, femeie aparent desfranata: se gandea cum sa se roage! L-a intrebat pe Mantuitorul cum sa ne rugam! Asta arata ce era in inima ei, ce fel de inima avea!
Așa ca si pacatosii pot cunoaste dragostea lui Dumnezeu! Si cu ce ne sminteste Mantuitorul, Evanghelia, este tocmai faptul ca ne prezinta o gramada de pacatosi care L-au primit pe Dumnezeu simplu, cu bucurie, firesc, fara nici o indoiala, spre deosebire de farisei, de carturari. Si Insusi Hristos, cu sfanta Sa gura a spus: "Adevarat va spun ca vamesii si desfrantele vor intra inaintea voastra in Imparatie!".
Așa ca si noi, care suntem pacatosi, putem primi atingerea iubirii Dumnezeiesti. E adevarat, nu le putem avea in toata vremea, pentru ca aceasta este starea celor desavarsiti, dar nici noua nu ne este straina dragostea. Si toata stradania noastra este sa fim cat mai atenti la aceaste atingeri si sa le cautam. Si, daca le-am primit, sa cautam sa nu facem lucrurile, sa nu vorbim cuvintele si sa nu primim gandurile care indeparteaza de la noi pe Dumnezeul cel Atotiubitor.
Iata cum iubirea este tamaduitoare, cum ne izbaveste cel mai repede de pacate. Iubirea trece peste toate nevointele, peste toate conventiile, si ne atrage Harul Duhului Sfant!
Nu doar Ioan Scararul vorbeste despre aceasta. Vorbesc si alti Parinti. Parintele Porfirie zice: "Cea mai simpla cale de despatimire este iubirea!". Sigur ca este o cale foarte grea: de unde s-o luam daca suntem pacatosi?! De la Dumnezeu, incercand sa pazim poruncile Lui de temelie. Cum primim iertare prin iubire mai degraba decat prin nevointa? Ce inseamna aceasta? Sa ne adancim in sufletul nostru, sa cugetam adanc la tainele mantuirii si, așa cum vrem noi sa fim iertati, sa iertam si noi pe aproapele nostru.
Tot Hristos ne pune inainte ce inseamna sa iubim pe aproapele nostru: "ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor!" Voiti sa va ierte? Iertati si voi! Voiti sa se poarte frumos, sa fie atenti cu voi? Fiti si voi! Ei, pentru aceasta iertare si dragoste pe care o avem fata de aproapele nostru, Dumnezeu varsa dragostea Sa asupra noastra, cunoastem dragostea lui Dumnezeu si ne usuram de pacate.
Spunea unul din Parinti..., chiar Parintele Porfirie spunea: "De ce te straduiesti sa scoti intunericul din camera? Fa o gaurita si las' sa intre lumina, si intunericul de la sine va disparea! Deschide geamul!" Ei, noi ne intoarcem, ne chinuim cu pacatele noastre, le scormonim, le intoarcem pe toate partile, ne sfasiem..., de parca ar sta in puterea noastra sa ne izbavim de ele! Mult mai simplu, spune Parintele Porfirie, deschide o portita prin care sa intre Lumina Dumnezeiasca si intunericul, si sfasierile tale se vor risipi de la sine! Aceasta portita este gandul bun, gandul luminos pe care trebuie sa-l avem despre aproapele nostru, despre Dumnezeu.
Noi L-am vazut, l-am cunoscut pe Dumnezeu. Hristos S-a descoperit noua ca un Dumnezeu Care poate ierta pacatele intr-o clipa! Nu inseamna nimic pentru Dumnezeu sa ierte pacatele. Pai, tuturor pacatosilor le raspundea: "Mergi, iertate sunt pacatele tale! Mergi in pace si nu mai pacatui!" Tuturor le-a raspuns așa. Niciodata - nici vamesului, nici talharului, nici femeii desfranate, nimanui - nu L-am auzit ca a raspuns: "Mergi si vei veni la Mine saptamana viitoare, si-atunci o sa mai stam de vorba, sa vedem ce-ai inteles tu din ce ti-am spus Eu". Nu! Ci tuturor care veneau la El cu credinta le spunea: "Iertate sunt pacatele tale! Mergi in pace si nu mai pacatui!".
Mai ales prin intamplarea cu talharul ne cutremuram noi de iubirea lui Dumnezeu. Acesta este Hristos așa cum ni-L vesteste Evanghelia. N-avem alt Hristos, n-avem alt Dumnezeu! Tocmai de aceea a gandi cu dragoste la Dumnezeu este cea mai mare nevointa! Este primul lucru pe care il cere Dumnezeu de la noi! Care este intaia porunca? Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot cugetul tau, din toata puterea ta, din toata taria, din tot sufletul. "Pai, cum sa Te iubesc, Doamne daca sunt pacatos!?! Cum imi pui chiar ca inceput si temelie aceasta cerere? Tu nu stii ca dragostea sta, in Scara Sfantului Ioan Scararul, la urma de tot?". "Da, stiu. Dar tu iubeste-Ma - n-am spus ca Ioan Scararul-, ci iubeste-Ma din tot sufletul tau, din sufletul tau așa cum este el. Eu nu iti cer sa Ma iubesti ca Arhanghelul Mihail si Gavriil, nu-ti cer sa Ma iubesti ca Preasfanta si Preacurata Mea Maica, nu-ti cer sa Ma iubesti acum ca un sfant, ci doar atat: sa Ma iubesti din toata vartutea cugetului tau si a sufletului tau, așa cum este el, caci celelalte stiu Eu sa le adaug, sa le inmultesc, si daca vei pastra acest cuget pururea intins spre Mine, din neputinta ta Eu pot sa-l cresc si sa-l desavarsesc pena la dragostea cea pe care o vedem la sfinti!".
Așa ca datori suntem sa cugetam la iubirea Dumnezeiasca, chiar daca suntem pacatosi, pentru ca doar din aceasta iubire ii putem ierta pe ceilalti.
Sa stiti ca, daca cineva nu poate ierta pe aproapele sau, daca il judeca, e numai pentru ca nu a cunoscut inca iertarea Dumnezeiasca, dragostea Dumnezeiasca asupra sa. De ce? Pentru ca nu crede ca o poate primi, nu are credinta. Credinta e inceputul a toate. Prin credinta se deschid Cerurile, se iarta pacatele si putem ajunge in fata lui Dumnezeu, azi, acum, așa cum a ajuns talharul. Prin credinta.
Credinta este un dar, insa este si o nevointa. Daca ar fi fost credinta doar un dar, Hristos nu Si-ar fi mustrat ucenicii cu diverse ocazii, numindu-i putin-credinciosi: "Putin-credinciosilor, de ce v-ati indoit?" Si-atunci cand s-a intamplat furtuna pe mare, si-atunci cand n-au reusit sa tamaduiasca indracitul ii cearta pentru ca sunt putin-credinciosi. I-a certat si dupa Inviere, ca n-au crezut pe femeile mironosite cand le-au vestit ca Hristos a inviat. "Putin-credinciosilor!" Prin aceste mustrari, Hristos ne arata ca darul credintei pe care l-am primit poate fi inmultit si trebuie inmultit! Sa credem lui Hristos si cuvintelor pe care le-a zis!
Sfantul Siluan Atonitul povesteste o intamplare despre un schimonah din Sfantul Munte care, pe patul de moarte, s-a spovedit stretului, si astepta sa moara. Dar tot nu-si gasea el linistea, pentru ca a zis ca "trebuie sa vina Parintele Macarie sa-l spovedeasca pe el..", ca atunci o sa aibe el dezlegare de sfarsit, ca simte el ca nu i s-au iertat lui cu totul pacatele si "sa vina Parintele Macarie sa ma spovedeasca pe mine!" Si parintii s-au dus si l-au chemat pe Parintele Macarie si l-a mai spovedit o data, dac-așa a vrut el. S-a linistit si-a murit cu pace. Si zice Sfantul Siluan: "Oare de prima data nu i se iertasera pacatele, de la spovedania staretului?" Zice: "Da, i se iertasera, dar pentru ca el nu credea ca i s-au iertat, ramaneau asupra lui". Daca a vrut el sa-l mai spovedeasca o data Parintele Macarie, iaca l-a mai spovedit, si daca el a crezut, a primit usurare. Si spune Sfantul Siluan: "Este foarte important sa credem in Tainele Biserici, sa avem aceasta putere a credintei, ca primim, intr-adevar, iertarea, binecuvantarea, mila si dragostea lui Dumnezeu".
Parintele Porifirie, intr-una din cartile pe care i le-am citit, revenea obsedant spunand ca: "Intotdeauna imi era bine si usor: chiar daca greseam, ma duceam la parintele, ma spovedeam si ieseam de acolo zburand, pentru ca aveam eu acest dar de a crede ca in spovedanie mi se iarta pacatele". De cateva ori revine obsedant numind "dar dumnezeiesc" credinta ca pacatele ni se iarta prin spovedanie. La fel si Sfantul Siluan povesteste despre un oarecare mujic din Rusia care savarsise omor, si-l vede la joc in sat! Juca..! Si-l intreaba: "Cum indraznesti tu sa joci, daca ai savarsit ucidere?" La care el spune: "Da, m-am spovedit, am luat canon, mi-am facut canonul si acum daca Dumnezeu pe mine m-a iertat...!?".
Aceasta nu este impietrirea sufleteasa in care traiesc multi oameni, ci este un dar dumnezeiesc, de a crede ca Dumnezeu chiar ne-a iertat. Daca tu nu mai revii la pacat, arati ca ai primit iertarea lui Dumnezeu. Care este semnul iertarii? Ne spune Sfantul Isaac Sirul: "Sa uram pacatul!" Deci atunci cand simtim cu toata fiinta noastra, cu toata inima noastra ca uram pacatul pe care mai inainte il iubeam. Ceea ce pana nu demult ne aducea placere si care ne scotea din randuiala noastra, dintr-o data ne trezeste repulsie, groaza, uraciune si ne temem sa ne mai gandim la pacatul pe care l-am facut, pentru ca am inteles in toata fiinta noastra ca el sta intre noi si Dumnezeu. Deci acesta este semn ca ai primit iertare de la Dumnezeu.
Asta nu inseamna ca nu te poti intoarce oricand la acel pacat. Nu trebuie sa ne culcam pe urechia asta si sa spunem: iata, Dumnezeu mi-a iertat pacatul! Dumnezeu stie sa ierte, dar tu adu pocainta pana la sfarsitul vietii tale. In schimb, iata ca Dumnezeu ridica de la tine aceata sfasiere pentru un pacat anume, din cauza caruia tu nu poti vedea frumusestea vietii duhovnicesti, frumusetea lui Dumnezeu, dragostea Lui. Nu-L poti contempla, pentru ca, spune Sfantul Nicolae Cabasila: "Doar cel care este mulțumit, care se simte împlinit, poate sa nu invidieze pe cineva, poate sa nu-l mai judece". De ce? Pentru ca el Il are pe Dumnezeu.
Este foarte important sa crestem in aceasta dragoste prin contemplatie si prin indepartarea de judecata, de cartire, de invidie, de manie, de toata rautatea care se indreapta asupra aproapelui, pentru ca cei care lucreaza astfel dobandesc cel mai grabnic iertarea pacatelor. De ce? Pentru ca Insusi Hristos spune: "Precum judecați, așa veți fi judecati! Cu ce masura masurati, cu aceea vi se va masura!" Deci, după cum iertati, așa veti fi iertați. Si chiar la rugăciunea "Tatal nostru", când a vrut sa ne arate tuturor cum trebuie sa ne rugam, ne-a pus aceasta cerere si aceasta conditie: "Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri!".
Așa ca aceasta este tema conferinței noastre, masura si cantarul vietii noastre duhovnicesti. Vrei sa stii ce parere are Dumnezeu despre tine? Uita-te ce perere ai tu despre aproapele tau. Care este aproapele tau? Pai, care ar fi omul de care iti place cel mai putin pe lumea asta? Acela este aproapele tau! Si când vei birui în tine aceasta neplacere, acest dicomfort pe care ti-l aduce gandul la el, prezenta lui, atunci vei cunoaste ca Dumnezeu te-a iertat pe tine, pentru ca El Însuși a spus așa.
Iata cum trebuie sa intelegem cuvintele Sfantului Ioan Scararul si ale altor sfinti, cand spun ca prin dragoste ajungem cel mai repede la despatimire, si ni se iarta cel mai repede pacatele, mai repede decat prin orice nevointa. Si ceea ce altii nu pot dobandi in zeci de ani de asceza - si nu asceza de care ducem noi, ci din aceea despre care citim in Scara Sfantului Ioan, ca erau calugari care nu dormeau in pat de zeci de ani, nu se asezau nici pe scaun, ci se sprijineau doar de perete -, un om cu inima iubitoare - spune Sfanutl Ioan Scararul - dobandeste intr-un ceas de plans. Asadar, aceasta iubire, o iubire nu a celor desavarsiti, ci o iubire a omului care inca se mai lupta cu pacatele sale, pentru ca de vreme ce a cazut in pacat inseamna ca este luptat de patimi si este luptat foarte tare, intrucat, avand iubire, totusi cade. Inseamna ca este luptat de patimi mai mari decat ale unui om obisnuit. Dar, prin raportare cu dragostea la aproapele nostru - iertand, nejudecand -, capatam si noi degraba usurare sufletelor noastre, tamaduind toata durerea si amaraciunea, stare din care omul poate trece la starea de multumire neincetata pe care o aduce lui Dumnezeu si de doxologie. Pentru ca omul care este chinuit de patimi, de pacate, care este inca ranit cere neincetat mila lui Dumnezeu, iar aceasta este inca o stare de rob. Si doar cel care a simtit asupra sa iertarea si binecuvantarea lui Dumnezeu - așa cum a simtit-o femeia samarineanca dintr-odata - nu-si mai gaseste locul de bucurie, bucurie duhovniceasca, si proslaveste pe Dumnezeu in inima sa.
Acesta este drumul, este anevoios, este cu schiopatari, nu ese drept, pentru ca Insusi Dumnezeu ni l-a lasat așa, ca sa nu ne fie prea usor, pentru ca dragostea cu osteneala si cu jertfa se dobandeste. Dar nu trebuie sa ne fie strain si nu trebuie sa ne para chiar atat de indepartat, cu toate ca, pana la sfarsitul vietii noastre, trebuie sa ne consideram niste oameni straini de dragoste, niste oameni neputinciosi, niste oameni care inca nu au inceput sa traiasca viata crestina, dragostea crestina.
Dumnezeu sa ne ajute, sa ne povatuiasa cu harul Sau, pentru ca doar prin harul lui Dumnezeu putem pricepe taina intruparii Lui, taina Sfintei Treimi, taina prin care Dumnezeu, in Duhul Sfant, lucreaza mantuirea noastra si ne face partasi la bucuria vesnica, la iubirea vesnica in care vor petrece toti sfintii impreuna cu Dumnezeu, in veci. Amin.
PAGINI WEB:
Razboi intru Cuvant: PARINTELE SAVATIE: IERTAREA, INCEPUTUL IUBIRII (“A iubi inseamna a ierta”)
Puterea tămăduitoare a iubirii
De iubire sunt legate toate poruncile lui Dumnezeu. Atunci când
Mântuitorul a fost întrebat de un oarecare cărturar care este cea
dintâi poruncă din Lege, i-a răspuns: „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din
tot cugetul tău, din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta, şi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi." Toată Evanghelia este o poveste de
iubire. Toată viaţa noastră se construieşte şi poate avea un rost doar pornind de la iubire şi sfârşind în iubire.
Cu toate acestea, este foarte greu să vorbeşti despre iubire. Este greu
nu pentru că iubirea ar fi grea, ci pentru că noi, prin cădere, ne-am îndepărtat atât de mult de ea, încât cu anevoie mai înţelegem despre ce este vorba. Atât de mult ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi de starea
noastră normală, aceea de a iubi, încât iubirea, în drumul către
desăvârşire, către Dumnezeu, pe care trebuie să-l săvârşească orice om,
este pusă de Sfântul Ioan Scărarul în Scara sa ca ultimă
treaptă. Şi noi cu uimire şi cutremur, şi nu fără o oarecare deznădejde,
putem descoperi cât de anevoios este drumul până la iubire, câte trepte
duhovniceşti trebuie să parcurgem până a o cunoaşte, trepte pe care noi
suntem departe nu doar de a le fi călcat, ci chiar de a le fi gândit.
De aceea, îmi este foarte greu să vorbesc despre această temă. Dar, până la urmă, așa neputincioși cum suntem - pentru că ne dăm seama că despre altceva nu prea avem a vorbi și că toate celelalte sunt prea puțin importante-, deci, chiar așa cum suntem, chiar dacă nu avem încă iubirea, totuși o râvnim, tânjim după ea, și dacă nu vom vorbi despre ea și nici nu o vom trăi, atunci cum vom ajunge să îndeplinim poruncile lui Dumnezeu?
Iubirea este un dar dumnezeiesc, iubirea este Însuși Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi în afara Duhului Sfânt, nimeni nu poate înțelege iubirea în afara Duhului Sfânt, în afara lui Dumnezeu. Iubirea este străină celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu.
Cu toate acestea, fiecare om caută iubirea. Incă din copilărie fiecare dintre noi a cautat iubirea părinților, iubirea fraților; fiecare și-a făcut o închipuire despre cum trebuie sa fie iubirea, fiecare în inimioara sa tânjea, își închipuia și credea ca știe ce ar trebui sa facă ceilalți pentru ca el sa se simtă iubit. Fiecare si-a închipuit niște gesturi, niște cuvinte, niște feţe care privesc într-un anume fel și toate acestea ii aduceau o ușoară bucurie, dar totodată și o mare durere, ca toate aceste gesturi, toate aceste cuvinte pe care ni le închipuim in mintea nostra sunt foarte greu de regăsit în ceilalți.
Suferim pentru ca cei din jurul nostru nu stiu sa ne iubească. Suferim pentru ca iubirea, așa cum ne-am închipuit-o noi, nu exista. Dar iubirea exista. Exista pentru ca Dumnezeu a adus-o in lume, pentru ca ea nu poate sa nu existe, nu poate sa aibă sfârșit, pentru ca nu are nici început. Ea nu poate sa se împuțineze, pentru ca pornește de la Dumnezeu, si se revarsa asupra intregii fapturi, așa încât, dacă iubirea nu exista, doar noi suntem de vina pentru ca nu o vedem.
Sfantul Simeon Noul Teolog, in unul din imnele sale, isi punea aceasta intrebare: "Cum oare, Dumnezeule, Tu Care esti Lumina, Care umpli toate cu Tine, Care pretutindenea esti si toate le plinesti, Tu Care esti cunoscut si contemplat de ingeri, de sfinti, Tu pe Care pana si fapturuile necuvantatoare, pe Care pana si luna, si stelele, si viforul, si gheata - așa cum gasim la Sfantul Proroc David - tresalta de adierea Ta, cum oare doar eu nu Te vad, nu Te cunosc?". Sfantul Simeon Noul Teolog traia aceasta suferinta, pentru ca lumina dumnezeiasca umple intreaga zideire, intreaga lume, si "doar eu, care m-am intunecat prin pacat, nu ma pot impartasi de ea".
La fel si iubirea umple toata zidirea pentru ca Dumnezeu este iubirea si Dumnezeu este Atotcuprinzator, si doar noi trebuie sa raspundem si sa-L cautam. Daca nu vedem iubirea in jur, este pentru ca noi insine nu o avem. Nu poti vedea ceva pentru care nu ai ochi.
Sfinţii Părinţi vorbesc cu totul înălţător despre iubire. Este
adevărat că Sfântul Ioan Scărarul o pune la capătul Scării
Duhovniceşti. Este adevărat că descrie un urcuş foarte anevoios până la
ea: trebuie să trecem prin pocăinţă, trebuie să trecem prin ascultare,
prin plâns, prin tăierea voii... Prin multe nevoinţe trebuie să trecem -
spune Sfântul Ioan Scărarul - până a ajunge să dobândim iubirea.
Iubirea Dumnezeiasa s-a atins intr-o clipa de inima femeii desfranate care a venit si a spalat cu lacrimile ei picioarele Mantuitorului Hristos. Iubirea Dumnezeiasca s-a atins de inima femeii samarinence, femeie care traia ca multe femei din zilele noastre, femeie care avsese sase barbati, femeie obisnuita, la prima vedere. O femeie oarecare, o femeie desfranata. O femeie cu viata stricata, care nicicum nu-si putea intemeia o casnicie. Un tablou atat de obisnuit pentru ziua de azi. Si iata ca la fantana, atunci, cand Mantuitorul ii iese inainte, o atinge cu dragostea Sa, si inima ei tresalta si Il cunoaste ca pe Cel pe care L-a propovaduit Moise. Aceasta femeie, dupa ce a vorbit cu Hristos, uita ca a venit dupa apa, lasa galeata si incepe a alerga pe strazi si a striga: "Veniti, ca am vazut un Proroc, L-am aflat pe Cel pe care L-a propovaduit Moise, despre Care a scris Moise!".
De unde stia femeia asta ce a scris Moise? In Vechiul Testament, ce, femeile faceau scoli de teologie ca astazi? In Duhul Sfant L-a prorocit ea pe Cel despre care a scris Moise! Pai nu stiau toti carturarii Iudeii, cand a trebuit sa Se nasca Hristos, Cine S-a nascut! Si de unde a stiut femeia care avea o viata... așa cum o avea, sa proroceasca si sa spuna: "L-am aflat pe Cel despre care a scris Moise!"? De unde? Din dragostea lui Dumnezeu care s-a atins de inima ei!
Asadar, Evanghelia ne descopera Un Dumnezeu Atotbun, Atotiubitor, Care poate sa Se descopere pe Sine si sa Se infatiseze oricui, oricand.
Evanghelistii au tinut sa consemneze mai ales intalnirile lui Hristos cu oamenii pacatosi. Evenghelistii au tinut sa povesteasca despre ei insisi nu faptele grozave pe care le faceau, ci slabiciunile si neputintele lor. Evanghelistul Matei nu s-a rusinat sa-si treaca in "CV"-ul sau ca a fost un vames. Despre Apostolul Petru Evanghelistii au socotit sa povesteasca cum s-a lepadat de trei ori de Mantuitorul Hristos, fara sa considere ca prin aceasta vor pune stavila propovaduirii Evangheliei.
Toate acestea, ne spune sfantul Ioan Gura de Aur, toate aceste neputinte si scaderi, si chair pacate, pe care Evanghelistii nu s-au rusinat sa le consemneze si sa le lase lumii intregi, au un singur scop: scopul de a ne incuraja pe noi, cei care suntem pacatosi, neputinciosi, indoielnici, sovaielnici in credinta, de a ne incuraja sa indraznim sa venim la Hristos si, de cate ori vom cadea, sa ne ridicam cu nadejde si cu simplitate si sa mergem inainte. Pentru ca, daca ne-ar fi prezentat Evanghelistii numai faptele grozave ale Apostolilor, daca despre Apostolul Petru am fi stiut ca el numai printr-un cuvant invia mortii, cum a inviat-o pe Tavita; despre Apostolul Pavel am fi stiut doar ca i-a stralucit Hristos in fata ca soarele, si așa mai departe, am fi putut spune, pe drept cuvant: ce cautam noi aici? Noi, care nici morti nu stim sa inviem, care nici pe Hristos stralucind ca soarele nu L-am vazut si suntem plini de pacate si de neputinte? Aceasta Evanghelie, aceasta credinta, este pentru alt fel de oameni, pentru oameni alesi, pentru oameni sfinti, nu este pentru noi. Dar tocmai de aceea ni s-au pus inainte toate aceste pilde si marturii ale iubiri pe care o are Dumnezeu fata de neamul omenesc ca noi sa indraznim!
Așa ca fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, a simţit pe inima sa dragostea lui Dumnezeu, pentru că nimeni, nimeni, nimeni nu ar putea rămâne în Biserică dacă, pe lângă ispitele, îndoielile, neputinţele şi zbuciumul lăuntric pe care îl are orice om care vine la Hristos, n-ar fi simţit pe inima sa şi această iubire. Nimeni n-ar fi postit, nimeni nu s-ar fi înfrânat, nimeni nu s-ar fi sculat dimineaţă duminica în loc să se odihnească, în loc să mănânce bine, în loc să pornească televizorul, nimeni nu s-ar fi trezit să traverseze oraşul sau să treacă dealul - aşa cum trec ţăranii noştri -, ca să meargă la biserică, să stea ceasuri întregi în picioare, dacă nu ar fi simțit în chip tainic iubirea lui Dumnezeu asupra sa.
Da, noi nu suntem desăvârşiţi în iubire şi ar fi o nebunie să credem că
suntem, că avem dragoste, că iubim pe Dumnezeu aşa cum ar trebui, că
iubim pe aproapele nostru; nici n-avem nevoie să credem asta. Dar noi
căutăm dragostea. Vrem ca oamenii să ne iubească, da, dar vrem şi noi,
sigur, să iubim.
Acelasi Sfant Ioan Scararul, in capitolul sau despre pocainta, spune niste cuvinte care aparent contrazic intreaga lui Scara, intreaga lui ierarhie a virtutilor, a nevointelor. La capitolul despre pocainta el spune ca de multe nevointe are nevoie omul pentru a dobandi iertarea pacatelor. Si descrie acolo atmosfera dintr-o manastire, manastire-inchisoare, in care erau trimsi calugarii cu pacate mari, care erau sub canon. O manastire in care unii nu dormeau decat sprijinindu-se de un perete; altii nu beau apa decat cand nu mai puteau, si din cauza asta aveau buzele albe si crapate; altii munceau de dimineata pana-n seara pentru a dobandi iertarea pentru pacate. Si iata ca Ioan Scararul spune: "Da, dar altii o pot dobandi printr-un cuvant, daca au dragoste".
Iata ca Ioan Scararul spune ca sunt astfel de pacatosi care pot avea dragoste pentru Dumnezeu. Si, daca o au, pot dobandi iertarea intr-un ceas, iertarea pentru care altii se nevoiesc o viata intreaga. Si el da pilda unui frate care a cazut si a venit la parintele sau cu pocainta, cerandu-i sa-i dea canon, sa-l trimita in manastirea asta inchisoare, drept pedeapsa pentru ca el a pacatuit. Si Sfantul Ioan Scararul spune: "Si acest staret sfant, pentru ca era vazator cu duhul, a indeplinit dorinta fratelui, desi el vazuse ca Dumnezeu ii iertase pacatele in timp ce acesta inca era jos, la picioarele lui". De ce? Spune Sfantul Ioan Scararul: "Pentru ca avea dragoste".
Sfantul Ioan Scararul adue ca pilda evanghelica pocainta femeii desfranate care a plans sub masa. Si zice: "Aceasta femeie, pentru ca a avut dragoste pentru Hristos, si-a dobandit iertarea indata, prin plans, si la fel era si samarineanca: dintr-o data L-a iubit pe Hristos. L-a recunoscut ca Dumnezeu, L-a iubit si L-a urmat". Pentru aceasta, nici macar nu-si daduse seama ca a trait in pacat, ci dintr-o data a alergat si a inceput sa propovaduiasca tuturor ca L-a aflat pe Mesia. Nu se gandea ca a fost in pacat cu sase barbati, nici nu si-a dat seama, nici n-a vazut. A trait aceasta bucurie!
Aceasta este un mare dar: darul de-a iubi! Vedeti, femeia desfranata... n-a venit cu vreun interes anume la Hristos. A venit pentru ca Il iubea. A auzit predica Lui, L-a auzit ce invata, L-a vazut in multime. Desigur, i-a auzit si pe toti ceilalti care carteau, care spuneau ca are drac, ca este nascut din desfranare, așa cum gasim toate aceste invinuiri in Evanghelia de la Sfantul Evanghelist Ioan. Le-a auzit si aceasta femeie, care era cunoscuta in tot orasul, pentru ca cei care carteau marturisesc asta: "Ce fel de Proroc e Acesta daca nu stie ce fel de femeie este cea care-L atinge?" Era cunoscuta in tot orasul, facea bani pentru ca se prostitua.
Acum inchipuiti-va, inchipuiti-va: aceasta femeie, cunoscuta... pentru ce era cunoscuta..., traverseaza orasul, vine intr-o adunare, vine intr-o casa si se smereste pana intr-atat, isi despleteste parul, intra sub masa si spala picioarele Mantuitorului fara sa spuna nimic, fara sa spuna ceva cuiva! Ce nevoie avea ea sa faca aceasta? Ce asteapta ea de la Hristos? I-a cerut sa-i invieze vreun mort, așa cum Ii cereau altii? I-a cerut sa-i tamaduiasca vreun copil, vreun orb sau pe parintii ei? Ce I-a cerut? Nu I-a cerut nimic! A cheltuit insa bani, din banii pe care-i avea. A cumparat cel mai scump mir, incat s-au smintit si Apostolii vazand cata cheltuiala a facut. Pentur ce? Ca sa I-l toarne pe picioare! Nici ea nu stia, voia sa faca si ea ceva, si asta era tot ce putea face, si ea nu astepta nimic in schimb. Ce, stia ea atunci ce inseamna iertarea pacatelor? Ce, credeti ca se gandea la asta? Eu cred ca nu se gandea! Pentru ca nici carturarii, nimeni nu credea ca Hristos iarta pacatele! Se sminteau cand Il auzeau ca spune: "Ridica-te, iertate-ti sunt pacatele tale!" Carteau atunci carturarii si fariseii si cei care invatau in templu: "Cine este Acesta ca iarta pacatele? Cine Se crede?" Si iata ca aceasta femeie vine la El! Vine la El pentru ca a simtit dragostea.
Așa ca si pacatosii pot cunoaste dragostea lui Dumnezeu! Si cu ce ne sminteste Mantuitorul, Evanghelia, este tocmai faptul ca ne prezinta o gramada de pacatosi care L-au primit pe Dumnezeu simplu, cu bucurie, firesc, fara nici o indoiala, spre deosebire de farisei, de carturari. Si Insusi Hristos, cu sfanta Sa gura a spus: "Adevarat va spun ca vamesii si desfrantele vor intra inaintea voastra in Imparatie!".
Așa ca si noi, care suntem pacatosi, putem primi atingerea iubirii Dumnezeiesti. E adevarat, nu le putem avea in toata vremea, pentru ca aceasta este starea celor desavarsiti, dar nici noua nu ne este straina dragostea. Si toata stradania noastra este sa fim cat mai atenti la aceaste atingeri si sa le cautam. Si, daca le-am primit, sa cautam sa nu facem lucrurile, sa nu vorbim cuvintele si sa nu primim gandurile care indeparteaza de la noi pe Dumnezeul cel Atotiubitor.
Iata cum iubirea este tamaduitoare, cum ne izbaveste cel mai repede de pacate. Iubirea trece peste toate nevointele, peste toate conventiile, si ne atrage Harul Duhului Sfant!
Nu doar Ioan Scararul vorbeste despre aceasta. Vorbesc si alti Parinti. Parintele Porfirie zice: "Cea mai simpla cale de despatimire este iubirea!". Sigur ca este o cale foarte grea: de unde s-o luam daca suntem pacatosi?! De la Dumnezeu, incercand sa pazim poruncile Lui de temelie. Cum primim iertare prin iubire mai degraba decat prin nevointa? Ce inseamna aceasta? Sa ne adancim in sufletul nostru, sa cugetam adanc la tainele mantuirii si, așa cum vrem noi sa fim iertati, sa iertam si noi pe aproapele nostru.
Tot Hristos ne pune inainte ce inseamna sa iubim pe aproapele nostru: "ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor!" Voiti sa va ierte? Iertati si voi! Voiti sa se poarte frumos, sa fie atenti cu voi? Fiti si voi! Ei, pentru aceasta iertare si dragoste pe care o avem fata de aproapele nostru, Dumnezeu varsa dragostea Sa asupra noastra, cunoastem dragostea lui Dumnezeu si ne usuram de pacate.
Noi L-am vazut, l-am cunoscut pe Dumnezeu. Hristos S-a descoperit noua ca un Dumnezeu Care poate ierta pacatele intr-o clipa! Nu inseamna nimic pentru Dumnezeu sa ierte pacatele. Pai, tuturor pacatosilor le raspundea: "Mergi, iertate sunt pacatele tale! Mergi in pace si nu mai pacatui!" Tuturor le-a raspuns așa. Niciodata - nici vamesului, nici talharului, nici femeii desfranate, nimanui - nu L-am auzit ca a raspuns: "Mergi si vei veni la Mine saptamana viitoare, si-atunci o sa mai stam de vorba, sa vedem ce-ai inteles tu din ce ti-am spus Eu". Nu! Ci tuturor care veneau la El cu credinta le spunea: "Iertate sunt pacatele tale! Mergi in pace si nu mai pacatui!".
Mai ales prin intamplarea cu talharul ne cutremuram noi de iubirea lui Dumnezeu. Acesta este Hristos așa cum ni-L vesteste Evanghelia. N-avem alt Hristos, n-avem alt Dumnezeu! Tocmai de aceea a gandi cu dragoste la Dumnezeu este cea mai mare nevointa! Este primul lucru pe care il cere Dumnezeu de la noi! Care este intaia porunca? Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot cugetul tau, din toata puterea ta, din toata taria, din tot sufletul. "Pai, cum sa Te iubesc, Doamne daca sunt pacatos!?! Cum imi pui chiar ca inceput si temelie aceasta cerere? Tu nu stii ca dragostea sta, in Scara Sfantului Ioan Scararul, la urma de tot?". "Da, stiu. Dar tu iubeste-Ma - n-am spus ca Ioan Scararul-, ci iubeste-Ma din tot sufletul tau, din sufletul tau așa cum este el. Eu nu iti cer sa Ma iubesti ca Arhanghelul Mihail si Gavriil, nu-ti cer sa Ma iubesti ca Preasfanta si Preacurata Mea Maica, nu-ti cer sa Ma iubesti acum ca un sfant, ci doar atat: sa Ma iubesti din toata vartutea cugetului tau si a sufletului tau, așa cum este el, caci celelalte stiu Eu sa le adaug, sa le inmultesc, si daca vei pastra acest cuget pururea intins spre Mine, din neputinta ta Eu pot sa-l cresc si sa-l desavarsesc pena la dragostea cea pe care o vedem la sfinti!".
Așa ca datori suntem sa cugetam la iubirea Dumnezeiasca, chiar daca suntem pacatosi, pentru ca doar din aceasta iubire ii putem ierta pe ceilalti.
Sa stiti ca, daca cineva nu poate ierta pe aproapele sau, daca il judeca, e numai pentru ca nu a cunoscut inca iertarea Dumnezeiasca, dragostea Dumnezeiasca asupra sa. De ce? Pentru ca nu crede ca o poate primi, nu are credinta. Credinta e inceputul a toate. Prin credinta se deschid Cerurile, se iarta pacatele si putem ajunge in fata lui Dumnezeu, azi, acum, așa cum a ajuns talharul. Prin credinta.
Sfantul Siluan Atonitul povesteste o intamplare despre un schimonah din Sfantul Munte care, pe patul de moarte, s-a spovedit stretului, si astepta sa moara. Dar tot nu-si gasea el linistea, pentru ca a zis ca "trebuie sa vina Parintele Macarie sa-l spovedeasca pe el..", ca atunci o sa aibe el dezlegare de sfarsit, ca simte el ca nu i s-au iertat lui cu totul pacatele si "sa vina Parintele Macarie sa ma spovedeasca pe mine!" Si parintii s-au dus si l-au chemat pe Parintele Macarie si l-a mai spovedit o data, dac-așa a vrut el. S-a linistit si-a murit cu pace. Si zice Sfantul Siluan: "Oare de prima data nu i se iertasera pacatele, de la spovedania staretului?" Zice: "Da, i se iertasera, dar pentru ca el nu credea ca i s-au iertat, ramaneau asupra lui". Daca a vrut el sa-l mai spovedeasca o data Parintele Macarie, iaca l-a mai spovedit, si daca el a crezut, a primit usurare. Si spune Sfantul Siluan: "Este foarte important sa credem in Tainele Biserici, sa avem aceasta putere a credintei, ca primim, intr-adevar, iertarea, binecuvantarea, mila si dragostea lui Dumnezeu".
Parintele Porifirie, intr-una din cartile pe care i le-am citit, revenea obsedant spunand ca: "Intotdeauna imi era bine si usor: chiar daca greseam, ma duceam la parintele, ma spovedeam si ieseam de acolo zburand, pentru ca aveam eu acest dar de a crede ca in spovedanie mi se iarta pacatele". De cateva ori revine obsedant numind "dar dumnezeiesc" credinta ca pacatele ni se iarta prin spovedanie. La fel si Sfantul Siluan povesteste despre un oarecare mujic din Rusia care savarsise omor, si-l vede la joc in sat! Juca..! Si-l intreaba: "Cum indraznesti tu sa joci, daca ai savarsit ucidere?" La care el spune: "Da, m-am spovedit, am luat canon, mi-am facut canonul si acum daca Dumnezeu pe mine m-a iertat...!?".
Aceasta nu este impietrirea sufleteasa in care traiesc multi oameni, ci este un dar dumnezeiesc, de a crede ca Dumnezeu chiar ne-a iertat. Daca tu nu mai revii la pacat, arati ca ai primit iertarea lui Dumnezeu. Care este semnul iertarii? Ne spune Sfantul Isaac Sirul: "Sa uram pacatul!" Deci atunci cand simtim cu toata fiinta noastra, cu toata inima noastra ca uram pacatul pe care mai inainte il iubeam. Ceea ce pana nu demult ne aducea placere si care ne scotea din randuiala noastra, dintr-o data ne trezeste repulsie, groaza, uraciune si ne temem sa ne mai gandim la pacatul pe care l-am facut, pentru ca am inteles in toata fiinta noastra ca el sta intre noi si Dumnezeu. Deci acesta este semn ca ai primit iertare de la Dumnezeu.
Este foarte important sa crestem in aceasta dragoste prin contemplatie si prin indepartarea de judecata, de cartire, de invidie, de manie, de toata rautatea care se indreapta asupra aproapelui, pentru ca cei care lucreaza astfel dobandesc cel mai grabnic iertarea pacatelor. De ce? Pentru ca Insusi Hristos spune: "Precum judecați, așa veți fi judecati! Cu ce masura masurati, cu aceea vi se va masura!" Deci, după cum iertati, așa veti fi iertați. Si chiar la rugăciunea "Tatal nostru", când a vrut sa ne arate tuturor cum trebuie sa ne rugam, ne-a pus aceasta cerere si aceasta conditie: "Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri!".
Așa ca aceasta este tema conferinței noastre, masura si cantarul vietii noastre duhovnicesti. Vrei sa stii ce parere are Dumnezeu despre tine? Uita-te ce perere ai tu despre aproapele tau. Care este aproapele tau? Pai, care ar fi omul de care iti place cel mai putin pe lumea asta? Acela este aproapele tau! Si când vei birui în tine aceasta neplacere, acest dicomfort pe care ti-l aduce gandul la el, prezenta lui, atunci vei cunoaste ca Dumnezeu te-a iertat pe tine, pentru ca El Însuși a spus așa.
Iata cum trebuie sa intelegem cuvintele Sfantului Ioan Scararul si ale altor sfinti, cand spun ca prin dragoste ajungem cel mai repede la despatimire, si ni se iarta cel mai repede pacatele, mai repede decat prin orice nevointa. Si ceea ce altii nu pot dobandi in zeci de ani de asceza - si nu asceza de care ducem noi, ci din aceea despre care citim in Scara Sfantului Ioan, ca erau calugari care nu dormeau in pat de zeci de ani, nu se asezau nici pe scaun, ci se sprijineau doar de perete -, un om cu inima iubitoare - spune Sfanutl Ioan Scararul - dobandeste intr-un ceas de plans. Asadar, aceasta iubire, o iubire nu a celor desavarsiti, ci o iubire a omului care inca se mai lupta cu pacatele sale, pentru ca de vreme ce a cazut in pacat inseamna ca este luptat de patimi si este luptat foarte tare, intrucat, avand iubire, totusi cade. Inseamna ca este luptat de patimi mai mari decat ale unui om obisnuit. Dar, prin raportare cu dragostea la aproapele nostru - iertand, nejudecand -, capatam si noi degraba usurare sufletelor noastre, tamaduind toata durerea si amaraciunea, stare din care omul poate trece la starea de multumire neincetata pe care o aduce lui Dumnezeu si de doxologie. Pentru ca omul care este chinuit de patimi, de pacate, care este inca ranit cere neincetat mila lui Dumnezeu, iar aceasta este inca o stare de rob. Si doar cel care a simtit asupra sa iertarea si binecuvantarea lui Dumnezeu - așa cum a simtit-o femeia samarineanca dintr-odata - nu-si mai gaseste locul de bucurie, bucurie duhovniceasca, si proslaveste pe Dumnezeu in inima sa.
Acesta este drumul, este anevoios, este cu schiopatari, nu ese drept, pentru ca Insusi Dumnezeu ni l-a lasat așa, ca sa nu ne fie prea usor, pentru ca dragostea cu osteneala si cu jertfa se dobandeste. Dar nu trebuie sa ne fie strain si nu trebuie sa ne para chiar atat de indepartat, cu toate ca, pana la sfarsitul vietii noastre, trebuie sa ne consideram niste oameni straini de dragoste, niste oameni neputinciosi, niste oameni care inca nu au inceput sa traiasca viata crestina, dragostea crestina.
Dumnezeu sa ne ajute, sa ne povatuiasa cu harul Sau, pentru ca doar prin harul lui Dumnezeu putem pricepe taina intruparii Lui, taina Sfintei Treimi, taina prin care Dumnezeu, in Duhul Sfant, lucreaza mantuirea noastra si ne face partasi la bucuria vesnica, la iubirea vesnica in care vor petrece toti sfintii impreuna cu Dumnezeu, in veci. Amin.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Ed. Cathisma, București, 2006, p.5-37)
PAGINI WEB:
Razboi intru Cuvant: PARINTELE SAVATIE: IERTAREA, INCEPUTUL IUBIRII (“A iubi inseamna a ierta”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu