Despre prietenie si sinceritate
Tema prieteniei este una comuna pentru toata lumea. Toti avem mai multi sau mai putini prieteni, mai buni sau mai rai. Ne plac prietenii buni și uram prietenii rai, care ne tradeaza. Pe langa prietenii actuali, fiecare are si niste "fosti prieteni" si are, desigur, si niste motive pentru care anumiti prieteni din trecut nu-i mai sunt prieteni. Se schimba varsta, se schimba conceptiile, aflam unii despre altii lucruri care, pana la urma, afecteaza relatiile dintre noi.
Ce face ca o prietenie sa fie durabila si care sunt motivele pentru care o prietenie poate lua sfarsit? O prietenie care poate fi intrerupta mai poate fi numita prietenie?
De obicei, oamenii spun in indreptatirea lor: "Cutare nu-mi mai este prieten, pentru ca m-a tradat, a fost nesincer cu mine". Oamenii suporta foarte greu lipsa de sinceritate. Un prieten trebuie sa ni se incredinteze in intregime, nu doar cu inima, ci, daca se poate, cu tot cu gandurile sale. Vrem sa fim stapani peste prietenii nostri.
Am socotit ca este de mare actualitate si necesitate discutia despre prietenie purtata nu oricum, cu cu tinerii credinciosi, cu cei care voiesc sa aiba o prietenie in Hristos, o relatie frumoasa cu toata lumea. Apostolul Pavel ne spune: "Pe cat se poate, traiti in buna pace cu toata lumea". Desigur, ar spune cineva, dar a trai in buna pace cu cineva inca nu inseamna a avea o prietenie. Dar de ce nu? Oare este putin lucru a trai cu cineva in pace, oare este prietenia ceva mai mult decat pacea si, daca da, ce ar putea fi acel ceva mai mult? Spun asta, pentru ca vin oamenii la spovedanie si vezi cat de greu le este sa-si pastreze pacea nu doar cu toata lumea, ci cu parintii si fratii lor trupesti cu care locuiesc in aceeasi casa si manaca la aceeasi masa. Dar asta se intampla pentru ca si noi cadem prada cliseelor moderne despre prietenie si nu incercam o prietenie adevarata, o prietenie care nu cere, ci ofera, o prietenie pe care ne-a adus-o Hristos si pe care au cultivat-o si ne-au transmis-o Sfintii Parinti ai Bisericii noastre.
Mai intai, trebuie sa luptam cu puseurile exclusiviste pe care le avem in noi. Prietenia nu este relaţia privilegiată, deosebită pe care o avem cu
cineva în comparaţie cu alţi oameni. Prietenia este o stare de spirit, o
treaptă şi o măsură duhovnicească. Iubesc pe cineva nu pentru că el
este mai bun decât alţii, ci pentru că văd în el virtuţile care îmi
descoperă mai desluşit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Îl iubesc.
Prietenia nu trebuie să fie rezultatul unei selecţii, adică nu dobândim
un prieten excluzând neprietenii, pentru că aceasta este judecată
omenească şi nu este lipsită de riscuri.
Hristos ne-a numit prieteni şi
fraţi nu pentru că noi am fi dat dovadă de vreo vrednicie specială ci
pentru că inima Lui dumnezeiască este plină de iubire. "Iata - se spunea despre Hristos - prietenul vamesilor si al pacatosilor!" Si El Insusi a zis: "N-am venit pentru cei drepti, ci pentru cei pacatosi; nu cei sanatosi au nevoie de Doctor, ci cei bolnavi". Sa mai spunem ca Hristos l-a numit prieten pana si pe Iuda, si nu oricand, ci chiar in momentul cand Ii dadea sarutarea mincinoasa, sarutarea tradarii in Gradina Ghetsimani: "Prietene, cu sarutare vinzi tu pe Fiul Omului?".
La ava Ahila egipteanul au venit odata doi batrani si i-au cerut sa le dea ceva ca amintire, dar Parintele le-a zis ca n-are timp de ei. In aceeasi zi a venit si un frate, care avea nume rau, si auzind Parintele indata a iesit si, glumind cu el, a impletit o funie si i-a dat-o fratelui de blagoslovenie. Atunci batranii care venisera intai, luindu-l deoparte, l-au intrebat: "de ce, Parinte, noua nu ne-ai dat nimic, dar acestuia, care are nume rau, i-ai impletit funie si l-ai binecuvantat?". Parintele le-a raspuns: "Nu v-am dat voua, fiindca stiam ca nu va suparati, dar acestui frate nu puteam sa nu-i dau, caci altfel s-ar fi mahnit si ar fi zis: iata, Parintele, din cauza pacatelor mele, nu vrea sa ma binecuvanteze; si n-am voit sa creadaca ca-l judec intru ceva".
Asadar prietenia este o stare si o masura duhovniceasca, este capacitatea omului de a privi lumea cu ochii lui Hristos. De aceea, unul din Parintii egipteni spunea: "Cel ce nu primeste pe oricine ca pe fratele sau, ci face deosebire intre oameni, acela nu este desavarsit".
Desigur, nu suntem obligati sa rabdam tovarasia unor oameni stricati, cu obiceiuri rele, care ne abat de la calea noastra, dupa cum si Apostolul Pavel ne avertizeaza: "Tovarasiile rele strica obiceiurile bune". Este de preferat sa ne inconjuram de oameni virtuosi, pentru a deveni ca ei, stiind ca, precum zice Prorocul David, "cu cel cuvios cuvios vei fi si cu cel indaratnic te vei indaratnici".
Insa aceasta instrainare, atunci cand se face, nu trebuie sa se faca cu orgoliu, nesocotind si judecand pe altii, ci cu atitudinea omului care nu poate duce o sarcina. Evit anumiti oameni nu pentru ca ei sunt mai rai ca mine, ci pentru ca eu nu sunt destul de bun pentru a putea avea folos de pe urma convietuirii cu ei. Cu alte cuvinte, sa traim ca si cum oamenii rai nu ar exista, fara sa-i judecam.
Sfantul Vasile cel Mare, in regulile sale monahale, condamna orice prietenie care ne face sa punem pe cineva intr-o stare privilegiata fata de alti oameni, consderand ca aceasta nu poate fi decat o lucrare a sangelui care demonstreaza lipsa de iubire adevarata. Pentru Sfantul Vasile este de preferat ca incepatorul sa nu-si faca prieteni, adica sa nu-si arate afectiunea pe care o are fata de cineva, daca prin atasarea sa de anumite persoane ajunge sa le nesocoteasca pe altele, fapt care se intampla de multe ori. In conceptia acestui mare sfant si dascal al Bisericii, lucrarea principala a monahului, si a oricarui crestin, este aceea de a ajunge sa iubeasca pe toti oameni la fel, fara sa faca deosebire intre ei, caci in aceasta se arata si adancimea smereniei, si inaltimea dragostei. Iar aceasta nu face decat sa puna intr-o lumina mai deslusita cuvintele Mantuitorului: "Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi si faca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce rasplata veti avea? Oare nu fac asa si paganii? Dar daca iubiti pe cei ce va urasc pe voi, intru aceasta aratati ca sunteti fii ai lui Dumnezeu, Care rasare soarele si aduce ploaia atat peste cei buni, cat si peste cei rai".
Sigur ca aceasta este o stare superioara, avansata, un ideal la care nu se ajunge prea usor. Suntem obisnuiti sa vorbim despre lucruri mai accesibile, mai comode, care nu ne creeaza disconfortul de a ne simti calcatori ai poruncilor lui Hristos. Cu toate acestea, porunca iubirii vrajmasilor este o porunca, un imperativ care traverseaza intreg Noul Testament, intreaga Evanghelie. Dumnezeu S-a intrupat, a patimit de la oamenii rai, a murit si a inviat. Asadar, de vreme ce Hristos a inviat, de vreme ce raul nu mai este atotputernic, nu mai putem cobori pana la slabiciunea de a considera raul ca fiind ceva. Iubirea vrajmasilor nu este altceva decat marturisirea credintei in invierea lui Hristos, in biruinta binelui asupra raului. Iata de ce nimeni din cei care nu depasesc ura din ei nu va intra in Imparatia cerurilor, nu va putea avea parte cu Hristos.
Asadar, de la bun inceput trebuie sa retinem ca o prietenie nu se alimenteaza atat din virtutile si bunatatea celui pe care ni-l dorim prieten, cat din lucrarea noastra launtrica. Niciodata prietenia nu se strica incepand de la cel mai virtuos, ci de la cel mai slab, pentru ca aceasta gaseste tot felul de princini, de nemultumiri si provoaca ruptura prin insusi zbuciumul mintii sale chinuite de patimi. Omul virtuos rabda sa convietuiasca si sa faca ascultare de cei mai razvratiti si mai nesuferiti oameni, asa cum vedem din cazul lui Lot, de exemplu, care a trait o multime de ani in Sodoma, sau al dreptului Iosif, care a trait atatia ani sub ascultarea Faraonului, bineplacand aceluia. Pe cand un om slab cu sufletul si neiubitor de virtute nu rabda sa convietuiasca nici cu sfintii, ca sa nu mai vorbim de Iuda, care I-a gasit neajunsuri si L-a crezut vrednic de a fi nesocotit chir si pe Hristos. De aceea, ava Iosif egipteanul, al carui cuvant despre prietenie este adus de catre Sfantul Ioan Casian in Convorbirile sale duhovnicesti, zice ca o prietenie poate avea trainicie numai daca se leaga intre persoane cu aceleasi aspiratii si de aceeasi masura duhovniceasca, altminteri relatia dintre ei este periclitata de neajunsurile celui mai slab, care gaseste intotdeauna pricini de tulburare si de nemultumire. Prin urmare, daca o prietenie se strica, se strica de fiecare data numai si numai din cauza slabiciunii si a neputintei noastre, caci daca am avea o statura si o atitudine duhovniceasca, am sti sa iertam si sa o luam de fiecare data de la capat.
Un alt lucru vrednic de tinut minte este acela ca in puterea noastra sta sa oferim prietenia, dar niciodata sa nu cerem de la altii. Zic asta pentru ca, de regula, ajungem sa ne consideram prietenii ca pe o proprietate si un bun al nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie sa intretina relatii cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru ca aceasta se interpreteaza ca o tradare. Cerem socoteala prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocand motive de genul: "Vreau sa clarificam relatia dintre noi", sau "intre prieteni nu trebuie sa existe secrete" si asa mai departe. Cu alte cuvinte, facem contracte de prietenie care presupun libertati si restricitii potrivit cu firea si educatia pe care o avem. Astfel de prietenii se strica de indata ce "regulile", conventiile sau asa-zisele "principii" sunt incalcate. In acest fel si traficantii de droguri, si talharii leaga prietenii. Totusi intelegem ca prietenia este ceva mai mult.
Prietenia este deschiderea sufleteasca pe care o avem catre toata lumea, izvorata din dragostea poruncita de Hristos. In acest sens, crestinul este prieten cu toti si cu nimeni. Cu toti, pentru ca nu poate sa nesocoteasca pe cineva, si cu nimeni, pentru ca nu poate sa prefere pe cineva. Sfantul Arsenie cel Mare spunea: "Iubeste pe toti si fugi de toti!". Aceasta vedere este cu putinta la cei care au toata puterea sufletului indreptata spre Hristos si judeca pe toti si toate prin prisma lui Hristos, pentru Care orice om este plinatatea umanitatii si trebuie privit, dupa cum indeamna si Apostolul Pavel, "ca cel pentru care a murit Hristos".
Atunci cand suntem ispititi sa judecam pe cineva, sa-l dispretuim, trebuie sa ne amintim cine este cel din fata noastra. Si cine este? Este "sluga Altuia", zice Apostolul Pavel, pentru care s-a platit cu pretul sangelui lui Hristos. Asadar, cand dispretuim pe cineva, sa ne intrebam care este parerea lui Hristos despre acest om. Hristos Si-a varsat sangele pentru el, dar ce am facut eu pentru acest om caruia ii pretind sa-mi fie fidel, sa nu mai vorbeasca de rau si asa mai departe? Ce am facut eu pentru el? I-am dat bani, l-am ajutat la nevoie, i-am luat apararea? Oare acestea sunt lucruri in schimbul carora pot pretinde devotamentul cuiva? Oare inseamna acestea ceva pe langa sangele lui Hristos? Si oare noi, care Il tradam in tot ceasul pe Mantuitorul lumii, putem cere socoteala celor ce gresesc fata de noi? Daca ne aducem aminte la timp de aceste lucruri, nu putem pastra supararea prea multa vreme.
Sfintii se purtau cu toti oamenii la fel. Despre Pimen cel Mare se spune ca nu a deschis usa propriei mame si nu a mijlocit pentru fiul surorii sale atunci cand acela a fost acuzat pe nedrept. Sfintii nu faceau discriminari de nici un fel si se fereau sa-si arate simpatiile, pentru a nu sminti pe cei slabi. Se spune despre Arsenie cel Mare ca, venind la el soli din partea avei Teofil, arhiepiscopul, si intrebandu-l daca il poate primi, Cuviosul a raspuns: "Ziceti-i ca daca deschid lui Teofil, va trebui sa deschid la toata lumea, va trebui sa plec din aceste locuri. Asa ca, sa socoteasca singur daca sa vina sau nu". Si ava Teofil a hotarat sa nu mai mearga la sfant, daca vizita sa il va alunga din localitate. Iata ca sfintii puneau pe arhiepiscop pe acelasi loc cu oricare alt om, socotind ca fata de toti suntem datori cu aceeasi dragoste si ca nu putem face deosebiri.
Sigur ca aceasta nu contrazice situatiile in care sfintii aveau ucenici sau prieteni de nevointe iubiti. Dar aceasta nu inseamna ca ii preferau pe acestia altora, ci ca vedeau in ei virtutile dumnezeiesti. Sfintii iubesc oamenii nu pentru frumusetea lor, nici pentru bogatie, nici pentru agerimea mintii, nici pentru vreun alt dar firesc, ci pentru virtutile duhovnicesti, pentru ca in acestea se vede chipul lui Dumnezeu, iar sfintii iubesc tot ceea ce le aduce aminte de Dumnezeu si-i indreapta catre Dansul. Ca anume asa stau lucrurile vedem si din atitudinea Mantuitorului Insusi Care lauda pe ucenici atunci cand faceau fapte bune, dar ii mustra atunci cand actionau porniti din imboldurile sangelui. Asa l-a laudat pe Petru pentru marturisirea lui, dar l-a mustrat, comparandu-l cu diavolul, atunci cand Petru a incercat sa-L opreasca de a merge la patima. La fel si pe Evanghelistul Ioan, ucenicul iubit, Hristos l-a mustrat pentru ravna nepotrivita cu care aceasta a vrut sa ceara foc din cer pentru a pedepsi pe locuitorii Samariei pentru faptul ca I-au refuzat Mantuitorului intrarea in cetate. Atunci Hristos i-a zis: "Oare ati uitat ai carui Duh sunteti fii?" Asadar toata prietenia si toata unirea preferentiala a sfintilor se face in Hristos, se datoreaza lui Hristos si se indreapta catre Hristos ca un dor firesc dupa desavarsire.
Oamenii mai putin desavarsiti leaga prietenii doar pe baza intereselor si a cautarilor comune, ii unesc mai putin adancimile duhovnicesti. Desigur, exista astfel de interese si cautari comune si in nevointa crestina. De exemplu, unii considera ca nevointa principala si mai folositoare postul, altii propovaduirea cuvantului, altii linistirea si retragerea, altii slujirea bolnavilor, si se alipesc grupurilor sau duhovnicilor care recomanda o cale sau alta. Desi aceasta pare o relatie duhovniceasca, totusi ea este intotdeauna unilateral orientata si, chiar daca nu ajunge sa dezbine membrii grupului, intotdeauna ii separa pe acestia de restul credinciosilor. Orice virtute nu este decat o parte din ceea ce trebuie indeplinit si deci insuficienta pentru a acoperi lucrarea lui Hristos, care este o lucrare de indumnezeire prin dragoste. Prin urmare, chiar si cei care se unesc in privinta cultivarii anumitor virtuti, cum ar fi postul, sau tacerea, sau milostenia, de multe ori se despart, pentru ca nu pun inainte de toate lucrarea dragostei si a smereniei. Pentru ca, asa cum spune Sfantul Ioan Casian, daca cei cu totul trupesti strica prieteniile din cauza averilor si a invidiei, cei mai duhovnicesti se pot certa din cauza intelesurilor diferite pe care le au despre anumite versete din Scripturi. Asadar, doar prietenia izvorata din dragoste dumnezeiasca petrece neclintita de rabufnirile egoismului din noi.
Aceasta atitudine senina fata de toti oamenii este rodul unei indelungate lucrari launtrice, care se dobandeste prin taierea voii si prin dezlipirea de cele pamantesti si trecatoare. Toate neintelegerile apar din cauza ca, la un moment dat, cineva crede ca parerea sau alegerea lui este mai indreptatita decat a celuilalt. Virtutea ascultarii crestine, cultivata pana la culmile ei in monahismul ortodox, are ca scop aceasta golire de egoismul demonic, pentru a deschide mintea si inima catre nevoia si dorinta aproapelui. De aceea, si Apostolul Pavel, voind sa dea un dreptar de convietuire fericita, sfatuieste ca fiecare "sa nu caute ale sale, ci ale aproapelui". In aceasta daruire se descopera taina iubirii si in acest sens a zis Hristos ca mai fericit este a da decat a primi. Cel care se daruieste pe sine aproapelui sau, prin taierea voii, primeste in schimb pe aproapele sau si binecuvantarea lui Dumnezeu, dupa cum Avraam, care a fost gata sa-si jertfeasca fiul, a primit inapoi si fiul, si binecuvantarea. Dragostea cere intotdeauna aceasta jertfa.
In Pustia Egiptului se nevoiau doi calugari, care vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodata, pentru ca in toate ascultau unul de celalalt. Odata, unul dintre ei a zis: "Frate, hai sa ne ceram si noi macar o data, asa cum se cearta toata lumea". "Dar cum?" - a intrebat celalalt. "Uite, punem o caramida jos si eu zic ca e a mea si tu zici ca e a ta". "Bine" - a zis fratele. Si au inceput sa mute caramida de la unul la altul. Dar indata ce al doilea a zis: "E a mea!", primul a zis: "Bine, daca e a ta, ia-o". Si asa n-au mai reusit sa se certe.
Cel care este atent sa nu-si implineasca voia, ci sa caute la necesitatile, durerile si bucuriile aproapelui, ajunge la smerenie. Smerenia nu se vede pe sine si nu judeca faptele celorlalti, ceea ce este izvorul linistii si al pacii fericite. Parintii egipteni aveau convingerea ca, pana nu ramane omul singur cu Dumnezeu - adica sa nu se mai intereseze de faptele celorlalti -, nu poate avea liniste.
Omul smerit nu da sfaturi cu superioritate si nu face observatii usturatoare, care sunt cea dintai pricina a stricarii relatiilor dintre oameni. Sfintii Parinti ne recomanda sa dam sfaturi si sa ne expunem parerea fata de anumite lucruri numai daca suntem intrebati. Asa ne spune si Inteleptul Solomon: "Cel ce raspunde la vorba inainte de a o fi ascultat este nebun si incurcat la minte" (Pilde 18, 13). Trebuie sa stim cui si ce fel de cuvant spunem, ca nu cumva, voind sa facem bine, sa ne complicam viata. "Cerata-l, adica povatuieste-l pe cel intelept, si mai intelept va fi - zice acelasi Solomon -, dar nu-l certa pe cel nebun, ca sa nu ti-l faci dusman". Aceste reguli simple cu privire la ce si cand vorbim sunt chezasia unei relatii pasnice si durabile intre oameni, altminteri un cuvant spus nelalocul lui poate strica prietenii indelungate. Inteleptul Sirah spunea ca e mai rau sa cada cineva de pe varful limbii sale decat de la o mare inaltime. In acest sens, uneori trebuie sa evitam sa zicem lucrurilor care stim ca nu plac aproapelui nostru sau care ar putea sa raneasca, chiar si cu pretul de a fi nesinceri.
Odata a venit la mine o doamna si mi s-a plans ca sotul vrea sa divorteze de ea. Am intrebat-o de ce si mi-a zis ca i-a marturisit ca s-a indragostit de patronul ei musulman. "Dar ai avut ceva cu el?" - am intrebat-o. "Nu - zice -, Doamne fereste, eu nu mi-am inselat niciodata sotul si nici nu am cunoscut alt barbat. A fost doar asa, la mine in gand, dar acum nici asta nu mai este". "Si atunci de ce trebuia sa-i spui asta sotului - am intrebat-o -, n-ai putut sa o spui duhovnicului si sa te rogi pana iti trecea?". "Am spus-o si duhovnicului, dar m-am gandit ca trebuie sa fiu sincera cu sotul meu".
Am dat doar un exemplu cand sinceritatea nechibzuita poate strica o prietenie. Nu putem fi sinceri intotdeauna tocmai pentru ca suntem patimasi, suntem ispititi de diavol. Atunci cand ne maniem, de exemplu, suntem foarte sinceri, credem toate cuvintele urate pe care le spunem. Suntem sinceri si cand suntem gelosi, invidiosi, nemultumiti si asa mai departe. Dar toate cuvintele pe care le rostim in astfel de stari nu ne reprezinta, desi sunt sincere, ci sunt manifestari ale patimii sau ale duhului necurat de care suntem ispititi. Astfel de iesiri, de "sinceritati" trebuie evitate pentru a pastra o relatie normala cu oamenii din jurul nostru. Aceasta inseamna a ne nevoi pentru dragoste.
Pe de alta parte, nu este om fara de gresala si de aceea, asa cum dorim sa fim noi insine iertati, sa iertam si noi pe altii. Oamenii sunt diferiti, diferite sunt caracterele, educatia, varsta, starea sanatatii si preferintele lor. De acestea toate trebuie sa tinem cont in relatiile noastre cu oamenii.
A-ti cere iertare sau a ierta la timp este o arta si expresia marinimiei si a experientei de viata. Ceea ce nu pot pastra oamenii din cauza iutelii sau a ambitiilor personale se poate repara prin iertare, prin intelegerea profunda a simpatiei realitatii ca toti suntem trecatori pe pamant, ca vine o clipa cand vom pleca din aceasta viata si toate gandurile si aspiratiile noastre nu vor mai fi. Vom merge inaintea Marelui Judecator, unde vom da seama de orice cuvant desert, de orice suparare desarta care ar fi putut sa fie anulata printr-o simpla intoarcere de gand. Cel care isi duce gandul catre sfarsitul sau si catre desertaciunea cautarilor si a ambitiilor omenesti rabda usor orice suparare, nu judeca si din aceasta cauza este un om "usor de purtat", un om placut. Astfel de oameni sunt si nu sunt prieteni cu toata lumea, pentru ca nu-si mai apartin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca si Dumnezeu, ca si dragostea.
- Poate exista o prietenie la distanță, sau poate rezista o prietenie la distanță?
PAGINI WEB:
La ava Ahila egipteanul au venit odata doi batrani si i-au cerut sa le dea ceva ca amintire, dar Parintele le-a zis ca n-are timp de ei. In aceeasi zi a venit si un frate, care avea nume rau, si auzind Parintele indata a iesit si, glumind cu el, a impletit o funie si i-a dat-o fratelui de blagoslovenie. Atunci batranii care venisera intai, luindu-l deoparte, l-au intrebat: "de ce, Parinte, noua nu ne-ai dat nimic, dar acestuia, care are nume rau, i-ai impletit funie si l-ai binecuvantat?". Parintele le-a raspuns: "Nu v-am dat voua, fiindca stiam ca nu va suparati, dar acestui frate nu puteam sa nu-i dau, caci altfel s-ar fi mahnit si ar fi zis: iata, Parintele, din cauza pacatelor mele, nu vrea sa ma binecuvanteze; si n-am voit sa creadaca ca-l judec intru ceva".
Asadar prietenia este o stare si o masura duhovniceasca, este capacitatea omului de a privi lumea cu ochii lui Hristos. De aceea, unul din Parintii egipteni spunea: "Cel ce nu primeste pe oricine ca pe fratele sau, ci face deosebire intre oameni, acela nu este desavarsit".
Desigur, nu suntem obligati sa rabdam tovarasia unor oameni stricati, cu obiceiuri rele, care ne abat de la calea noastra, dupa cum si Apostolul Pavel ne avertizeaza: "Tovarasiile rele strica obiceiurile bune". Este de preferat sa ne inconjuram de oameni virtuosi, pentru a deveni ca ei, stiind ca, precum zice Prorocul David, "cu cel cuvios cuvios vei fi si cu cel indaratnic te vei indaratnici".
Insa aceasta instrainare, atunci cand se face, nu trebuie sa se faca cu orgoliu, nesocotind si judecand pe altii, ci cu atitudinea omului care nu poate duce o sarcina. Evit anumiti oameni nu pentru ca ei sunt mai rai ca mine, ci pentru ca eu nu sunt destul de bun pentru a putea avea folos de pe urma convietuirii cu ei. Cu alte cuvinte, sa traim ca si cum oamenii rai nu ar exista, fara sa-i judecam.
Sfantul Vasile cel Mare, in regulile sale monahale, condamna orice prietenie care ne face sa punem pe cineva intr-o stare privilegiata fata de alti oameni, consderand ca aceasta nu poate fi decat o lucrare a sangelui care demonstreaza lipsa de iubire adevarata. Pentru Sfantul Vasile este de preferat ca incepatorul sa nu-si faca prieteni, adica sa nu-si arate afectiunea pe care o are fata de cineva, daca prin atasarea sa de anumite persoane ajunge sa le nesocoteasca pe altele, fapt care se intampla de multe ori. In conceptia acestui mare sfant si dascal al Bisericii, lucrarea principala a monahului, si a oricarui crestin, este aceea de a ajunge sa iubeasca pe toti oameni la fel, fara sa faca deosebire intre ei, caci in aceasta se arata si adancimea smereniei, si inaltimea dragostei. Iar aceasta nu face decat sa puna intr-o lumina mai deslusita cuvintele Mantuitorului: "Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi si faca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce rasplata veti avea? Oare nu fac asa si paganii? Dar daca iubiti pe cei ce va urasc pe voi, intru aceasta aratati ca sunteti fii ai lui Dumnezeu, Care rasare soarele si aduce ploaia atat peste cei buni, cat si peste cei rai".
Asadar, de la bun inceput trebuie sa retinem ca o prietenie nu se alimenteaza atat din virtutile si bunatatea celui pe care ni-l dorim prieten, cat din lucrarea noastra launtrica. Niciodata prietenia nu se strica incepand de la cel mai virtuos, ci de la cel mai slab, pentru ca aceasta gaseste tot felul de princini, de nemultumiri si provoaca ruptura prin insusi zbuciumul mintii sale chinuite de patimi. Omul virtuos rabda sa convietuiasca si sa faca ascultare de cei mai razvratiti si mai nesuferiti oameni, asa cum vedem din cazul lui Lot, de exemplu, care a trait o multime de ani in Sodoma, sau al dreptului Iosif, care a trait atatia ani sub ascultarea Faraonului, bineplacand aceluia. Pe cand un om slab cu sufletul si neiubitor de virtute nu rabda sa convietuiasca nici cu sfintii, ca sa nu mai vorbim de Iuda, care I-a gasit neajunsuri si L-a crezut vrednic de a fi nesocotit chir si pe Hristos. De aceea, ava Iosif egipteanul, al carui cuvant despre prietenie este adus de catre Sfantul Ioan Casian in Convorbirile sale duhovnicesti, zice ca o prietenie poate avea trainicie numai daca se leaga intre persoane cu aceleasi aspiratii si de aceeasi masura duhovniceasca, altminteri relatia dintre ei este periclitata de neajunsurile celui mai slab, care gaseste intotdeauna pricini de tulburare si de nemultumire. Prin urmare, daca o prietenie se strica, se strica de fiecare data numai si numai din cauza slabiciunii si a neputintei noastre, caci daca am avea o statura si o atitudine duhovniceasca, am sti sa iertam si sa o luam de fiecare data de la capat.
Un alt lucru vrednic de tinut minte este acela ca in puterea noastra sta sa oferim prietenia, dar niciodata sa nu cerem de la altii. Zic asta pentru ca, de regula, ajungem sa ne consideram prietenii ca pe o proprietate si un bun al nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie sa intretina relatii cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru ca aceasta se interpreteaza ca o tradare. Cerem socoteala prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocand motive de genul: "Vreau sa clarificam relatia dintre noi", sau "intre prieteni nu trebuie sa existe secrete" si asa mai departe. Cu alte cuvinte, facem contracte de prietenie care presupun libertati si restricitii potrivit cu firea si educatia pe care o avem. Astfel de prietenii se strica de indata ce "regulile", conventiile sau asa-zisele "principii" sunt incalcate. In acest fel si traficantii de droguri, si talharii leaga prietenii. Totusi intelegem ca prietenia este ceva mai mult.
Prietenia este deschiderea sufleteasca pe care o avem catre toata lumea, izvorata din dragostea poruncita de Hristos. In acest sens, crestinul este prieten cu toti si cu nimeni. Cu toti, pentru ca nu poate sa nesocoteasca pe cineva, si cu nimeni, pentru ca nu poate sa prefere pe cineva. Sfantul Arsenie cel Mare spunea: "Iubeste pe toti si fugi de toti!". Aceasta vedere este cu putinta la cei care au toata puterea sufletului indreptata spre Hristos si judeca pe toti si toate prin prisma lui Hristos, pentru Care orice om este plinatatea umanitatii si trebuie privit, dupa cum indeamna si Apostolul Pavel, "ca cel pentru care a murit Hristos".
Sfintii se purtau cu toti oamenii la fel. Despre Pimen cel Mare se spune ca nu a deschis usa propriei mame si nu a mijlocit pentru fiul surorii sale atunci cand acela a fost acuzat pe nedrept. Sfintii nu faceau discriminari de nici un fel si se fereau sa-si arate simpatiile, pentru a nu sminti pe cei slabi. Se spune despre Arsenie cel Mare ca, venind la el soli din partea avei Teofil, arhiepiscopul, si intrebandu-l daca il poate primi, Cuviosul a raspuns: "Ziceti-i ca daca deschid lui Teofil, va trebui sa deschid la toata lumea, va trebui sa plec din aceste locuri. Asa ca, sa socoteasca singur daca sa vina sau nu". Si ava Teofil a hotarat sa nu mai mearga la sfant, daca vizita sa il va alunga din localitate. Iata ca sfintii puneau pe arhiepiscop pe acelasi loc cu oricare alt om, socotind ca fata de toti suntem datori cu aceeasi dragoste si ca nu putem face deosebiri.
Sigur ca aceasta nu contrazice situatiile in care sfintii aveau ucenici sau prieteni de nevointe iubiti. Dar aceasta nu inseamna ca ii preferau pe acestia altora, ci ca vedeau in ei virtutile dumnezeiesti. Sfintii iubesc oamenii nu pentru frumusetea lor, nici pentru bogatie, nici pentru agerimea mintii, nici pentru vreun alt dar firesc, ci pentru virtutile duhovnicesti, pentru ca in acestea se vede chipul lui Dumnezeu, iar sfintii iubesc tot ceea ce le aduce aminte de Dumnezeu si-i indreapta catre Dansul. Ca anume asa stau lucrurile vedem si din atitudinea Mantuitorului Insusi Care lauda pe ucenici atunci cand faceau fapte bune, dar ii mustra atunci cand actionau porniti din imboldurile sangelui. Asa l-a laudat pe Petru pentru marturisirea lui, dar l-a mustrat, comparandu-l cu diavolul, atunci cand Petru a incercat sa-L opreasca de a merge la patima. La fel si pe Evanghelistul Ioan, ucenicul iubit, Hristos l-a mustrat pentru ravna nepotrivita cu care aceasta a vrut sa ceara foc din cer pentru a pedepsi pe locuitorii Samariei pentru faptul ca I-au refuzat Mantuitorului intrarea in cetate. Atunci Hristos i-a zis: "Oare ati uitat ai carui Duh sunteti fii?" Asadar toata prietenia si toata unirea preferentiala a sfintilor se face in Hristos, se datoreaza lui Hristos si se indreapta catre Hristos ca un dor firesc dupa desavarsire.
Oamenii mai putin desavarsiti leaga prietenii doar pe baza intereselor si a cautarilor comune, ii unesc mai putin adancimile duhovnicesti. Desigur, exista astfel de interese si cautari comune si in nevointa crestina. De exemplu, unii considera ca nevointa principala si mai folositoare postul, altii propovaduirea cuvantului, altii linistirea si retragerea, altii slujirea bolnavilor, si se alipesc grupurilor sau duhovnicilor care recomanda o cale sau alta. Desi aceasta pare o relatie duhovniceasca, totusi ea este intotdeauna unilateral orientata si, chiar daca nu ajunge sa dezbine membrii grupului, intotdeauna ii separa pe acestia de restul credinciosilor. Orice virtute nu este decat o parte din ceea ce trebuie indeplinit si deci insuficienta pentru a acoperi lucrarea lui Hristos, care este o lucrare de indumnezeire prin dragoste. Prin urmare, chiar si cei care se unesc in privinta cultivarii anumitor virtuti, cum ar fi postul, sau tacerea, sau milostenia, de multe ori se despart, pentru ca nu pun inainte de toate lucrarea dragostei si a smereniei. Pentru ca, asa cum spune Sfantul Ioan Casian, daca cei cu totul trupesti strica prieteniile din cauza averilor si a invidiei, cei mai duhovnicesti se pot certa din cauza intelesurilor diferite pe care le au despre anumite versete din Scripturi. Asadar, doar prietenia izvorata din dragoste dumnezeiasca petrece neclintita de rabufnirile egoismului din noi.
In Pustia Egiptului se nevoiau doi calugari, care vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodata, pentru ca in toate ascultau unul de celalalt. Odata, unul dintre ei a zis: "Frate, hai sa ne ceram si noi macar o data, asa cum se cearta toata lumea". "Dar cum?" - a intrebat celalalt. "Uite, punem o caramida jos si eu zic ca e a mea si tu zici ca e a ta". "Bine" - a zis fratele. Si au inceput sa mute caramida de la unul la altul. Dar indata ce al doilea a zis: "E a mea!", primul a zis: "Bine, daca e a ta, ia-o". Si asa n-au mai reusit sa se certe.
Cel care este atent sa nu-si implineasca voia, ci sa caute la necesitatile, durerile si bucuriile aproapelui, ajunge la smerenie. Smerenia nu se vede pe sine si nu judeca faptele celorlalti, ceea ce este izvorul linistii si al pacii fericite. Parintii egipteni aveau convingerea ca, pana nu ramane omul singur cu Dumnezeu - adica sa nu se mai intereseze de faptele celorlalti -, nu poate avea liniste.
Omul smerit nu da sfaturi cu superioritate si nu face observatii usturatoare, care sunt cea dintai pricina a stricarii relatiilor dintre oameni. Sfintii Parinti ne recomanda sa dam sfaturi si sa ne expunem parerea fata de anumite lucruri numai daca suntem intrebati. Asa ne spune si Inteleptul Solomon: "Cel ce raspunde la vorba inainte de a o fi ascultat este nebun si incurcat la minte" (Pilde 18, 13). Trebuie sa stim cui si ce fel de cuvant spunem, ca nu cumva, voind sa facem bine, sa ne complicam viata. "Cerata-l, adica povatuieste-l pe cel intelept, si mai intelept va fi - zice acelasi Solomon -, dar nu-l certa pe cel nebun, ca sa nu ti-l faci dusman". Aceste reguli simple cu privire la ce si cand vorbim sunt chezasia unei relatii pasnice si durabile intre oameni, altminteri un cuvant spus nelalocul lui poate strica prietenii indelungate. Inteleptul Sirah spunea ca e mai rau sa cada cineva de pe varful limbii sale decat de la o mare inaltime. In acest sens, uneori trebuie sa evitam sa zicem lucrurilor care stim ca nu plac aproapelui nostru sau care ar putea sa raneasca, chiar si cu pretul de a fi nesinceri.
Odata a venit la mine o doamna si mi s-a plans ca sotul vrea sa divorteze de ea. Am intrebat-o de ce si mi-a zis ca i-a marturisit ca s-a indragostit de patronul ei musulman. "Dar ai avut ceva cu el?" - am intrebat-o. "Nu - zice -, Doamne fereste, eu nu mi-am inselat niciodata sotul si nici nu am cunoscut alt barbat. A fost doar asa, la mine in gand, dar acum nici asta nu mai este". "Si atunci de ce trebuia sa-i spui asta sotului - am intrebat-o -, n-ai putut sa o spui duhovnicului si sa te rogi pana iti trecea?". "Am spus-o si duhovnicului, dar m-am gandit ca trebuie sa fiu sincera cu sotul meu".
Am dat doar un exemplu cand sinceritatea nechibzuita poate strica o prietenie. Nu putem fi sinceri intotdeauna tocmai pentru ca suntem patimasi, suntem ispititi de diavol. Atunci cand ne maniem, de exemplu, suntem foarte sinceri, credem toate cuvintele urate pe care le spunem. Suntem sinceri si cand suntem gelosi, invidiosi, nemultumiti si asa mai departe. Dar toate cuvintele pe care le rostim in astfel de stari nu ne reprezinta, desi sunt sincere, ci sunt manifestari ale patimii sau ale duhului necurat de care suntem ispititi. Astfel de iesiri, de "sinceritati" trebuie evitate pentru a pastra o relatie normala cu oamenii din jurul nostru. Aceasta inseamna a ne nevoi pentru dragoste.
Pe de alta parte, nu este om fara de gresala si de aceea, asa cum dorim sa fim noi insine iertati, sa iertam si noi pe altii. Oamenii sunt diferiti, diferite sunt caracterele, educatia, varsta, starea sanatatii si preferintele lor. De acestea toate trebuie sa tinem cont in relatiile noastre cu oamenii.
A-ti cere iertare sau a ierta la timp este o arta si expresia marinimiei si a experientei de viata. Ceea ce nu pot pastra oamenii din cauza iutelii sau a ambitiilor personale se poate repara prin iertare, prin intelegerea profunda a simpatiei realitatii ca toti suntem trecatori pe pamant, ca vine o clipa cand vom pleca din aceasta viata si toate gandurile si aspiratiile noastre nu vor mai fi. Vom merge inaintea Marelui Judecator, unde vom da seama de orice cuvant desert, de orice suparare desarta care ar fi putut sa fie anulata printr-o simpla intoarcere de gand. Cel care isi duce gandul catre sfarsitul sau si catre desertaciunea cautarilor si a ambitiilor omenesti rabda usor orice suparare, nu judeca si din aceasta cauza este un om "usor de purtat", un om placut. Astfel de oameni sunt si nu sunt prieteni cu toata lumea, pentru ca nu-si mai apartin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca si Dumnezeu, ca si dragostea.
Sursa: "A iubi inseamna a ierta" de Savatie Bastovoi
***
Părintele Savatie Baștovoi despre prietenia sfinților
- Poate exista o prietenie la distanță, sau poate rezista o prietenie la distanță?
Alea sunt cele mai sigure prietenii, alea durează cel mai mult. Nu ne vedem defectele, n-avem timp să ne certăm, să smiorcăim...
Sfinții se iubeau la distantă. Era unul într-un capăt și altul putea să fie în alt capăt și ei se rugau. Trăiau până la 90 de ani, până la 100 de ani și înainte de moarte veneau, se întâlneau, stăteau la un sfat și mureau cu pace.
Prieteni, haideți să vă spun despre o prietenie frumoasă,
cum am văzut eu una. Eram în chilie la Părintele Selafiil [cel orb] și
tot îl întrebam ceva. Părintele Selafiil e Bătrânul nostru de la Man.
Noul Neamț și a trăit până la 97 de ani; un om care 80 de ani i-a petrecut în mănăstire, toată viața
lui și-a dat-o lui Hristos. Si stăteam cu Bătrânul la sfat, dar
Bătrânul de vreo 20-30 de ani nu mai vedea. In timp ce stăteam noi la
vorbă, bate la ușă un frate și intră cu un părinte cu parul alb și bocancii mari. Era un părinte din Athos. Eu nu l-am mai văzut până atunci și nici nu știam nimic despre el. Fratele, care era ucenic la Bătrânul [Selafiil] spune: "Părinte, avem oaspeți!". Si el: "Da, dar cine e?". Si părintele care a intrat spune cu vocea lui mecanică: "Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!". La care Părintele Selafiil îndată a sărit cu glasul: "Arsenie! Vino încoa!". Nu l-a mai văzut de vreo 40 de ani, pentru că acest Arsenie, călugăr în Athos, care fusese în mănăstire la noi până
în anii '60, era ucenic Părintelui. Era cu vreo 20 de ani mai mic decât
el și i-a fost ucenic. Si, închipuiți-vă voi, 40 de ani au trecut,
oameni care și-au trecut viața, și vine din Sfântul Munte și intră în chilie, și numai zicând rugăciunea și Părintele a strigat: "Arsenie, ia vino încoa!" - Nici nu mai vedea de atâta vreme - "Ia vino încoa, ia șezi aici! Ce mai faceți voi prin Gradina Maicii Domnului acolo? Ce se mai aude, măi?". Ei, mai departe nu știu ce-o vorbit că noi am ieșit afară.
Dar asta vedeți, o prietenie și o dragoste care a rămas ca un foc toată viața.
Altfel decât vedeți voi, ce prietenii fac oamenii duhovnicești! - Oamenii lui Dumnezeu, oameni simplii, care acuma toți s-au mutat la Domnul.
Părintele
Selafiil, iarăși, stătea ușă în ușă cu un alt Părinte duhovnicesc,
Părintele Serghie (Podgornâi), care era arhimandrit, duhovnic și lume după lume
venea la el. Când erau mici, când el avea vreo
16 ani și celalalt avea vreo 8 ani și erau în mănăstire - Părintele Selafiil ne povestea: "Asta micu, trebuia să se ducă cu o găletușă de apă
la lucrători acolo, unde munceau. Si eu eram mai mare peste copiii
ăștia pe care îi puneam la treburi. Si, uneori, când nu mai ascultau,
luam vărguța și le trageam vreo două la fund". Si acuma ăsta era mare duhovnic, trecuse de vreo 80 de ani, și stăteau ușă în ușă. După
ce mănăstirile au fost închise la noi, unii au mers într-o parte,
Părintele Serghie a fost la Poceaev, Părintele Selafiil a stat la el în
sat într-o chilie și apoi s-au întors înapoi. Acuma Părintele nu mai
vedea de vreo câțiva ani. Si stăteau ușă în ușă. Si, ce gândesc
ucenicii? "Măi, dacă ei se cunosc de atâta vreme și stau ușă în ușă, hai sa le organizam o întâlnire". "Dar cum?", "Păi, uite, îl chemam pe Părintele Serghie la Părintele Selafiil, că uite, oamenii ăștia stau ușă în ușă, se cunosc de 80 de ani, și nu intră unul la altul". Părintele Selafiil nici nu se putea mișca. Si amândoi Bătrânii: "Ei, bine, bine, dacă ucenicii vor..." Noi ziceam că trebuie să se păstreze o prietenie, să se întâlnească oamenii, să stea de vorba, nu așa cum fac ei. Il aduc pe Părintele Serghie, îi dau un scăunel. Marele arhimandrit o făcut ascultare, că dacă au zis ucenicii că trebuie făcută întâlnirea...
Si s-au așezat amândoi pe câte un scăunel. Stau, stau, stau, ...stau,
stau, stau... Noi așteptam, ce-or să-și spună. Stau, stau, stau, ... La
care Părintele Sergie: "ce, gata?". Părintele Selafiil: "gata!". "Hai, mă întorc!". Si asta vă spun despre oameni care se iubeau foarte mult! Pentru că unii ar spune: "aveau răutate între ei și nu își vorbeau".
Părintele Selafiil dacă era orb, stătea pe scăunel și dădea cu bețișorul ăla și alt Părintele Varahiil, care nici o dată
n-o intrat în chilie în toți anii ăștia, stătea alături, era și el
trecut de 80 de ani, și ori de câte ori bătrânul bătea cu bățul, state
așa pe o parte, că noi nu ne dădeam seama, era bolnav, bătrân, și asta
venea de alături, punea umărul așa, și îl ținea, și atâta dragoste aveau
între ei, dar de vorbit nu vorbeau. Nu aveau nevoie.
Uitați prietenie de sfinți! De departe se iubesc unii pe alții, cu dragoste, fără să intervină în intimitatea celuilalt, fără să-l înțelepțească, să-i
spună, să-i arate. Se roagă unii pentru alții, se iubesc și dacă este
nevoie și mor unii pentru alții. Dar nu au nevoie de lucrurile astea
omenești.
Așa că sigur, se poate prietenie la distanță și dacă nu putem iubi la distantă nu putem iubi nici de-aproape!
PAGINI WEB:
- Ortodox Media, Conferinta Despre prietenei si sinceritate
- Doxologia, Adevărata prietenie
- ROF, Sfantul Ioan Gura de Aur despre crucea prieteniei si a dragostei intru Hristos
- ROF, Sfantul Ioan Gura de Aur despre dragoste si prietenie
- ROF, Omul este sarac pentru ca nu are prieteni adevarati si sinceri
- ROF, Prietenie - dragoste si adevar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu