Parintele Dumitru Staniloae ne aduce in atentie dorul ca remediu al uratului si ca actualizare a comuniunii

DORUL

 Intr-o lume lipsita de modele si repere, din ce in ce mai dezradacinata, si dorul este pe cale de disparitie - simptom al lipsei de comuniune, de intalnire in adanc intre oameni. 

Lipsa dorului poate vadi si o stare de impietrire; sufletul romanesc fiind imbalsamat in vesminte occidentale, omul nu mai stie sau nu mai reuseste sa acceada la miezul fiintei lui.

Dorul, omenia, bunacuviinta, ospitalitatea, chiar si simtul umorului, se inscriu pe coordonatele trecutului, fiind inlocuite in ziua de astazi cu indiferenta, smecheria, bascalia, dar cate si mai cate astfel de plagi leproase care musca din fiinta neamului nostru.

Intorcandu-ne insa privirea spre chipul neamului nostru, descoperim la Parintele Dumitru Staniloae, conturate in cartea "Reflectii despre spiritualitatea poporului roman" "unele dintre dimensiunile ethosului nostru", printre care se afla si dorul. De aici vom intelege ca descoperind dorul ne descoperim pe noi. Ne descoperim pe noi ca persoana dar putem spune acum, si ca ne descoperim pe noi, ca romani.

 ***

În dor, românul trăieşte simţirea intensă a legăturii în care se afla cu cei cu care a vieţuit la un loc, când e depărtat de ei. Dorul e simţirea acută a absenţei acelora din orizontul său, care poartă urmele lor, ce nu pot fi umplute de alţii. In dor se trăieşte o prezenţă suigeneris a celor absenţi; se trăieşte durerea absenţei lor. Dar chiar prin această durere se trăieşte, în acelaşi timp, un fel de neştearsă prezenţă a lor în conştiinţă. Absenţalor e un chin, pentru că nu e o absenţă totală, nu e o uitare. In dor omul e singur sau fară cel dorit, şi în acelaşi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de faţă în carne şi oase, ci e reprezentat prin dor. Dorul aduce şi ţine în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar şi o durere, deoarece chipul nu ţine cu adevărat locul celui absent şi dorit. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinţa celui ce doreşte la cel dorit. Dorul se iveşte pe neaşteptate, vine năprasnic şi fierbinte, vine ca vântul pentru că este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc, ca gândul. 

„O, bădiţă, bădişor
Nu-mi trimite atâta dor
Şi pe lună şi pe nor.
Trimite-mi mai puţintel
Şi vino, bade, cu el. ”

*

„Şi acesta-i doruţ mare,
M-ajunge, mergând pe cale.”

*

„Pe drumul de la Săcele
Vine dorul mândrei mele 

Şi-aşa vine de fierbinte
De-aş sta-n drumu-i, m-ar aprinde.“

*

„Dorul merge ca vântul
Şi dragostea ca gândul.”

*

Uneori dorul vine subţirel, de nici nu-l bagi de seamă. Dorul ara uneori o violenţa care dă celui ajuns de el sentimentul că se sfădeşte sub forţa lui. Nici un  gând nu poate scoate sufletul de sub obsesia lui.

„Treci, bade dealul încoace,
Că n-am dorului ce face:
Că nu-i dor ca dorurile,
Să-I omori cu gândurile;
Că-i un dor asupritor,

Când îmi vine, stau să mor. ”

Dorul e foc ce arde inima, e boală care îngălbeneşte pe cel în care se aşază şi-l usucă din picioare, îl face să plângă, îi paralizează orice activitate, îl poartă din loc în loc, nu-i mai dă odihnă, nu-l lasă sa lucreze, nu-l lasă să doarmă. Căci acela tot timpul se gândeşte la cel dorit. Dorul e ca un şarpe, ca un câine.

Dorul cel mai năpraznic este între cei ce se iubesc. Dar există un dor de părinţi, de fraţi, de sat, de peisajul satului, de ţară. 

„Jelui-m-aş brazilor
De doruţul fraţilor; 

Jelui-m-aş munţilor
De dorul părinţilor;
Jelui-m-aş florilor
De dorul surorilor.”

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezenta într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite. Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.

Am menţionat mai înainte fluiditatea stărilor sufleteşti proprie romanului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrară. Dar această trecere arată că fiecare din stările sufleteşti între care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealaltă. Cele mai extreme stări între care se mişcă ca între doi poli sufletul românesc sunt luciditatea şi duioşia. Faptul acesta face ca luciditatea să aibă în sine duioşia ca virtualitate care se actualizează repede sau duioşia să aibă o claritate străină de nota tulbure, haotică, violentă a sentimentalismului altor popoare. Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duioşie printr-o frânare reciprocă, când persoana iubită sau dragă e de fată, având în el o notă de bucurie. Dorul e duioşia distanţei. Dar e frânată şi ea de meditaţie. Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul român. In dor fulgeră o pătrundere deosebit de adâncă a calităţilor şi frumuseţilor persoanei dorite, tocmai pentru că această pătrundere e înaripată de duioşie.

Individualistul nu suferă de dor. Dar el nici nu a străbătut prin cunoaştere la esenţa cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct de vedere afectiv că este sau nu este cine va lângă el. El nu suferă de absenţa cuiva. El nu cunoaşte afectiv propriu-zis pe nimeni, decât pe sine însuşi, şi nici pe sine însuşi nu se cunoaşte afectiv, deci nu se are deschis în ceea ce este mai adânc şi mai uman în el. Dragostea lui, redusă la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferentă dacă se satisface cu o femeie sau alta. El duce o existenţă introvertită. Este interesat numai de el. Dar şi introvertirea lui se opreşte la un zid chiar în fiinţa proprie, dincolo de care nu poate trece.

In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului. Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atracţie de la distanţa asupra celui ce-l doreşte. Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea. 

Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un văl de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.

Cel ce doreşte se depăşeşte pe sine, dar se cunoaşte într-un mod mai deplin, pe când egoistul nu se vede decât pe sine, dar foarte ciuntit, căci nu e preocupat decât de satisfacerea pasiunilor sale.

Desigur, şi iubirea este o pasiune. Dar iubirea adevărată e mai cuprinzătoare decât pasiunea carnală, ca nu vede în fiinţa iubită numai trupul sau, cel puţin la început, e străină de pasiunea carnală. In faţa dorului se deschid dimensiunile indefinite şi indefinit de fermecătoare ale persoanei dorite. Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul transfigurează persoana iubită sau, mai degrabă, e ochiul care vede sau actualizează aura transfiguratoare care învăluie, de fapt, o persoană. O dată cu aceasta, dorul înseamnă o acută simţire a insuficienţei sau a imposibilităţii vieţii însingurătate. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii. In dor te descoperi fară să te realizezi. In el aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi.

Te doreşti mai mult după persoana cu care ai realizat mai înainte o comuniune îndelungată, pentru că în acea comuniune s-a descoperit căldura ei ca atmosferă necesară a existenţei tale. Simţi fiinţa dorită ca un fel de casă ontologică a existenţei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinţa ta, ca o condiţie a existenţei. Până eşti departe de ea n-ai odihnă, eşti pe drumuri.

Prin dor vine până la tine, de la distanţă, adierea căldurii familiare a persoanei cu care ai fost în comuniune. Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. In dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase. In dor se manifestă simţirea prezenţei reciproce e nedepline prin gând şi trebuinţa prezenţei reciproce depline.

Dorul răsare din comuniunea deplină realizată înainte şi din conştiinţa persistenţei acestei comuniuni, dar a neputinţei ei de a se manifesta deplin. Dorul e comuniunea virtualizată în tendinţa de a se reactualiza. Dorul prelungeşte comuniunea trecută în dimensiunea interioară a comuniunii şi menţine pe cei ce se doresc în această dimensiune, dar pe fiecare în acelaşi timp, în mod separat, în dimensiunea exterioară, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor în exterior.

Dacă relaţiile sociale formale reprezintă trăirea în exteriorul interuman, în afara dimensiunii interioare, dorul reprezintă trăirea exclusivă în interiorul interuman, în neputinţa actualizării ei exterioare.

Interiorul acesta e preţuit de cei ce au simţ pentru el. Poporul român are un dezvoltat simţ pentru el. Interiorul acesta reprezintă celălalt tărâm al umanităţii reale. Făt-Frumos, ca reprezentant al poporului român, aflător în dimensiunea exterioară, o duce pe aceasta în celălalt tărâm, căci acolo găseşte pe frumoasa Ileana Cosânzeana, partenera comuniunii profunde, ca să realizeze cu ea şi comuniunea pe tărâmul exterior, căci abia aici poate realiza cu ea cununia convieţuirii depline. Dar venirea lor la comuniunea pe tărâmul exterior e îngreunată de tot felul de piedici. Călătoria plină de peripeţii şi de primejdii a lui Făt-Frumos în căutarea Ilenei Cosânzene este o călătorie a dorului după fiinţa cu care s-a aflat mai înainte şi continuă să se afle în legătura iubirii, dar anumite împrejurări împiedică manifestarea ei în planul relaţiilor văzute. El călătoreşte pentru a o găsi şi pentru a o aduce de pe tărâmul relaţiei interioare a dorului, pe tărâmul relaţiei exterioare depline. El o caută, ea îl aşteaptă. Iar după ce se întâlnesc, doboară toate piedicile care-i împiedică de a reveni pe terenul comuniunii văzute, într-o consimţire şi împreună-lucrare deplină.

Despărţirea în planul văzut s-a datorat unei greşeli a unuia dintre ei sau a amândurora, sau intervenţiei unei forţe duşmănoase. Această despărţire declanşează dorul şi căutarea, şi aşteptarea reciprocă, şi toate oboselile, şi luptele, pentru a face posibilă trecerea de la comuniunea pur interioară la comuniunea deplină în planul relaţiilor exterioare.

Nu s-ar putea spune că avem aci, într-o formă populară, mitul platonic (de influenţă hindusă) al căderii dintr-o pleromă (plenitudine) anterioară a iubirii sau a unităţii în urma unei plictiseli de ea, şi întoarcerea din nou în ea, ca să-i urmeze o altă întoarcere. Iubirea anterioară n-a fost perfectată într-o nuntă; întoarcerea pe tărâmul relaţiilor văzute se încoronează prin nunta iubirii perfecte şi definitive.

Dorul pe care-l trăieşte atât de intens poporul român e pricinuit de imperfecţiunea oricărui început, dar şi de imperfecţiunea condiţiei noastre pământeşti. Poporul român aspiră prin dor şi încearcă să realizeze prin înlăturarea despărţirii comuniunea finală perfectă între cei temporar despărţiţi. Făt-Frumos, fiul de împărat, se căsătoreşte în bucuria universală a întregii ţări, a întregului cosmos, cu Ileana Cosânzeana, pentru o fericire fără de sfârşit. Iubirea sau comuniunea nu se termină printr-o moarte a perechii, ca în Tristan şi Isolda. Nu se termină nici cu plecarea definitivă a unuia dintre parteneri, ca plecarea lui Lohengrin, care face acest gest pentru că a trebuit, împotriva voii lui, să se descopere soţiei sale. Pentru poporul nostru, această ţinere sub acoperământ a identităţii proprii de către un partener în iubire e de neconceput, fiind contrară comuniunii iubirii şi luminii în care trebuie să se afle iubirea. Se dezaprobă şi în unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai când ea e forţată prematur de celălalt, înainte de a se fi realizat o desăvârşire în iubire şi în înţelegere; iar despărţirea provocată de ea se repară prin oboselile şi sacrificiile impresionante, însufleţite de dor ale partenerului care a forțat despărţirea.

Despărţirea stârneşte dorul, care augmentează iubirea, şi dorul se stâmpără în nunta finală. Dorul nu numai că reface comuniunea iniţială, ci o desăvârşeşte.

Intr-o piesă de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesă bizantină, pleacă. Dar ea, pornind după el plină de dor, după multe oboseli şi primejdii reuşeşte să-l regăsească, şi iubirea lor maturizată prin dor şi, devenită neclintită, se încheie în nuntă sau în unirea perfectă şi definitivă.

Dorul e un intermezzo, nu o stare definitivă. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neîncheiată prin unirea deplină, nici stingerea lui şi împăcarea cu eterna despărţire. Dorul ca un chin nesfârşit şi-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge şi-ar pierde din marca lui importantă în viaţa poporului nostru.

Sigur că sunt şi doruri care se sting, şi cei ce se doresc îşi găsesc, după o vreme, alţi parteneri în iubire. Dar aceasta se întâmplă numai în cazul unei iubiri care nu s-a consolidat, n-a prins rădăcini adânci. Dorul soţilor despărţiţi, al copiilor şi al părinţilor nu se stinge până nu e satisfăcut prin reîntâlnire. Şi cei ce au acest dor nu pot concepe că el va rămâne nesatisfăcut.

„Am să mor cu dorul lui”, „mă duc cu dorul lui în mormânt" spune mama care-şi dă seama că nu sunt perspective de a-şi revedea fiul înainte de moarte, afirmând prin aceasta că dorul nu o va părăsi nici când va muri. Dar când are perspectiva de a-l mai vedea, zice: „Dorul lui mă ţine în viaţă”. Dorul soţilor care a trebuit să se depărteze unul de altul pentru o vreme nu se stingea în trecutul poporului nostru printr-un divorţ acceptat cu inima uşoară, cum se întâmplă azi. Aceasta e o dovadă spre comuniunea adâncă, care îi lega pe soţi în concepţia poporului nostru. Omul occidental nu are un cuvânt pentru trăirea acestei legături care persistă atât de puternic, chiar când partenerii sunt la distanţă. Aceasta pentru că nu are trăirea atât de intensă exprimată de acest cuvânt, întrucât, datorită individualismului său, nu realizează comuniunea adâncă pe care o trăieşte poporul român. Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvânt, poate pentru că are sentimentul confundării cu toate, deci şi cu cei iubiţi, chiar dacă sunt la distanţă.

Tăria acestui sentiment al comuniunii care persistă chiar în condiţia depărtării spaţiale o manifestă poporul nostru în mulţimea cântecelor de dor. Cântecele acestea se numesc în acelaşi timp cântece de jale, căci în dor e o tristeţe, e o jale. Cântecul de dor şi de jale e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real. Germanul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo în cor, pentru același efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana. Căci solo lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie. Dar lucru ciudat: în cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţi, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor. Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fară să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând, pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun sau pe rând, dar persoana e legată de celelalte persoane.

Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru şi, poate, cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco- şi slavo- bizantină.

În dor, românul trăieşte faptul că insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine, chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă, cum simte ciungul mâna tăiată la locul ci sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, într-o prezenţă absentă. 

În dor, românul trăieşte structura dialogică a fiinţei sale, adresând cuvântul fiinţei iubite şi auzindu-i răspunsul; trăieşte faptul că nu poate exista fără acest dialog, că nu poate ieşi din acest dialog, dar, în acelaşi timp, trăieşte durerea că dialogul nu se realizează decât într-o lume a umbrelor. În dor, singurătatea e populată ca de o umbră de persoana iubită sau ca de nişte umbre de persoanele iubite, ca de nişte schiţe ale realităţii lor, dar nu ca de nişte schiţe desenate cu voia, ci ca de nişte schiţe care se ivesc şi stăruie si peste voia celui stăpânit de dor.

Nu ştim dacă omul poate realiza o singurătate absolută, lipsită chiar şi de aceste schiţe spirituale ale realităţii ce se impun obiectiv în orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii. Intr-o astfel de singurătate e posibil să i se arate omului umbra Satanei, atrasă de golul înfricoşător, vecin cu neantul, aducător de nebunie şi de sinucidere, cum s-a arătat lui Ivan Karamazov. Căci o astfel de singurătate e semnul lipsei oricărei iubiri în trecut şi în prezent. Intr-o astfel de singurătate i se impune unui individ în mod acut şi persistent întrebarea: La ce mai trăiesc cu şi care este rostul existenţei mele? In orizontul acestei singurătăţi absolute se trăieşte ceea ce se cheamă urâtul, golul îngrozitor. Este o singurătate care înspăimântă într-un mod indescriptibil. Parcă totul sare la tine. Chinul urâtului nu poate fi suportat multă vreme. Desigur, ne gândim la un grad intens al urâtului. Căci el are diferite grade.

E foarte semnificativ faptul că urâtul, în înţelesul de singurătate fără nici o lumină, e exprimat prin acelaşi cuvânt care indică contrarul frumosului, al omului frumos. Iar în cântecul popular, urâtul, în acest înţeles, indică pe omul tăcut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adică nu comunică o căldură sufletească, pe omul cu care nu poţi realiza o comuniune. El te lasă să te scufunzi în golul existenţei, să fii cuprins de sentimentul lipsei de rost şi de consistenţă a existenţei. 

„Urâtul din ce-i făcut?
Din omul care-i tăcut.
Ce i-ai zice, el tot tace;

Vezi urâtul cum se face.”

Dimpotrivă, dragostea se naşte din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea: 

„Dragostea din ce-i făcută?
Din omul cu vorbă multă.
Zice una, zice alta,
Şi dragostea iacă-i gata.”

Astfel, poate exista singurătate sau urât în societatea cuiva; când cineva ţi-i urât, nici nu-ţi vine să-i vorbeşti. Societatea unui astfel de om îţi deschide şi mai mult hăul singurătăţii. 

Boala urâtului e gravă, mai ales că nu e un dor care-ţi umple sufletul de chipul persoanei dorite. Dorul e un remediu împotriva urâtului, pentru că întreţine o nădejde. Singurătatea e un urât chinuitor când nu  e luminată de nici o speranţă, de nici un dor. 

Poporul român se dovedeşte - prin groaza de urât sau de singurătate şi prin trăirea intensă a dorului ca remediu al urâtului sau al singurătăţii absolute - un popor al comuniunii. In dor, o persoană trăieşte valoarea eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.

Sursa: Dumitru Staniloaie, Reflectii despre spiritualitatea poporului roman.

PAGINI WEB:

IPS Bartolomeu Anania: "Iti e dor de cineva pe care l-ai avut si pe care l-ai pierdut, sau de care esti departe"