Indreptatirea
Indreptatirea i-a scos pe Adam si Eva din Rai (Facerea 3, 12-13). Daca si-ar fi recunoscut greseala, Dumnezeu i-ar fi iertat si ar fi ramas in Rai. Dar asa, Adam s-a indreptatit pe sine inaintea lui Dumnezeu apoi a urmat indreptatirea Evei, iar dupa acestea caderea.
Indreptatirea impiedica sporirea duhovniceasca, indeparteaza Harul Dumnezeiesc de la noi si nu are nicio legatura cu viata duhovniceasca. Din clipa in care crestinul justifica pe cele nejustificabile, ridica un zid care il desparte de Dumnezeu si prin care intrerupe orice legatura cu El. Pentru ca temelia duhovniceasca a crestinului este recunoasterea smerita a greselilor sau cel putin neindreptatirea intru cunostinta atunci cand este vinovat si este mustrat.
Iar a nu ne indreptati atunci cand suntem invinuiti pe nedrept este cel mai bun lucru.
Cel care se indreptateste pe sine nu are odihna, pentru ca il chinuie constiinta, iar acest lucru ii arata ca este vinovat. Pentru ca poti sa realizezi ceva sau sa-ti atingi un scop cu viclesug si cu minciuna, dar acest lucru nu te odihneste si constiinta te chinuie.
Cel care se indreptateste pe sine pierde o parte din averea sa duhovniceasca, nu are odihna, nu simte bucurie duhovniceasca, ci numai intristare. Iar daca nu are dreptate si se indreptateste pe sine, isi aduna urgie dumnezeiasca.
Prin indreptatire, crestinul orbeste sufleteste si chiar daca ar omori un om, el asculta de diavol, care ii da dreptate si ii justifica crima. Ajunge atat de pretentios, incat vrea sa ia plata vesnica de la Dumnezeu pentru faptele sale rele. Dar daca nu se indreptateste, iar in sinea lui crede ca a fost nedreptatit, atunci este si mai grav. Pentru ca daca se indreptateste, va putea afla de la altii adevarul si astfel isi va recunoaste greseala si va putea iesi din inselare. Iar daca nu se indreptateste cu cuvantul, dar in sinea lui crede ca are dreptate, va ramane in inselare. Unui astfel de om, ca sa renunte la indreptatire, ii trebuie mare vointa si trebuie sa invete sa gandeasca corect.
Astazi, multi oameni le justifica pe toate prin indreptatire si se afla in afara realitatii, pentru ca indreptatirea este o talcuire satanica.
Este foarte greu sa discuti cu un om care se indreptateste si sa-l ajuti, pentru ca la fiecare cuvant al tau are una sau mai multe replici si este ca si cum ai vorbi cu in indracit.
Cel care se indreptateste nu are pace, este un om chinuit si-l are povatuitor pe diavol. El se chinuie ziua si noaptea gandindu-se necontenit cum sa-si indreptateasca greselile. Daca cel smerit se gandeste cum sa mai faca o fapta buna, cel care se indreptateste cauta tot timpul cum sa se justifice.
In orice fel ai incerca sa vorbesti cu un astfel de om, el se face judecator si nu poti sa-l indrepti. Este ca si cum ai vorbi cu diavolul. Un astfel de om care vine ca sa-ti ceara sfatul, oricat ai incerca sa-l faci sa inteleaga ca actioneaza cu egoism, ca este sub influenta diavolului si ca daca nu se va schimba, se va pierde, el iti va spune la sfarsit ca nu a inteles nimic. Mai fericit decat acesta este un om nepasator, care nu se framanta si nu pune nimic la inima.
Cel care se indreptateste se sufoca si se autodistruge. Insa lucrul si mai grav este ca uneori, cel care se indreptateste isi da seama ca se chinuie, dar din egoism nu vrea sa recunoasca acest lucru.
Omul care se indreptateste pe sine atunci cand greseste isi face inima sa locas diavolului. El crede ca duhovnicul este vinovat pentru ca nu-l intelege si nu vrea sa-l ajute. El, insa, are egoism satanic si penru un astfel de suflet duhovnicul nu are nici o raspundere. Cel care are egoism omenesc, chiar daca nu se poate smeri ca sa ceara iertare, cel putin nu cauta sa se indreptateasca.
Crestinul care se indreptateste, daca nu-si va zdrobi eul sau, va continua sa greseasca din ce in ce mai mult si se va distruge prin insusi egoismul sau.
Iar daca duhovnicul doreste sa-l ajute pe cel care se indreptateste si acesta staruie in greseala, cel mai bun lucru este sa faca rugaciune, ca sa-l lumineze si sa-l ajute Dumnezeu.
Asadar, indreptatirea se datoreaza egoismului.
Crestinul care are lucrare duhovniceasca gaseste intotdeauna circumstante atenuante pentru toti si tuturor le da dreptate, iar pe sine niciodata nu se indreptateste (nici atunci cand are dreptate). Totdeauna gandeste si spune ca este vinovat pentru ca nu foloseste ocaziile pe care le are ca sa se smereasca. Daca, de pilda, vede pe cineva ca pacatuieste, se gandeste ca el ar fi pacatuit mai tare daca nu l-ar fi ajutat Dumnezeu. In acest fel, se judeca pe sine, cel mai bun lucru pe care-l poate face crestinul, si priveste cu dragoste crestina pe aproapele sau.
"A zis un batran: de vei vedea cu ochii tai pe cineva cazand, indata zi: anatema tie, satano, ca acesta vina nu are! Si intareste-ti inima sa nu-l judeci pe fratele tau, ca se duce Duhul Sfant de la tine. Zi iarasi catre tine: precum acesta a fost biruit, asa si eu, si plangi si cere ajutorul lui Dumnezeu. Patimeste impreuna cu cel ce a patimit fara de voie, ca nimeni nu voieste sa greseasca lui Dumnezeu, ci toti ne amagim". (Din Patericul egiptean)
Aceasta este lucrarea duhovniceasca, sa-ti afli greseala si sa te constrangi pe tine, sa pui in mintea ta ca ai gresit mai mult. Altfel, vei fi luat prin surprindere si te vei indreptati si nu vei afla odihna.
Cel care se indreptateste pe sine nu sporeste duhovniceste si nici nu se odihneste launtric. Iar daca esti obisnuit sa te indreptatesti, dar apoi iti recunosti greseala si te pocaiesti, Dumnezeu te va binecuvanta pentru pocanta ta.
Daca ne vom observa pe noi insine, vom gasi multe neputinte si pacate, astfel incat il vom privi cu milostivire si dragoste crestina pe semenul nostru care greseste.
Din Patericul Egiptean aflam:
"Un batran sfant a vazut pe cineva pacatuind si lacrimand, a zis: acesta astazi a gresit, iar eu maine voi gresi. Si acesta se va pocai, iar eu nu ma voi pocai".
Chiar daca intr-o lucrare faci mult bine, dar pe urma o mica greseala; ti se face observatie, trebuie sa te smeresti si sa nu te indreptatesti pentru binele facut. Iar, daca atunci cand ni se face observatie, ne indreptatim imediat, acest lucru ne arata ca suntem oameni vechi si avem in noi vine cugetarea lumeasca.
Nu numai ca nu trebuie sa nu ne indreptatim, ci trebuie sa iubim si sa dorim nedreptatea ce ni se face asupra noastra. Cel care primeste nedreptatea este ca si cum ar lua o avere duhovniceasca si se bucura de ea.
Atunci cand cineva se indreptateste pe sine si crede ca ceilalti nu-l inteleg si sunt nedrepti si el este cel care sufera si este victima, greu va putea fi indreptat. Si lucru nefiresc este faptul ca, in timp ce el insusi a nedreptatit si este vinovat, tot el va spune ca ar fi primit nedreptatea, dar nu vrea sa fie osandit acela pe care l-a nedreptatit. Adica incearca sa se indreptateasca, isi inchipuie el, din dragoste, ca sa-si vina in simtire celelalt si sa nu se osandeasca. Sau incepe sa dea o gramada de explicatii ca nu cumva, zice el, celalalt sa inteleaga ceva gresit si sa se osandeasca.
Iata cat de fina este lucrarea diavoleasca cu cei care se indreptatesc.
Gandurile de banuiala
Gandurile de banuiala ne reprezinta cel mai mult pe noi si starea noastra duhovniceasca.
Daca mintea nu este curata, atunci gandurile pe care le avem vor fi deformate, conform cu patimile si temerile noastre. Pentru ca mintea nostra ne reprezinta, prin gandurile pe care le avem, mai mult decat am vrea noi. Din Parabola lucratorilor tocmiti la vie vedem ca Stapanul viei raspunde celor care carteau pentru ca au primit aceasi plata cu cei care au lucrat un singur ceas:
"Prietene, nu-ti fac nedreptate. Oare nu pentru un dinar te-ai invoit cu mine? Ia-ti ce este al tau si pleaca. Vreau eu ca acestuia de la urma sa-i dau cat si tie; oare nu am dreptul sa fac cu ale mele ce vreau eu?; sau este ochiul tau rau pentru ca eu sunt bun?" (Matei 20, 13-15).
Gandurile de banuiala ne chinuie si ne imbolnavesc, ne pagubesc sufleteste si trupeste. Suntem multi crestini care se chinuie si se consuma cu lucruri care nici nu exista si la care nici macat diavolii nu s-ar fi putut gandi.
"Daca vreodata se va adeveri un astfel de gand, inseamna ca de fiecare data se vor adeveri astfel de ganduri? Apoi de unde stii daca nu Dumnezeu a ingaduit sa se adevereasca acel gand, pentru ca celalalt sa dea examene duhovnicesti de smerenie" (Paisie Agioritul, Nevointa duhovniceasca).
Daca veti urmari cu atentie banuielile voastre, veti observa ca foarte putine sunt cele care se adeveresc si ca v-ati consumat, chinuit si imbolnavit in zadar. Insa Dumnezeu poate ingadui ca astfel de ganduri sa se adevereasca, pentru ca sa ne smerim si sa capatam experienta duhovniceasca.
Noi trebuie sa avem grija sa nu dam pricini de sminteala si de banuieli semenului nostru. Dupa cum ne invata Mantuitorul nostru Iisus Hristos:
"E cu neputinta ca poticirile sa nu vina, dar vai aceluia prin care ele vin; mai bine i-ar fi daca si-ar lega de gat o piatra de moara si s-ar arunca in mare, decat sa-i fie piatra de poticnire unuia din acestia mici" (Luca 17, 1-2).
Spre exemplu, daca cineva are ganduri rele despre noi, se poate ca noi sa-i fi dat pricina sau el insusi sa gandeasca patimas. Dar daca noi nu suntem pricina de sminteala, iar semenul nostru gandeste rau impotriva noastra, atunci sa slavim pe Dumnezeu si sa ne rugam pentru el.
Daca vrem sa scapam de aceste chinuri inutile, trebuie sa punem intotdeauna semne de intrebare fiecarui gand de banuiala pe care il avem, sa fim rabdatori si sa nu ne grabim sa tragem concluzii pripite. Si este nevoie sa facem acest lucru, pentru ca ne-am obisnuit sa privim toate cu ganduri rele ( de judecata asupra aproapelui, de mandrie, de slava desarta etc). Facand astfel, vom avea pace duhovniceasca, liniste sufleteasca si semenul nostru se va folosi.
Altfel, cu gandurile noastre cele rele si de banuiala ne vom tulbura, mahni, imbolnavi si vatama duhovniceste. De asemenea, vom avea o influenta rea, sufleteasca si trupeasca asupra aproapelui nostru.
Iar daca vom infrunta cu ganduri bune toate lucrurile cu care simturile noastre se intalnesc - tot ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustam si pipaim - vom vedea ca toate sunt intr-adevar bune.
De aceea, zic Sfintii Parinti, chiar de ai veda cu ochii tai ceva rau, sa nu gandesti rau, ca sa nu te vatami duhovniceste.
Sursa: Parintele Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox. Viata ca o praznuire duhovniceasca, Ed. Panaghia, Colectia "Rugul Aprins", 2013
PAGINI WEB:
Razboi intru Cuvant, INDREPTATIREA DE SINE – izolatorul cel mai puternic intre om si Dumnezeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu