joi, 14 februarie 2013

PS Longhin la Constanta: "toate cele ce le faceti, faceti-le cu dragoste spre slava lui Dumnezeu"


Conferinta sustinuta la Constanta 

in data de 10 februarie 2013


Cucernici parinti, cuviosi parinti, avem toata dragostea cereasca ca sa ne intalnim astazi aici impreuna. Sa spun ceva despre noi de bine, e greu de primit in suflet, pentru ca toti sunt, poate nu numai noi suntem aceeia, care facem ceva. Noi toti am fost chemati la o slujire dumnezeiasca, de cand omul se naste, de la leagan pana la mormant trebuie sa faca numai bine. Insa vrasmasul mantuirii noastre, care invidiaza neamul omenesc, invidiaza pe Dumnezeu, isi merge meru lupta - intre Dumneazeu si cel rau -, ca sa biruie toata lumea si sa ne indrepte spre rau. Insa ceea ce este mila lui Dumnezeu peste noi, care a revarsat-o in toata lumea, in tot poporul, care este si aici si pe pamant, exista ceva, ceea ce este suflet, ceea ce se pastreaza curat, si ceea ce ne face ca sa avem mila in suflet, ce a ramas din Dumnezeu.

Vedeti ca, daca suntem aici impreuna, aceasta arata ca in noi este ceva, am vrut sa ne intalnim sa vorbim despre o fapta buna pe care o facem toti impreuna, pentru ca eu de unul singur n-as fi putut sa fac niciodata ceea ce facem impreuna noi toti. Si Biserica noastra ortodoxa totdeauna a fost gata sa vina in ajutorul celor care sunt in greutate. Asa, dupa cum am vazut de multe ori si am auzit, si poporul roman care a auzit de alte tari, de alte necazuri, de suferinte, totdeauna a fost alaturi. Si cred ca cel mai milostiv si cel mai sufletesc este poporul roman. Pentru ca, am umblat mult pe pamant in intreaga lume, am intalnit diferite greutati, insa lumea noastra, poporul nostru este cel care totdeauna a raspuns intotdeauna da la suferinta si la greutate. Ati trecut prin multe greutati si v-a fost destul de greu.

Eu as vrea doar sa incep de acolo de unde mi-era dor de romani. Si nu odata am spus-o aceasta: ca voiam sa vad cum sunt romanii, ce fel de oameni, ce fel de vorba. Si desigur, noi multi ani am fost despartiti si mai continuam sa fim despartiti. Odata eram si cu trupul, dar astazi, doar pentru o sarma ghimpoasa care ne mai tine despartiti unii de altii, dar in schimb, schimbul de credinta, de dragoste, de unitate, a fost, este, si cred ca va fi pentru totdeauna. Si acuma cand ma aflu in mijlocul vostru, stiu ca sunt in Romania, ma simt ca la mine acasa, langa ai mei cei scumpi si dragi.

Si acuma daca as putea marturisi doar catva din experienta pe care o traim, sau din porunca dumnezeiasca pe care ne-a pus Dumnezeu sa o implinim - pentru ca El ne-a dat in grija noastra pe cativa copii din multimea mare de orfani care sunt astazi pe intreg pamantul, ca sa le alinam putin durerea. Si atunci cand alini durerea unui copil orfan, alini durerea lui Hristos, pentru ca Hristos nu este ca noi, de multe ori indiferent de ceea ce se pretrece in jur. Hristos este cu cei care sufera, Hristos este cu cei care se bucura, Hristos este cu cei care cad, Hristos este cu cei pe care ii ridica Hristos. Si, fara de El noi n-am putea face nimic. In schimb, noi avem si destula rautate de la vrasmasul diavol, care ne-a inrait prin viata pe care am trait-o, prin greul prin care am trecut. Au ramas niste brazde, niste rani in sufletele noastre, si omul ar fi gata totdeauna sa sfasie, sa faca rau, dar Hristos deodata trimite darul Duhului Sfant, inima se imblanzeste si incepi, fara sa-ti dai seama, ca tu lucrezi cu Hristos. Pentru ca noi, ca oameni, niciodata n-am putea. Raul l-am face, dar binele fara Hristos niciodata nu l-ar putea face nimeni. Numai cu Hristos il putem face. Insa, viata aceasta este destul de grea: "in lume necazuri veti avea". Si nu-i usoara viata, dar cum spunea Sfantul Serafim de Sarov, noi trebuie sa dobandim Duhul Sfant. El toata viata a cautat sa dobandeasca Duhul Sfant. Alti sfinti din alte tari, tot aceasta au scris-o: de a dobandi Duhul Sfant. Atunci cand Duhul Sfant traieste in noi, in inima noastra, atunci noi suntem impreuna lucratori cu Dumnezeu

Si cred ca si fratiile voastre de aici, daca va aduceti aminte de copilarie - eu stiu ca in Romania a fost candva tare greu de trait. A trebuit sa suferiti tare mult, si cineva a platit in vremurile acelea grele, prin inchisori, prin suferinte, prin necazuri, a platiti vremurile de astazi care sunt atat de frumoase. Libertatea de astazi este platita de cineva. Pentru noi a platit Hristos pe cruce, pentru pacatele noastre, pentru caderea omenirii, dar pentru vremurile acestea tot au platit sfintii Bisericii noastre Ortodoxe, care, stiti cum a fost, si cati au murit, si cati au suferit prin inchisori, prin suferinte, ca noi astazi sa traim fericiti. Ceea ce fac eu astazi cred ca este nimica pe langa ceea ce au facut sfintii Bisericii noastre, cei care au suferit torturile, chinurile grele, inchisorile grele, de a pastra credinta. Ca, daca n-ar fi pastrat ei credinta, noi cei tineri de astazi - ma refer la generatia de astazi, - niciodata n-am fi putut sa facem ceva fara credinta pe care ne-au lasat-o inaintasii nostri. Si de aceea ii multumim din suflet bunului Dumnezeu, si sa rasplateasca pentru credinta si suferintele celor care au facut ca noi sa fim fericiti.

Si acuma as vrea sa trec la ceea ce ar trebui sa vorbesc, si as vrea ca sa incep de la noi toti. Cred ca de multe ori in viata v-ati intrebat: de ce mi-e asa de greu Doamne? Eu am spus ca astazi nu mai vreau sa spun acest cuvant, si nici pe Dumnezeu sa mai vreau sa-L intreb, pentru ca nu sunt niste cuvinte adevarate. Pentru ca Dumnezeu spune ca da fiecaruia cat poate duce, insa de multe ori noua ni se pare ca ni se da mai mult decat putem noi duce, de multe ori parca am spune ca durerea noastra, suferinta noastra este mai mare ca la toti. Insa ne inselam de multe ori, iubitilor, pentru ca nu am ajuns acolo unde sunt suferinte mai grele. Eu de multe ori spuneam ca: tare mi-e greu, si nu mai pot! Si odata am mers la niste copii care erau fara maini si fara picioare, copii care stateau zacand in pat. Si am vazut o fetita de douazeci si trei de ani - spun fetita pentru ca era atat de mica, si picioarele erau incalcite pe dupa gat, mainile strambe si ea niciodata nu s-a ridicat din patul ei. Si cred ca la douazeci si trei de ani, cantarea poate zece kilograme. Si atunci, cand am vazut atata suferinta, durere si necaz... Si am avut ocazia sa mai vad o tanara de la noi din sat, care auzeam ca este batuta, si de doua saptamani era incuiata in casa si flamanda. Si apoi a ajuns la noi la manastire, ca sa o cautam pana la urma. Si a murit si s-a dus la cele vesnice. Si o intrebam de multe ori: esti suparata pe Dumnezeu ca stai in pat toata viata? Si ea nu putea sa vorbeasca, si incepea sa tipe si dadea din cap ca ea niciodata n-a fost suparata. Ea, tare este fericita.

Si atunici daca, ma intreb: cei care n-au calcat niciodata pe pamant, cei care n-au vazut niciodata soarele, cei care n-au stiut sa cuprinda o mama in bratele lor, sau sa cuprinda un tata, sa fie aruncat in sus de tatal, sa fie imbratisat si sarutat, cum pot spune eu, cand Dumnezeu ne-a dat atatea binecuvantari in viata, sa-L suparam de ceea ce se petrece intre noi?


Asemenea si eu am fost cel care a trecut prin multe in viata asta si nu vreau sa amintesc din viata, pentru ca de multe ori este greu sa-ti amintesti de greul pe care l-ai trait, si de multe ori doresti ca sa-l uiti. Insa de multe ori sunt intrebat de ce am devenit aceia? Insa, eu [am vrut ca] acesti copii orfani sa-i strang langa mine, sau mai bine zis sa-i starng langa Hristos, langa Maica Domnului. Hristos m-a facut sa fac aceasta, pentru ca El mi-a trimis crucea pe care mi-a dat-o, si-I multumesc astazi. Dar totdeauna intrebam: de ce Doamne? Atunci cand din toate casele, iarna era cel mai frig, iesea fum pe hoceag, ieseam afara in prag si-ntrebam: Doamne, de ce eu n-am niciun lemn sa pun pe foc? Dar nu-mi raspundea nimeni. Sau de multe ori, au fost cazuri in viata, cand doua saptamani nu aveam ce manca si mi-era rusine sa cer si plangeam, rabdam in casa. De multe ori trebuia sa iau o coaja de paine din burta de la soarec. O scoteam, o spalam, si o mancam cu lacrimi. Si tot intrebam: Doamne, daca mi-ai luat parintii, mi-ai luat tot ce-am avut, da-mi macar o coaja de paine sa pot manca, ca mi-e foame! Si nu ma plang de viata care am trait-o, ci de durerea ca l-am intrebat intr-una pe Dumnezeu: de ce Doamne asa mi-i de greu? 

Si as vrea sa ajungem la acea concluzie, ca prin ce ne-ar trece Dumnezeu, este spre binele nostru, si spre binele vietii noastre. Acuma am raspunsul! Acuma Dumnezeu imi raspunde prin cei 400 de copii. Daca eu aveam atunci mancare si haine, daca aveam caldura, daca aveam mama si tata, eu astazi nu aveam cei 400 de copii langa mine, ca sa ma bucur. Nu este greu deloc. Mi-i greu doar numai atata ca nu pot sa-i vad, cand sunt plecat de-acasa mai indelung, atunci mi-i tare greu si astept sa-i vad, sa-i intalnesc, sa-mi spuna tata, si sunt cel mai fericit atunci. Si nu stiu de ce Dumnezeu, mi-a dat atata fericire, atata bucurie, ca sa poti cuprinde langa tine un copil care nu are pe nimeni in lumea asta. Sa nu va temeti niciodata, dragii mei, daca va veni vremea, sa luati un copil orfan in casa voastra, sa stiti ca Dumnezeu atuncea inmuleteste dragostea, inmulteste painea, inmulteste mila. Ceea ce a spus prin cuvantul Domnului ca "Eu niciodata nu voi parasi pe orfan si pe vaduva", si ca ochii Mei totdeauna vor privi spre ei. Si daca vine un orfan in casa voastra, sau daca tu mergi si-i cauti, si faci o mila cu ei, ochiul Domnului este acolo, priveste, si niciodata nu-i lasa, si sa nu va temeti ca Dumnezeu toate le schimba. Omul se teme, are frica. Noi totdeauna am luat copii pe care nu-i lua nimeni. De multe ori ne inspaimantau: ce ai sa faci in viata? Si Dumnezeu asa de frumos le-a oranduit pe toate, ca toate sunt la locul lor si vedem cum Dumnezeu lucreaza.

Eram mic si am vazut un film. In filmul acela era o mama care si-a abandonat copilul, singurul copil. Mama era cazuta intr-o patima a betiei. Directoarea de la acel orfelinat a hotarat sa-l ia, sa-l infieze. El era acum mare, si l-a luat, si urma sa se casatoreasca, insa mama si-a revenit in starea ei de mama, ca mama tot mama ramane.

Niciodata sa nu vorbiti de mamele care-si lasa copiii, sau niciodata sa nu judecati atunci cand vedeti un copil orfan: ce parinti? ce copil bun, ce copil frumos! Cum a putut acea mama sa-l lase? Dumnezeu stie de ce! Daca n-ar fi fost pacatul la radacina, n-ar fi fost orfani. Si astazi n-ar trebui sa fie lupta cu orfanii: sa-i infiem, sa-i punem in familii, sau sa facem unele programe, ci ar trebui ca programul cel mai principal sa-l facem cu parintii, pentru a aduce o reabilitare in viata parintilor, de a-i ajuta, de a-i ridica, pentru ca de-acolo este pacatul. Daca infiem o mie de copii anul acesta, si nu ajutam parintii, la anul inca o mie de copii vor fi orfani. Se vor inmulti iarasi, dar daca vom ajuta parintii sa nu-si paraseasca copii, sa-si iubeasca odraslele scumpe, sa-i ajutam si noi ca Biserica, dar si Statul sa aibe un interes ca acei parinti sa aibe locuinte. Cum plang mame cu copii! Nu este o iesire din situatie sa luam copii de la sanul mamei, si sa-i ducem in orfelinate, ca nu au unde trai. Si ar trebui sa dam o locuinta unei mame, care atat de greu ii este! Noi am avut cazuri cand mamele au lasat copiii, s-au dus, au castigat un ban pentru un apartament sau o casa, si au venit, si-au cumparat apartamentul sau casa, si au luat copiii inapoi. Dar plangand i-au lasat, si plangand i-au luat inapoi.

Si am spus, dupa cum am inceput cu copii sa lucram in via Domnului, sa-i chemam, sa-i alinam. Va spuneam cat de mult lucru face acest lucru pentru a alina o durere, o suferinta. Asa s-a inceput viata noastra, cand am vazut primii copii, cand am venit la un orfelinat. Dupa cum v-am spus ca am vurt sa lucrez fara bani, dupa filmul acela care l-a aratat, si daca voi creste mare voi lucra la un orfelinat, dar fara bani. Si Dumnezeu, poate ca eram mic, dar mi-a ajutat in viata, ca fara bani sa facem acest lucru asa de frumos. Si stiu ca in filmul acela, mama plangea sub gard, dar directoarea o fugarea, pentru ca ea stia ca aceea este mama. Si ea a venit la lucru, sa muncesca acolo, numai sa-si vada copilul macar o data pe zi, dar atat dor ii era. Dar mama era pierduta, era cazuta in patima betiei, insa inima de mama tot inima de mama ramane pentru totdeauna, si chiar daca abandoneaza un copil, il lasa, o doare inima si tot se gandeste. Dar pacatul tot asta o face: ca sa fac cat mai mult rau pe acest pamant.

Si cand am intrat prima data in orfelinat, era ziua de Pasti, si copiii au intins mainile in sus si au strigat: mama. Noi i-am imbratisat, i-am sarutat, le-am adus cadourile, insa aceea era prea putin. Cand am iesit afara, ei s-au pus toti la fereastra si au inceput sa planga, si ne faceau din mainute la revedere! Si am vazut ca este prea putin, sa-i aduci macare, sa-i dai haine, sa-l ajuti  - este prea putin. El trebuie luat langa tine, sa doarma. Eu cand eram mic intrebam pe mama: mama eu cu cine dorm diseara? Pentru ca eram patru frati si intrebam cu cine dorm diseara, pentru ca asta o doreste copilul. Cateodata ai putea sa ramai si flamand, si dezbracat,  si in frig, numai sa o ai pe mama si sa poti spune durerea, sa poti spune ce mult poti simit dragostea ei, si toate celelalte se sterg. E greu! 

Ceea ce vad astazi in copiii nostrii, este doar lipsa, ca niciodata nu pot sa-i lamuresc, sa le spun, cum ar fi langa o mama, pentru ca eu am avut-o stiu ce inseamna asta, dar ei care n-au stiut-o niciodata, eu nu le pot spune. Chiar daca o parte mica din copii sunt aicea, ei stiu intotdeauna ca noi asa ii invatam, caci mama este undeva. Si asa este, mama este buna. Nicio mama nu este rea, daca le-a dat viata. Sunt alte mii de mame care n-au vrut sa dea viata copiilor, care am gresit, si i-am omorat. Este tot destul de greu, o crima destul de mare, si bine ar fi ca tot poporul sa se pocaiasca, sa revina, sa-si cera iertare, ca Dumnezeu e bun si milostiv. Si de multe ori prin nestiinta, prin greutatile vietii prin care am trecut, prin intunericul de la vrasmasul care l-a semanat printre noi, am facut mult rau. Dar mama ramane mama, si copiii nostri, de multe ori auzeam cand veneau crestini la noi in ospetie: ce fel de parinti? Cum de au putut sa-si paraseasca copii? Si i-am rugat sa nu vorbeasca acest lucru pentru ca presara o rautate, o neghina rea in inima copiilor. Mama este cea mai buna, si asa, de multe ori le spun copiilor: poate e flamanda mama ta astazi, poate o bate cineva, poate-i aruncata din casa afara, poate cauta la cosul cu gunoaie o buncata de paine ca sa o mance. Rugati-va pentru ele, ca lor le este greu, si Dumnezeu le va ajuta si poate vor reveni.

Si atunci cand am vazut ca copiii ne petreceau cu lacrimi si plangeau, si nu ne puteau lasa din bratele noastre am mers ca sa infiem doi copii. Am infiat doi copii, pe urma inca doi copii. Si vroiam sa va spun ca a doua oara am adus doi copii acasa, doi fratiori, din care unul trebuia dus in America. Pe cel mai bolnav a trebuit sa-l iau eu, si ne-am luptat si intotdeauna ma lupt ca familia, fratii, intotdeauna sa fie impreuna. Si este si un program la noi in Ucraina, ca  sa nu fie despartita familia. Macar cei care au putut sa ramana impreuna, sa nu-i desparta nimeni, pe cei care sunt frati si surori. Si m-am zbatut desigur ca a fost destul de greu, dar i-am adus pe amandoi copii, pe amndoi fratii, la noi la manastire. Unul dintre ei, avea un an si jumatate si inca nu vorbea. A fost viata destul de grea, dar cand a vazut icoana Maicii Domnului... el niciodata nu mai vazuse icoane pana atunci. Inca nu se dadea voie sa fie icoane prin casele de copii orfani, prin scoli. Si cand a vazut icoana Maicii Domnului, a ridicat manuta, cu degetul a indicat spre icoana, si a zis: mama! Noi ne-am uitat unii la altii, am inceput sa plangem, si pe urma inca mult timp n-a vorbit, insa el si-a cunoscut pe mama. Ceea ce a fost sub crucea Mantuitorului: "iata mama ta". Si de atunci pana astazi de multe ori am vazut acele minuni care s-au petrecut. 

Deci, ca sa vorbesc de-amanuntul nu-i nimanui de folos. Nu m-am gandit niciodata, cand am luat primii doi copii ca vom ajunge la 400 de copii. Imi doream intotdeauna copii. Adica, mai bine zis, sa alinam o durere, o suferinta, un plans, sa stergem lacrimile catorva de pe obraz. 

Si as da oleaca de atentie la copiii care sunt aicea cu mine de fata, pentru ca nu i-am luat sa venim la conferinta sau in Constanta. Ei erau pregatiti pentru Oradea. Invata acolo, la Manastirea Sfintei Cruci. Si am zis ca sa venim cu totii pe aici, si maine dimineata vor pleca la Oradea.

O fetita din ele, este una din cele patru. Si as vrea sa va povestesc cateva cazuri, cum au ajuns copii la noi. Am mers la o inmormantare, si dupa ce toata lumea s-a dus, a dat-o pe mama in groapa - avea 32 de ani -, tata nu aveau copii. Eu imi dezbracam vesmintele si m-am uitat: patru copii au ramas ingenunchiati pe moramnt la mama. Si toata lumea s-a dus. Rudele s-au grabit ca sa faca praznicul acasa. Nu si-a dat nimeni seama ca acei patru copii au ramas pe mormant la mama. Eu m-am intors inapoi si le-am zis: auziti, dar voi de ce nu va duceti acasa? Si au spus ca fara mama ei nu se duc acasa. Si am intrebat: voi mergeti cu mine, daca va iau la mine la manastire? Si s-au uitat, si au spus ca: da. Era iarna, destul de ger, era zapada afara, si ei erau in niste ciubotele de guma fara coltunasi. Desigur, daca mama moare, nu se mai uita nimeni daca esti incaltat caldut, daca esti satul. De aceea as vrea sa rog toti copiii, care aveti parinti, sa pastrati parintii vostri, ca daca moare mama e destul de greu daca nu o mai ai. Daca numai te intreaba, daca ti-e greu, daca te doare, ce sa-ti fac? Dragul mamii... e un cuvant care alina orice durere si orice suferinta din viata noastra. Si i-am luat la manastire. Un copil tine ceva sub subtioara. Am intrat pe acasa, toti mancau, stateau la masa, nu se gandea nimeni la copii. Si el a luat ceva si a ascuns sub hainuta. Si i-am zis: ce-ai luat acolo? Vezi, lasa acasa, nu lua nimica cu tine. Si el a scos de acolo un cadou pe care mama candva i l-a dat, si el a inceput sa planga si a zis: acesta mi-a dat mama mea. Atata i-a mai fost ramas: o amintire pe care n-a vrut s-o piarda niciodata.

Alta fetita care e cu mine aici, mama ei zacea. Statea pe pat si nu putea sa se ridice din pat. Si fetita, nu tin minte cati ani avea, ca mama, inainte de moarte a spus: vreau ca copii mei sa ajunga la manastire. Si sotul, destul de bun, om credincios, a implinit rugaciunea mamii, care a fost inainte de a muri, si a adus copii la noi la manastire. Fetita s-a urcat pe scara in pod si a dat sa coboare, si s-a agatat de cui. Era un cui batut in scara si rochita, sau hainuta, s-a aninat in acel cui si a stat pana seara in ochii mamei. Mama se uita la dansa, si striga in casa, dar nu o auzea nimeni, si pana sera a stat fetita in fata mamei intu aceasta suferinta. Despre ceilalti cred ca nu mai spun nimic. Unii dintre ei stiu cine sunt acei copii, cat au suferit, si n-as vrea ca sa le aduc o aminitre de durere din viata. 

Dragii si iubitii nostri, Dumnezeu a zis: "ceea ce faceti celui mai mic al Meu, Mie imi faceti". Cand dai o bucata de paine, lui Hristos i-o dai, cand imbraci un om gol, pe Hristos il imbraci, cand ii dai apa celui insetat, lui Hristos ii dai sa bea apa, si de aceea toate cele ce le faceti, faceti-le cu dragoste spre slava lui Dumnezeu. Si eu ma bucur astazi ca am putut sa impartasesc ceva, cat de putin. Cred ca niciodata n-am mai stat, si nici nu-mi doresc sa stau de vorba, chiar si cu jurnalistii. Filmul care s-a facut la noi la manastire, am fost impotriva lui, dar acum zice ca mult popor se intoarce. Au inceput sa ia copii prin acel film, sa infieze. Am fost acuma in Rusia la sobor, la Sinod, si acolo tot mi-au spus arhierei, ca sunt manastiri care au luat cate 40-50 de copii, au inceput toti sa lucreze, si chiar ca Patriarhul nostru, Kiril, a facut un program ca Biserica sa fie in ajutorul copiilor dar si a parintilor. Cand copiii nu mai au niciun ajutor sa fie luati in anumita casa facuta, pentru reabilitare, si asemenea si parintii luati, sa le gaseasca servici, sa-i ajute, sa revina inapoi pe o cale mai dreapta, si apoi sa-si ia copiii in casa. Sa nu ne grabim, sa lipsim de dreptul de parinti, ca stiti ca acuma asa mergem mai mult, o politica rea, ca copiii sa fie luati cat mai repede de langa parinti. Niciodata! Chiar mama fiindca e betivanca, in bautura cazuta, tata, sau mama, ei raman de multe ori parinti, dragii mei. De multe ori am avut ocazia si am luat copii, si ei plangeau si le era dor de mama, pentru ca simtul acesta care este in inima lor, in sangele lor, in suflarea lor, nu-l poate schimba nimeni, sa stit.
 
A fost odata o intamplare, cand o fetita m-a intalnit - avea saisprezece ani-  m-a intalnit in ograda, la casa noastra unde traim, si a spus: tata, tare mi-e dor de mama! Dar niciodata nu m-a intrebat pana atunci de mama. Si a inceput sa planga, si a spus: tare vreau ca sa o vad! Si am spus ca mergem, vom cauta-o, vom gasi-o. Dar tatal, in timpul acela, ii taia gatul cu cutitul, mamei.  Deci copilul care nu stia unde e mama, a simtit ce se intampla, durerea. Deci vedeti, tot mama ramane. Si acea durere, si dragostea de mama, si suferinta se poate alina. Desigur, mama au ingropat-o, tatal este la inchisoare, si copiii il cerceteaza. O data pe an mergem impreuna cu ei la tatal, pentru ca el plange si spune ca nu stie ce-a facut. Era beat, si cand s-a trezit a vazut ce-a savarsit. Si, sa stiti, ca asa este. Cand vine timpul de un pacat, diavolul, intuneca mintea omului, si apoi dupa ce trece starea aceea, multi spun: mai degraba nu ziceam, mai degraba nu faceam. Dar vedeti ca, in clipa aceea, atunci te impinge vrasmasul. Si el intuneca mintea omului, si dupa ce-ai savarsit spune: uite ce-ai facut. Si ramai numai tu cu Hristos mai departe ca sa plangi, sa te rogi, si sa rascumperi.

Eu as vrea [sa ma opresc] aici, si multumesc tuturor celor care ne-au ascultat. Si eu il rog pe bunul Dumnezeu ca sa va dea multa bunatate in suflet. Sa-i cautati pe orfani, sa stiti ca ei sunt niste copii nevinovati, si ei nu s-au cerut nascuti in lumea asta. Totusi s-au nascut din dragoste, si totusi Dumnezeu le-a dat viata. Nimeni nu poate veni in lumea asta daca Dumnezeu nu binecuvinteaza, nu da suflet si nu da viata, de-acolo din mitrasul maicii noastre, de unde ne-am aflat,  si am venit la viata asta.

Si Dumnezeu sa binecuvinteze pe toti,  sa va ajute ca in continuare sa aveti bucurii duhovniesti. M-am bucurat nespus de mult ca am poposit aici la Constanta, si desigur v-au adus multa mangaiere sfintele moaste, pe care vi le-am adus. V-ati inchinat si va veti inchina si in continuare in noapte asta, dar va asteptam la noi, si vrem sa va spunem ca va iubim. Si nu uitati ca aveti frati si dincolo la Cernauti, in Ucraina, dar sa veniti, va asteptam intotdeauna cu cea mai mare dragoste, si ne bucuram ca suntem romani, avem acelasi sange, avem aceeasi credinta, dar cel mai mult ca suntem ortodocsi, si avem un Dumnezeu care atat de mult ne iubeste. Amin. 

Intrebari si raspunsuri


- Va rugam sa ne spuneti cateva cuvinte despre Sfantul Longhin.

- Sfantul Mucenic Longhin a fost sutasul care era cand Mantuitorul Hristos isi purta crucea, si, cand a ajuns, cand a fost rastignit, cand s-a intunecat cerul, cand s-a despicat muntele Golgota, cand a vazut minunile care s-au petrecut, el a zis: “cu adevarat Acesta este Fiul lui Dumnezeu“. Si a fost apoi decapitat. Capul a fost aruncat la gunoaie, si o femeie, care era oarba, a fost dusa, a cautat capul Sfantului Longhin si cand l-a aflat, ea a vazut. Si prin fericire, anul acesta, Biserica Ierusalimului mi-a facut un cadou, care a fost sfintele moaste ale Sfantului Mucenic Longhin. Si atat de mult m-am bucurat, si nu am putut ca sa nu le aduc, sa va bucurati si voi, sa va inchinati la Sfantul Mucenic Longhin.

- Prea Sfintia voastra, vorbiti-ne despre lucrarea Oastea Domnului. Cum si cand v-ati apropiat de Oastea Domnului?

- A fost o rascruce in viata. Eu trebuie sa fiu deschis, si trebuie sa vorbesc destul de deschis, pentru ca multi ma cunosc, si inaintea lui Dumnezeu trebuie sa vorbim adevarul. In viata mea a fost o rascruce, si de multe ori mi-e rusine sa vorbesc, sa o spun. Am ramas un copil singur in lumea asta si aveam mare nevoie de Dumnezeu. Mi-era tare greu si nicaieri nu puteam gasi alinare. Din toata lumea asta, numai in biserica ma simteam bine. Parca peretii bisericii ma inveleau, ma cuprindeau. Si cand mergeam acolo, puneam o lumanare in biserica, plangeam, ma rugam, si veneam atat de fericit acasa si-mi doream intr-una parca sa raman in biserica si sa nu vin acasa.

Insa, au revenit niste oameni de alte culte in viata mea, si eu nu aveam pe nimeni, eram singur, si nu stiam adevarul – pe care cale trebuie sa o apuc ca sa ma mantuiesc-, dar imi doream foarte mult mantuirea. Si cand umblam la Martorii lui Iehova la adunari, cand umblam la alte confesiuni, la baptisti. Desigur, aveau o purtare frumoasa, imi placea cum se purtau, cum vorbeau, insa tare ma durea in suflet cand nu se vorbea de Maica Domnului si nu-si faceau semnul sfintei cruci. Si ma grabeau ca sa ma botez, si eu le spuneam ca vreau sa inteleg, ca doua lucruri nu le inteleg. Botezul, eram de acord, ca, intr-un fel, fiind copil nu prea intelegeam toate, [si] eram de acord. Insa cu sfanta cruce [nu eram de acord sa o las], caci mama mi-a pus degetele ca sa ma insemnez cu semnul sfintei cruci si cand ne culcam. Si a ramas ceva de mare pret in viata mea, si nu puteam sa renunt la cruce si la Maica Domnului. Ca, dupa cum am spus, ca de multe ori cand mi-era greu in casa, mai ales seara, de multe ori cand trebuia sa ma culc, se intuneca afara si tare greu imi venea sa ma culc, si aveam o greutate pe suflet, si aveam o frica sa ma culc in casa. Si luam cartea necanonica Visul Maicii Domnului si Patimile Mantuitorului. Le citeam, le aveam ca o mangaiere, si parca simteam de fata pe Maica Domnului. Si ma culcam apoi, si dormeam pana dimineata atat de linistit! Si asta m-a facut ca pana la urma nu puteam sa ma despart. Si pana la urma am ajuns la concluzia ca trebuie sa ma botez si toate celelalte mi se descopera, si de Maica Domnului si de Sfanta Cruce, stiti cum este invatatura. Acuma avem multa tarie, dar mi-e rusine sa spun de incercarea de viata pe care am avut-o. Si am vrut sa ma despart de Biserica, sa trec la Martorii lui Iehova. Ei se tineau cel mai mult dupa mine. Baptistii veneau; venea tineretul acasa, cantau frumos, spuneau frumos, insa nu vreau sa judec pe nimeni mai pe urma dupa faptele lor. Desigur ca, atunci cand ne aratam – si eu acuma, cand stau in fata voastra, ma credeti poate ca un sfant – dar suntem toti niste pacatosi nevrednici si ar trebui ca Dumnezeu sa fie cel mai presus, si Dumnezeu sa fie aici cel mai mare, si atentia toata sa o dam Domnului Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, Maicii Domnului, tuturor sfintilor, pentru ca ei merita toate. Noi nu meritam nimic in lumea asta, decat mila lui Dumnezeu pe care sa o cerem, sa ne ierte si sa ne ajute.

Si m-am dus ca ultima data la biserica, a doua zi, ca sa-mi iau ramas bun de la biserica. Asa m-am gandit eu, ca un copil. Si am intrat, si toata slujba am netezit peretii la biserica, si spuneam: eu de-amu nu mai vin niciodata la tine. Eu ma duc pentru totdeauna de aici. Ma uitam la sfintele icoane, si ziceam: de acum niciodata nu am sa va mai vad. Si am inceput sa plang in biserica. Asa de rau imi parea ca ma despart de biserica pentru totdeauna. Asa am socotit atunci, asa cum va despartiti de mama, asa de biserica imi era greu sa ma despart. Si dupa ce am iesit din biserica, am mai sarutat o data usa bisericii, si am spus ca: de acum niciodata nu mai vin aici la tine.

Adica, vorbind drept, de multe ori noi cautam sa vedem pacatele unui preot sau neajunsurile lui si sa luptam impotriva lui Dumnezeu si a credintei, a Bisericii. Orice preot este luat din mijlocul poporului, spune la Evrei, capitolul cinci, ca sa aduca jertfe pentru pacatele poporului, cat si pentru ale sale insusi, pentru ca si el este un om plin de neputinta. Si niciodata sa nu judecam. Eu, ce am luat in viata mea, si va indemn si pe voi. Voi cum vreti, asa faceti, dar eu niciodata in viata nu mai vreau sa judec pe nimeni. Pe nimeni! Nu numai pe preoti, nici pe mireni! Pe nimeni in lumea asta, nici de alte credinte. Vreau ca toata lumea sa se intoarca la adevar. Asta ma rog lui Dumnezeu ca sa ajute pe fiecare sa cunoasca adevarul.

Am ajuns la poarata bisericii si am zis: astazi fac pentru ultima data semnul sfintei cruci, si de acum ma duc de aici. Si dupa ce m-am inchinat, m-am intors, si cineva a spus ca: uite, ce mai umbla si nebunii astia printre casa. Erau cateva batrane si cativa oameni. Si eu am intrebat: dar cine sunt acestia? Si a zis: pai, uite vin la biserica dimineata, dar dupa-amiaza se mai strang prin casa si canta, nu stiu ce fac acolo. Dar eu seara am ingenuncheat si m-am rugat asa: Doamne, e o rascruce grea in viata mea si eu nu stiu unde s-o apuc. Tu stii Doamne ca eu n-am pe nimeni. N-are cine sa ma invete, sa-mi arate calea pe care sa ma duc. Ajuta-ma Doamne, si nu ma lasa!

Si atuncea am mers dupa ei si am ajuns la casa unde ei s-au oprit. Era hramul. Ei au intrat in ograda si eu am ramas la poarta. Mi-a fost rusine ca sa intru. Si ei s-au uitat in urma, si mi-a zis unul: mai baiete, dar ce faci? Nu vrei sa vii si tu cu noi incoace? Zic: as vrea! Si am intrat in casa. Un om dintre aceia care erau s-au rugat. A spus rugaciunile incepatoare, Tatal nostru, si in continuare s-a cantat Maicii Domnului: Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, a Domnului Hristos, cu multa bucurie, noi te slavim frumos. Pentru ca era Nasterea Maicii Domnului atunci. Si apoi au cantat o cantare Sfintei Cruci: Sfanta Cruce parasita. Si apoi au cantat cantarea Sfintei Veronica: Mahrama. Asa canta Sfanta Veronica in Rai. Si in timpul acela am vrut ca sa strig la toata lumea ca sunt cel mai fericit, ca am gasit ceea ce aveam nevoie. Aceia erau cativa crestini din Oastea Domnului. M-am alipit [de ei].

Seara au venit cei din secta ca sa ma ia la botez, sa ma boteze, si eu le-am spus ca eu am gasit adevarul. Astazi Dumnezeu mi l-a descoperit si eu raman mai departe si cu Biserica, calea mantuirii, cu Hristos, si avem mantuirea aici. Ei mi-au spus ca diavolul m-a intunecat si nu stiu ce fac. Dar eu i-am spus ca eu m-am rugat aseara lui Dumnezeu, nu la diavol, ca Dumnezeu sa-mi arate calea, si uite ca Dumnezeu a scos astazi niste oameni in calea mea, si acum vreau ca sa raman aici, in Biserica. De atunci am cunoscut Oastea Domnului si ma bucur mult, si un singur lucru pe care li-l doresc: sa ramaie in invatatura Bisericii. Asa Parintele Iosif Trif a spus, fratele Traian Dorz: daca va vor fugari din Biserica, voi sa ramaneti sub streasina Bisericii, dar de aici sa nu va duceti nicaieri caci numai aici e mantuirea. Deci, daca am ramanea dupa acea invatatura, pentru ca multi s-au departat de la adevar, iar fiind de la Oastea Domnului au inceput sa creada altfel, sa urmeze altfel, si de aceea uneori au adus multe necazuri Bisericii noastre.

- Cum vedeti slujirea ierarhilor cu catolicii. Ce trebuie sa facem noi in aceasta situatie?

- Eu cred ca fiecare avem partea lui de gandire, avem dreptul de a alege, dar Biserica noastra niciodata n-a dat voie ca sa slujim impreuna. Dar, ca oameni, eu am spus: eu si pe sectari ii iubesc, orice confesiune eu o iubesc, pentru ca ei sunt oameni, faptura lui Dumnezeu. Si-i un pacat, dragii mei, atuncea cand eu nu urasc invatatura gresita, dar urasc faptura lui Hristos, ca pe om, chipul lui Dumnezeu il urasc. Si noi, pentru alte confesiuni trebuie ca sa avem o stima spre ei, sa le dam mancare, sa le dam imbracaminte, daca au nevoie de ajutor sa mergem. Dar, ca credinta, eu cred numai intr-una, in credinta ortodoxa, pentru ca numai aceasta credinta eu o vad mantuitoare, care nu s-a departat. Daca numai noi ca oameni gresim, Biserica nu greseste niciodata, nici Hristos. Eu iubesc numai o cale ca sa am, dar pentru ceilalti ma rog sa vina in adevar, aicea unde sunt. Nu pentru ca sunt eu ortodox, ci pentru ca aici am vazut adevarul pe care Dumnezeu l-a descoperit si pentru ca avem atatea marturii.

Nu vad bine deloc slujirea impreuna [cu catolicii si alte confesiuni]. Pentru mine ecumenismul nu este primit.

Daca ma lasati inca un pic ca sa vorbesc… Sfintii Parinti, ei n-au mers niciodata la un pas gresit in viata. Pentru asta au fost pedepsiti, au fost omorati: pentru ca ei nu voiau sa incalce canoanele Bisericii noastre. Si acum, tot la Soborul [Sinodul] care a fost acuma in Rusia, au spus ca ramane un dialog intre catolici si ortodocsi, dar nu slujire impreuna sau ecumenism. Un dialog! Si atuncea [catolicii] ne-au dat o propunere, Bisericii Ortodoxe Ruse, ca episcopii, noi ca episcopi, sa schimbam oleaca statutul in Biserica noastra Ortodoxa, si episcopii sa fie capii Bisericii, iar nu Hristos. Deci cine poate sa mearga la asa ceva?! Cum putem sa-L dam pe Hristos jos, sa-L impingem intr-o parte, ca eu sunt aici?! Noi trebuie sa stam aicea sub masa si Hristos sa-L punem, sa ne uitam cu frica la El. Deci toate lui Hristos se dau, El conduce Biserica, El este capul Bisericii. De aceea imi cer iertare, si cred ca m-ati inteles.

- Exista niste raporturi in societate, si niste influente care duc la avort. Asadar televizorul da o educatie senzuala asupra copiilor, rezulta desfranarea si necredinta, rezulta avort si copii orfani. Cum putem scapa copiii si tinerii care devin, sau vor deveni parinti, de acest cerc vicios?

- Eu cred ca as vrea sa va intreb pe toti, care sunteti aici, in sala asta… Cred ca ati avut toti mame – cum credeti fratiile voastre ca au fost mamele voastre? Deci, cei care sunt aici ce ar putea spune? Eu personal, atat pot spune: mama mea a fost o mama foarte cuminte. Asa spun de mutle ori la frati, la manastire, si poate ca ei nu ma inteleg. De cate ori vad paine, spun ca mama mea cocea painea cea mai frumoasa, cea mai buna paine. Chiar acum doua zile in urma mancam niste curechi [varza] murat si am spus ca mama mea asa de bun facea curechiul, eu n-am mai mancat de atunci niciodata asa curechi murat cum facea mama mea. Si toate cele care sunt frumoase si bune, un copil atat de frumos le poate vorbi despre mama.

Eu, acum, uite vedeti, parca in mana mea simt fata mamei. Atat de mult timp a trecut de atunci pana acuma. Eu simt gingasia ei, eu parca vad ochii ei, fata ei, si totdeauna am de spus tare mult [numai de bine]. Eu de mama niciodata n-am gasit nimic sa spun de rau. Chiar daca altii poate au vazut ceva rau, eu niciodata n-am vazut. Daca ei au fost asa, ne-au crescut pe noi, de ce noi sa nu crestem asa copii nostri? Noi ne-am indepartat fratilor de la bunul simt, de la credinta. Eu stiu ca eram patru frati si mama ne spunea un cuvant pe care-l repeta de multe ori in casa: cand veti creste mari, va rog tare frumos, sa nu-mi faceti carne pe lumea cealalta. Adica era vorba despre avorturi, ca sa nu-i facem carne pe lumea cealalta.

Dar nu putem invinui pe nimeni. E tare greu acest pacat. Pentru ca una, omoram viata pe care i-a dat-o Dumnezeu, dar al doilea, ca-i dam la intuneric. Ei n-au vazut lumina acestei vieti, n-au vazut lumina Duhului Sfant, Sfantul Botez. Deci atat de greu este fratii mei! Si cred ca ar trebui mai multa legatura duhovniceasca. Este o frica.

Acuma, desigur, modernismul acesta care a iesit cauta sa avem un copil-doi. E o casa trista fratii mei. Ai un copil. Daca se intampla ceva in viata cu el, cu cine ai ramas pe urma? Deci niciodata noi nu ne gandim, nu ne dam seama, si undeva noi cred ca vrem un libertinaj, ca noi sa traim mai usor, sa n-avem grija de copii, sa-i spalam. Si de aici saraceste dragostea parinteasca. De aici se incepe toate.

Odata, la noi in casa, a fost un caz cand mama a trebuit sa mearga la munca pentru o luna de zile mai departe; la noi in tara, dar la cateva sute de km. Si legea de stat era destul de stricta, ar fi zis ca ne-a lasat, dar ne-a lasat la o matusa de-a noastra, ca sa ne ia de imbracat si sa ne pregateasca pentru scoala. Si voiau sa ne ia la Stat. Si noi plangeam toti ca o asteptam pe mama. Si cand a venit mama acasa, peste o luna de zile, asa a spus: cat traiesc pe fata pamantului, daca murim de foame, murim de foame! Si eu niciodata nu ma mai duc. Voi nu stiti ce suferinta am avut eu, cat dor! Si ne dezbraca si ne saruta si picioarele, si burtica, si fata, tot timpul ne saruta de dorul pe care-l avea dupa noi.

Acuma daca o mama isi lasa copilul… Au fost cazuri la noi cand avea copilul trei luni si [mama] s-o intors cand avea sapte ani, pentru ca n-a putut sa legalizeze documentele unde a fost in alta tara. Si cand a venit acasa copilul fugea de mama. Deci nu poate sa fie asta raceala intre noi. Toata familia trebuie sa fie impreuna. Niciodata nu este bine, unul merge si altul ramane. Mergem impreuna, venim impreuna. De aici se incepe raceala aceasta si in legatura intre mama si copil. Noi acuma vedem ca nu mai avem nevoie, ne-ar incurca copiii acestia in viata. Dar voi nu stiti cata bucurie v-ar putea aduce! Si care v-ati hotarat sa omorati copilul prin avortare, acela ar putea ramane la patul tau mama, sa-ti ude buzele, sa-ti aline durerea, si sa te petreaca dincolo in vesnicie. Cel care te-ai hotarat ca sa-l omori. Sa nu-i omorati, dar care aveti acest pacat, aduceti pocainta din timp, cat o puteti ca sa aduceti in fata Domnului.

- Puteti sa ne relatati cateva vindecari minunate printre parintii sau copiii pe care ii cunoasteti?

- Vindecari au fost multe, si cu copiii nostrii, si cu altii straini. Dar nu pentru ca e la noi. Si in Romania, si azi aici, daca cineva se roaga din suflet, se poate vindeca orisiunde. Darul lui Dumnezeu este daruitor bogat si unde-l cheama Dumnezeu acolo se petrec multe minuni.

As putea doar sa va marturisesc un caz din cele multe. Cu SIDA s-au vindecat multi copii. Medicina, desigur ca nu recunoaste, pentru ca spune ca asa ceva nu se poate. Dar avem actele care sunt date, copiii s-au vindecat si au dreptul sa se joace cu ceilalti copii, si de a trai impreuna. Acuma e altfel. Atunci când s-a început această boală grea, se temeau de posibilitatea ca prin mâncare şi prin apă să se poată îmbolnăvi, dar acum ştim cu toţii că nu este aşa de uşor de îmbolnăvit, avem 82 de copii cu SIDA, dar 7 dintre ei s-au vindecat şi de ceilalţi nu ştim cum va rândui Dumnezeu.

A doua vindecare a fost când doctorul a venit seara, iar un copil de doi ani avea două cancere. Sufla foarte rar de acum, iar doctorul a spus să-l lăsăm acasă. Noi suntem împotrivă să-i lăsăm la autopsie, să-i taie, să scoată din ei, să arunce… Dacă a murit, lăsaţi-l aşa. Nu-i bine lucrul ăsta. Şi au zis că dacă îl iau la spital, trebuie să-l deschidă după aia. Dar are un diagnostic grav, iar în două ceasuri se stinge. Avea doi ani şi avea 6 kilograme. Mirosea de la el, de acum se strica copilul. Şi am început să plâng tare lângă el. Nu pentru că murea, ci pentru că nu era mama. Lui atât de greu îi era, şi durerea era atât de mare, şi m-am gândit că dacă ar fi mama, să îl ia în braţe, să-l strângă lângă ea, lui i-ar trece toată durerea şi măcar ar muri uşor. Dacă n-a putut trăi, măcar ar muri uşor. Şi mi-era tare milă de el, şi l-am luat, şi m-am închis într-o chilie unde era icoana Maicii Domnului de la Boian, şi am încuiat uşa şi l-am pus înaintea icoanei, numai eu cu el am rămas. Şi am spus: „Maica Domnului, el nu are pe nimeni în lumea asta. El e orfan, ajută-l şi nu-l lăsa! Şi spre dimineață copilul a început a sufla mai bine, a început să mănânce şi acum ne bucurăm că anul ăsta el s-a cerut în mănăstire şi a venit ca frate ascultător. Dumnezeu l-a salvat.

Deci nu-i minunea noastră, e mila Maicii Domnului, mila Cerului, dragii mei. Să aveţi nădejde când vă rugaţi, că Dumnezeu vă ascultă. Eu aş vrea să spun despre rugăciune că de multe ori am păţit aşa în viaţă: când omul cade sau îi vine un greu, un amar, în viaţă, şi tu dai să te rogi spre Dumnezeu, vrăjmaşul diavol ţi-ar băga în minte că Dumnezeu nu te mai ascultă: du-te de la Mine, ai căzut, ai greşit, nu te cunosc. Tu cine eşti? De-amu’ gata, s-a terminat cu tine. Deci ăsta nu este Dumnezeu! Ăsta este vrăjmaşul mântuirii, este diavolul! Cine n-ar cădea, prin ce n-aţi trece, dragii mei, ce nu s-ar întâmpla în viaţa voastră, vorbesc pentru cei tineri, este un greu, nu-l poţi spune, deschide-ţi mamei inima, unui duhovnic, oricui, numai să nu te închizi în tine. Dar Dumnezeu este altul, Dumnezeu e Acela care spune: Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi voi da odihnă sufletelor voastre. Deci să nu încurcăm una cu alta, pentru că glasul celui rău aşa spune, atunci când omului îi e greu, încă mai rău, ca să te arunce în deznădejde.

- Preasfinţite părinte, atunci când aţi înfiat acei copii, v-aţi gândit că ei vin şi cu un bagaj genetic în spate pe care îl moştenesc? Cum v-aţi împăcat cu ideea aceasta? Că am auzit şi de cazuri de copii înfiaţi care au mâhnit foarte tare părinţii care i-au înfiat. Acesta este lucrul care ne îngrijorează cel mai mult când ne gândim să înfiem un copil.

Da, aceasta este o problemă a tuturor, cred. Eu nu m-am gândit, ca să vă spun drept, atunci când am luat copiii. Desigur, toţi, când înfiază un copil, caută actele părinţilor, să vadă cine au fost părinţii, mama, tata, ce boli au avut, apoi îşi aleg un copil. Şi mulţi stau ani de zile pentru că nu le plac părinţii copiilor. Nu m-am gândit, dar, totuşi, este. Cât ne-am strădui noi. Eu de multe ori mă uit, uite, degetul ăsta al meu e ca la mama; părul în cap ca de la tata. Tata avea un vârtecuş în cap şi exact aşa am şi eu. Degetele de la picioare seamănă mult cu ale tatălui. Şi în sângele copilului, din părinţi se dă ceva. Și eu nu vă pot spune că la noi totul e bun, ca să ascundem unele lucruri. Dar să credem că şi noi am trecut prin multe.

Eu de la copiii mei vreau să fie cuminţi. Vreau ca ei să nu bea, să nu fumeze, să nu curvească, să nu umble pe drumuri rele. Totuși, noi am trecut prin astea. Ştim că ispita este mare, este grea, deci noi să ne rugăm ca ei să poată trece. Nu că ei n-ar fi luat ceva de la părinţi şi n-ar fi unele probleme. De multe ori zici: măi, au băut mă-sa şi ta-su, o să bea şi el. Dar am putea să facem ca el sa nu bea! Totuşi, prin rugăciune… Ei au nevoie ca noi să stăm mai mult de vorbă, dar noi nu prea avem timp de copii, ştiţi?! I-am născut, le-am dat mâncare, i-am îmbrăcat, dorm, dar ei au nevoie să stăm de vorbă. Tata, când se culcă, seara, trebuie să ia copilul pe mâna lui, să îl îmbrăţişeze şi să-i dea dragoste. Deci asta e legătura.

Există pericolul, dar nu trebuie să existe teama de a nu mai face bine, că va fi rău. Ar putea să fie orişice. Şi au fost multe cazuri în viaţă, dar nu pentru că copiii erau orfani, ci [chiar cu] copiii pe care i-au crescut părinţii. A fost un caz când un copil a înfipt de 150 de ori cuţitul în inima mamei. Deci nu a fost un copil orfan, abandonat, ci copilul mamei. Lipsa de credinţă, dragii mei. Dacă i-am pune să aibă credinţă în suflet. Nu să le impunem să creadă, ci împreună să credem în Dumnezeu, împreună să facem ceva pentru Dumnezeu şi să dăm mai multă atenţie copiilor. Că aşa era cândva, mama cu copiii aveau mult de lucru, toţi erau ocupaţi. Acum, desigur că televizoarele aduc informaţii foarte greşite, rele, otrăvesc inima. Uite, staţi într-o seară şi vă uitaţi la televizor cum omoară, cum taie, sânge. Eu nu mă uit, că mie mi-e groază acum de tot ce se petrece. Te culci noaptea, şi după ce închizi ochii, sau dacă stai la rugăciune, nu-L mai vezi pe Hristos, n-o mai vezi pe Maica Domnului, ci se petrece mai departe ceea ce ai văzut la televizor. Asta trece în viaţa copiilor de astăzi, asta îi otrăveşte cel mai mult. Nu pentru că ei ar avea ceva de la părinţi şi ar fi un pericol, să ne omoare în viaţă sau să ne facă rău, dar trebuie toate cu răbdare, că avem şi noi unele probleme, că nu e totul super în familia noastră mare de 400 de persoane. Avem şi noi unele încercări.

Vreau să spun că fetele sunt cele mai cuminţi. Până în timpul de faţă nu avem nicio problemă cu nicio fată. Cele care s-au căsătorit au făcut familii frumoase, pentru că nu luăm până la o vreme copii, ci îi luăm ca copii ai noştri, pentru toată viaţa. Când se căsătoresc le facem o casă, nu-i scoatem în drum, du-te şi fă-ţi casă şi începe a trăi. Deci noi le dăm tot ajutorul. Le dăm un serviciu, învaţă, fac o şcoală, şi atunci ei pot să muncească. Dacă îi scoatem aşa, ei trebuie să fure, să omoare, pentru că aici este groaza cea mai mare: statul ţine un copil până la 18 ani. La 18 ani, când este cel mai mare pericol în viaţa unui adolescent, îl scoate în drum și îl trimite. Unde să meargă? El diseară trebuie să doarmă undeva? Dar unde să doarmă? El trebuie să mănânce diseară. Dar ce să mănânce? Trebuie să se îmbrace, e frig. Dar ce să îmbrace? Şi atunci el ori trebuie să fure, ori trebuie să bată pe cineva, ori trebuie să facă un rău ca să se hrănească și să se îmbrace. Şi apoi ajunge la închisoare. Şi el mănâncă acolo, îl îmbracă acolo, şi el acum îşi petrece viaţa mai departe trecând din orfelinat în greutatea vieţii. Deci asta este, că ar trebui să dăm o educaţie bună.

Dar cu băieţii avem unele probleme. Dar problema este normală, de toată ziua: să încercăm să fumăm, să încercăm să bem un pahar sau să încercăm alte lucruri. Noi nu le-am încercat? Eram de-o şchioapă, aşa, micuţ, și luam un pai şi încercam să fumez. Deci să nu uităm că şi noi am trecut pe acolo. Să nu-i vedem ca pe nişte indivizi răi şi să ne descurajăm, că gata, nu se mai poate mai mult. Şi mie câteodată mi-e greu, câteodată poate nu ascultă toţi, dar ne străduim printr-un cuvânt bun, prin învățătură. Şi se refac repede, să ştiţi. Un copil este ca un aluat. Vrei să faci un aluat, împleteşti un colac; vrei să faci o pâine, faci o pâine; vrei altceva, altceva faci. Aşa şi inima copilului, o îndoi cum vrei. Numai că trebuie multă jertfire și dragoste aici.

- Puteţi să povestiţi despre minunea petrecută cu fetiţa înecată?

E greu când ne amintim de lucrurile dureroase. Era în Joia Mare, la mănăstire, când toţi erau în biserică, la rugăciune, şi o fetiţă a ieşit afară. Părinţii erau în genunchi, se citeau Evangheliile, şi doi băieţi oleacă mai obraznici, săracii, nu sunt vinovați nici ei, mama lor s-a dus în Italia, ei au rămas cu tata acasă şi e greu. Mare nevoie este, dragii mei, ca copiii să fie lângă noi întotdeauna şi nicio mamă n-ar trebui să doarmă liniştită noaptea până nu-şi vede copilul lângă dânsa. Şi acei copii mai obraznici au luat-o și au aruncat-o într-o fântână arteziană, în apă, şi fetiţa se zbătea. După aceea au mărturisit ei. Atunci n-a spus nimeni nimic, n-a văzut nimeni. Şi fetiţa se zbătea, iar ei, cu un băţ, o băgat sub apă, ca să rămână sub apă. Şi s-a înecat. Copiii au fugit. Părinţii au ieşit afară, au căutat-o peste tot şi n-au găsit-o nicăieri. Când au găsit-o, ea era deja înecată. Au dus-o la spital, după ce au chinuit-o la mănăstire cât au chinuit-o.

Noi eram la Kiev. Şi ne-au sunat. Eram cu copiii, şi ne-au spus că s-a înecat fetiţa la mănăstire. Era tare greu şi pentru noi, și pentru aceia, îi ştim, erau nişte oameni credincioşi. Si am zis: Rugaţi-vă toţi! Rugaţi-vă, si copiii. In stradă ne-am oprit, și ne rugam, poate va fi ceva bine. Şi ne sună pe urmă doctorul și zice: Părinte, n-am putut să facem nimic. I-au făcut tot, şi injecţii în inimă, n-au putut s-o salveze, că era înecată, era moartă. Au trecut cinci ceasuri, i-au legat guriţa cu un bandaj şi i-au pus lumânarea în mână. Si am sunat să meargă la maica Serafima, o maică de la mănăstire care a rămas neputrezită, a rămas întreagă. Cum am pus-o în pământ aşa am şi luat-o. Dar toată viaţa ei n-a judecat pe nimeni, n-a vorbit de rău, şi nopţile și le petrecea în genunchi ca Sfântul Serafim de Sarov. Noi pândeam prin crăpătura uşii, că altfel nu puteam să ştim despre dânsa; ridica mâinile spre cer, lacrimile îi curgeau, şi se ruga aşa până dimineaţa. Când se trezeau ceilalţi, ea se băga sub o plapumă ca să zică că a dormit toată noaptea. Avea 94 de ani, dar nu voia ca nimeni să stea cu dânsa pentru că avea legătura ei cu Dumnezeu. Şi am zis: Luați de la maica ceva și veniţi şi puneţi pe fetiţă. Și au luat o batistă, nişte pământ de la mormânt, şi încă ceva, şi au mers la spital, şi când au pus pe fetiţă, a înviat.

Deci asta a fost minunea. Noi am luat în seara aceea o bucăţică din degetul maicii pentru că n-o puteam transporta la alt spital, şi am pus aşa pe ea şi aşa am transportat-o până la Cernăuţi, fără oxigen, fără nimic, pentru că nu erau pregătiţi doctorii. Şi am ajuns bine. La Cernăuţi au băgat-o la oxigen şi i-au dat mai mult oxigen în plămâni, pentru că cinci ceasuri n-au lucrat plămânii. Însă erau Sfintele Paşti, noi am fost sâmbătă la ea cu părinţii. Fetiţa a râs, a spus „tata” de multe ori, era totul bine când am pus degetul maicii.

A, și să vă mai spun, atunci când am intrat era şi un sectant, un băiat de la sectari despre care ni s-a spus că rinichii îi sunt putrezi, totul e putred, numai aparatul îl ţine și lucrează pentru dânsul. Şi am pus degetul maicii pe fetiţă şi peste câteva secunde i-au scos aparatul, i-au scos tot, fetiţa a început să respire singură. Era totul bine, noi ne-am bucurat și am spus că avem al doilea Paşti.

Când să ies, m-am uitat la acel copil şi mi-au spus: Uitaţi-vă, nici nu vrea să-l boteze, că încă nu-i mare, dar el e gata, noi, dacă luăm aparatul, el e mort; miros deja organele, totul e putred în el. Am făcut, cred, un păcat atunci, dar am luat aghiasmă şi am aruncat peste copil, spunând: Se botează robul lui Dumnezeu… Chiar dacă părinţii sunt de altă credinţă, copilul e nevinovat. Dacă el moare nebotezat… N-am făcut bine, desigur, m-am mărturisit. Şi am făcut cu degetul semnul Sfintei Cruci. Şi acel copil și-a revenit şi trăieşte. Le-am spus părinţilor lui că am făcut lucrul acesta, ca să nu se supere, dar l-am făcut din mila copilului ca să nu meargă în iad nebotezat, că n-are nicio vină copilul dacă părinţii cred altfel.

Şi doctorii noaptea au vrut să petreacă de Sfintele Paşti şi i-au făcut cinci doze de medicamente fetiţei şi i-au oprit, practic, viaţa. Am toate actele legate de greşeala lor, că le-am luat fără ca ei să știe. Dar după trei ani stăteau de vorbă cu alţii, și le povesteau despre fetiţa asta, şi mama ei asculta, era acolo. Si mă sună: Auzi, părinte, ce vorbeau. Dar eu ştiam ce s-a întâmplat, dar n-am spus ca să nu fie gălăgie. Greşeala lor a fost. Copilul este în viaţă acum, numai că începe a-şi reveni oleacă, începe a vorbi, face câte un pas, a luat totul de la început.

- Cum te poţi mântui dacă ai avorturi? E o întrebare care apare de mai multe ori.

Răspunsul cel mai bune este al părintelui duhovnic, la mărturisire. Dar să nu socotiţi că-i cu neputinţă a se mântui, dragii mei! Că atunci am arunca o lume întreagă în iad. Deci voi trebuie să vă salvaţi și pe voi şi pe copiii pe care i-aţi omorât. Dar asta vă poate spune părintele prin canonul pe care vi-l dă la taina mărturisirii. Mulţi, din neştiinţă – şi la mine a fost odată o femeie care s-a mărturisit şi a zis: Am făcut 70 de avorturi. Da, ne speriem, dar şi noi am omorât destul de mult cu cuvântul, cu faptele noastre! Tot am omorât! Şi eu m-am şocat şi am spus: Femeie dragă, ai omorât o mănăstire de călugări, o armată întreagă ai omorât! Și pe urmă mi-am dat seama: ce fac eu?! Eu arunc acel suflet în deznădejde! Dacă toţi care au venit la Dumnezeu, fie că a fost tâlharul care a deschis prima dată uşile raiului…! Dragele mele, depinde de noi, câtă milostenie, cât canon, câtă lacrimă, câtă pocăinţă aducem pentru ei. Şi principal este de a opri acest păcat, să nu se mai facă! Dar cum să-l opreşti, dacă lumea astăzi vrea să trăiască mai frumos cât mai liber? Nu mai vrea naştere de copii. Deci toate păcatele sunt iertate, un singur păcat nu se iartă: cel împotriva Duhului Sfânt. Dar asta rămâne la taina mărturisirii cu duhovnicul, ca fiecare să primească învăţătură. Fiecare duhovnic are putere să lege, să dezlege şi să vă dea un sfat bun.
[...]

- Sfinția voastră, am un copil cu handicap grav. Ar trebui să-i cer Bunului Dumnezeu să-l vindece sau să mulţumesc și să accept şi să cer să fie voia Sa cu noi?

Cel mai mult [să cerem] să fie voia lui Dumnezeu cu noi. Când cerem ceva, noi nu ştim ce cerem. Am avut un copil care ne era atât de scump, plângeam zi şi noapte şi rugam pe toată lumea să se roage pentru el. O dată m-a văzut în viaţă, mi-a zâmbit şi n-am mai putut să rămân fără el, am zis: Daţi-mi-l mie! Şi ei atât de bucuroşi mi l-au dat, ca pe niciun alt copil, dar nu mi-au spus ce boală grea poartă. S-a îmbolnăvit, l-am dus prin spitale, l-au operat şi a murit. Foarte greu am primit moartea lui. În schimb, Dumnezeu i-a mângâiat suferinţa. Pentru că noi dormeam, mâncam, beam, dar el suferea greu. Dar eu aşa am spus: Doamne, lasă-mi-l în viaţă, că sunt în stare toată viaţa să-l port în braţe, numai nu mi-l lua. Şi Dumnezeu mi l-a luat. În vise, Biserica noastră nu crede. Nu se crede [in vise]. Dar după mult plâns şi nelinişte sufletească, într-o noapte am visat, aşa, un câmp verde şi Mântuitorul Hristos venea cu acel copil în braţe. N-a vorbit nimic, numai a făcut un semn: De ce plângi? Tu nu vezi că el e în braţele Mele? Şi atunci m-am liniştit, mi-am revenit, mila lui Dumnezeu a fost trimisă ca eu să-mi revin.

Dar sigur rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu, cum doreşte El, pentru că El ştie de ce. După cum am spus mai înainte, noi întrebăm: Dar de ce, Doamne? De ce mi-ai dat? Doar eu nu-s cel mai rău. Şi cei din jur încep a învinui: Uite, i-a dat Dumnezeu, l-a pedepsit, i-a dat un copil bolnav, i-a dat necazuri. Ar trebui atunci toţi să avem necazuri din acestea, să ne ferească Dumnezeu! Dumnezeu dă unele stări din acestea, cruci prin care ne mântuieşte pe noi, ne salvează pe noi, și prin aceşti copii care sunt bolnavi cred că se ţine pământul astăzi.

- Mi-a scăzut râvna pentru participarea la Sfânta Liturghie. Ce să fac?

Şi mie mi-a scăzut, dragii mei. Aşa vreau să dorm! Şi atunci când vorbesc cu voi sunt aşa de vesel, dar dacă acum aş îngenunchea să încep a mă ruga, gura mi-ar ajunge la urechi, casc și vreau să dorm. Asta este lupta, trebuie s-o înnoim și să nu lipsim nicio duminică. Mă uit la mine şi zic că sunt mai ocupat ca toţi ceilalţi fraţi din mănăstire și nu prea vin la Liturghie. Mai rar, că sunt pe drumuri. Dar când încep a umbla în fiecare zi, aşa mi-e de uşor şi bine! Deci să căutăm să nu lipsim niciodată de la Sfânta Liturghie, şi atunci nu pierzi râvna niciodată.

Dar să revin, deci nu-i ceva de moarte, că gata, am pierdut tot. Asta este lupta! Ne răceşte vrăjmaşul ca să ne piardă, dar Dumnezeu vine cu mila, ne întăreşte şi iar începem a trăi Sfânta Liturghie. Azi, la Înaltpreasfinţitul, când am văzut poporul acela că stă atâtea ceasuri în ploaie, în frig, acum se poate altă râvnă mai mare? Dumnezeu să v-o dea aşa s-o aveţi întotdeauna, vie şi dăruitoare lui Dumnezeu.

- Cum poţi iubi pe cineva necondiţionat, chiar dacă acesta nu merită?

Ca să-l iubeşti cu de-a sila, asta înseamnă, da? Asta ne impune Dumnezeu, să iubim, dar nu trebuie să stărui ca să-l iubeşti. Trebuie să stărui să-L iubeşti pe Hristos! Şi dacă-L vei iubi pe Dumnezeu cu toată inima, şi vei vedea cine eşti în faţa lui Dumnezeu, atunci, desigur, toţi oamenii [vei ajunge sa ii iubesti]. Eu de aici am început să nu mai judec pe nimeni. Că mai vedem ba la un preot că face rău, ba un arhiereu că face rău, deci căutam tot să văd o pricină în cineva. Şi când m-am văzut pe mine că eu sunt cel mai vinovat, atunci am început să nu mai judec pe nimeni și acum îi văd pe toţi ca îngerii, dar pe mine foarte rău şi întunecat, foarte jos, stau în păcate, în fărădelegi. Deci asta să căutaţi toţi, pe Hristos să-L aduceţi în viaţa voastră, şi pe urmă vezi cât de mult ai nevoie ca să-l iubeşti, nu ca să-ţi impui, ci că ai nevoie să-l iubeşti pe cel pe care nu vrei să-l iubeşti.

- Ce sfat daţi unei mame a cărei fiică poartă o boală grea? Când mama este neputincioasă pentru a ajuta, cum să lupte mai departe?

Să ne rugăm pentru acea mamă să-i dea Dumnezeu putere. Cred că ar fi cel mai bine s-o ajute cei din jur, pentru că, câteodată, noi suntem neputincioşi când în faţa noastră sunt unele cazuri grele şi ar trebui ca cineva să vină în ajutor. Şi ar trebui ca aceasta să fie în primul rând Biserica, şi cei din jur, care ştiu unde este această cruce. Dar noi putem doar să ne rugăm să-i dea Dumnezeu putere, pentru că nu putem să scăpă de cruci, că este prea grea sau n-o mai pot duce.

- Inseminarea artificială şi naşterea in vitro este păcat?

E un păcat mare, dragii mei. Dumnezeu a dat bărbat şi a dat femeie şi a spus: Înmulțiți-vă! Dar nu în starea în care este astăzi, și, desigur, e foarte greu să trecem la altă stare. Deci Dumnezeu dă viaţa. Şi dacă aveţi credinţă, avem multe mărturii pe care le-am văzut. La 20 de ani, la 25 de ani, la 15 ani, dar mai ales atunci când au văzut că nu mai au copii, s-au hotărât să înfieze. După ce au înfiat un copil au început să nască copiii lor. Deci sunt nişte taine mari cereşti. Un părinte care tot a venit la noi, rugăciuni... Au ajuns cu preoteasa să înfieze o fetiţă. Şi acum au trei copii. Dar mulţi ani au trăit fără copii. Deci nu trebuie să ne punem nădejdea în lucrurile acestea ale ştiinţei, ci nădejdea în Dumnezeu, că El are de unde da. Şi totdeauna când ne trebuie, numai ne aşteaptă cum cerem şi cum așteptăm.

[...]

Sursa si integral la: Episcopul Longhin (Mihail Jar), partea a doua a conferintei de la Constanta: COPIII, CALEA CATRE HRISTOS [video si transcriere]. Despre MINUNILE DE LA BANCENI, ECUMENISM, AVORT, ORFANI, TIGANI s.a.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu