Sursa: Pemptousia - Biserica față în față cu noile concepte și tehnologii
Preafericite,
Înaltpreasfințiți părinți,
Nu pot să nu-mi exprim de la bun început
sincerele mulțumiri pentru cinstea și încrederea pe care mi-ați
acordat-o [permițându-mi să citesc această omilie], în această perioadă
în care evaluarea conjuncturii în care se desfășoară misiunea
bisericească, deși de o importanță vitală, se dovedește a fi extrem de
dificilă. Conceptele nou apărute, curentele sociale și filosofice
contemporane, mijloacele de transmitere a acestora și multitudinea de
parametri pe care acestea îi conțin, se desfășoară cu o viteză
uimitoare, dând peste cap constante mondiale istorice. Toate acestea,
firește, iau prin surprindere și organismul Bisericii, mai ales în ceea
ce privește modul de exercitare a mărturiei sale.
Aș vrea să încep prin a descrie cu
precizie subiectul pe care mi l-am ales. Inițial, titlul omiliei era
«Biserica și noile tehnologii». Întrucât, însă, personal, nu credeam că
problema noastră constă în noile tehnologii, în folosirea lor de către
Biserică sau în valorificarea lor, mi-am propus să lărgesc puțin
subiectul, prin adăugarea expresiei «noi concepte», pentru o mai bună –
pe cât posibil – descriere detaliată a noului context de viață care se
configurează în jurul nostru și pentru a stabili câteva elemente
necesare unei mărturisiri mai eficiente în legătură cu viața și
realitatea bisericească.
Acest nou context are două niveluri:
primul se referă la simptomatologia și la problemele concrete care ne
fac să conștientizăm greutățile și schimbările produse; al doilea
reprezintă conținutul de bază al așa-ziselor noi concepte și mentalități,
care au fost provocate de anumite mecanisme de lungă durată, eventual
prestabilite, și care au de-a face cu însăși firea umană și înclinația
ei spre păcat. Este clar că «stăpânitorul veacului acestuia» are multe
fețe, iar noi, în calitate de Biserică, trebuie să le detectăm cu multă
atenție. În acest discurs ne vom ocupa îndeosebi de al doilea nivel.
1. Cauza apariției noilor concepte
Sistemul conceptelor sociale, televizorul, educația,
lumea internetului, toate acestea exprimă idei, țeluri, opțiuni ce
influențează și, în mare parte, modelează chipul și personalitatea
omului contemporan.
Dintotdeauna răul se exprimă printr-o
atracție spre bunăstare, prosperitate, materie, spre interesul propriu,
spre trup și spre eu-ul propriu. Evdemonismul, materialismul, adorarea
trupului, contestarea principiilor, dărâmarea prototipurilor, nihilismul
și, desigur, egoismul reprezintă veșnica atracție și ispita neadormită a
firii umane.
Timpurile în care trăim fie au schimbat
noțiuni și idei diacronice, fie au creat altele noi, dând naștere la noi
concepte, comportamente, moduri de abordare, etc. Să ne oprim atenția
asupra câtorva dintre acestea:
o întreagă industrie de
publicitate aprind pofta, provoacă comparații, deplasează centrul de
greutate al dorinței de la necesar la abundent, încurajează luxul și
confortul, transformă filosofia valorilor în revendicare de bunuri
materiale, ridică efemeritatea (ceea ce se întâmplă aici și acum) la
rangul de scop suprem al vieții și îl restrânge pe om la o lume în care
realitatea este înlocuită cu minciuna, iar adevărul cu o sumedenie de
lucruri care frapează fără, însă, să valoreze ceva. Omul apusean
trăiește numai pentru sine și numai din perspectiva lui «astăzi»,
limitându-se numai la cele care se văd și la acele puține lucruri pe
care le înțelege. Astfel, se transformă într-o entitate materială și
biologică, având sufletul anesteziat și duhul paralizat.
c. Constatăm că predomină o tendință de a acumula cunoștințe.
Numărul studenților a crescut considerabil. La fel și numărul
Universităților, Academiilor, cărților. De aici reies două aspecte: mai
întâi, faptul că prisosește sentimentul de autosuficiență; în al doilea
rând, iminența pericolului de a subjuga masele de oameni și a le
controla prin diverse mecanisme și programe didactice. Școala își pierde
sensul pe care îl avea până acum. Din spațiu menit să ofere educație,
să cultive înțelepciunea, să păstreze nealterate comorile civilizației
și să creeze altele noi, aceasta a evoluat într-un mecanism de producere
și transmitere a informațiilor, care, din pricina volumului lor imens,
nu pot fi depozitate, analizate și prelucrate decât cu ajutorul
mașinilor. Cunoașterea, care solicită gândire, libertate și participare
personală, a fost transformată într-o simplă abilitate de a colecționa
informații și de a fi specializat în folosirea instrumentelor care oferă
acces la ele. Căutarea de informații în oceanul internetului se numește
«surfing», care înseamnă a păși pe valuri, adică a nu te scufunda în
adâncul adevărului, ci a pluti la suprafață, a te sprijini pe aparențe.
Omul devine superficial în ceea ce privește posibilitățile sale, cu
toate că dispune de un pachet de cunoștințe incredibile. Clasa
inteligenților, care însă este incapabilă să-și rezolve problemele de zi
cu zi, se înmulțește în mod periculos. Proviziile de înțelepciune
aproape că au dispărut cu totul.
De cealaltă parte, supra-accentuarea
vieții efemere – atât în ceea ce privește calitatea, cât și durata ei,
în ciuda manifestării anumitor afecțiuni psihice sau boli ale bătrâneții
(cum este, de pildă, demența), sau în ciuda aplicării anumitor
«leacuri» medicale inedite care, deși prelungesc durata vieții, nimicesc
calitatea acesteia (stări cronice, consecințe și efecte secundare ale
diverselor chimioterapii, etc.) – acționează distructiv asupra ideii de
eternitate (viața veșnică) și, în consecință, intră în contradicție cu
perspectiva de după moarte a existenței umane. Omul s-a îngroșat în ceea
ce privește dimensiunea temporală și biologică efemeră și s-a subțiat
extrem de mult în ceea ce privește dimensiunea spirituală a vieții sale.
f. Cunoștințele științifice au favorizat dezvoltarea rapidă a tehnologiei.
De-a lungul istoriei, vedem că dintotdeauna omului i-a plăcut să
intervină în lucrarea naturii și să creeze el însuși. Însă ceea ce se
întâmplă în ultimele decenii reprezintă o adevărată revoluție. Cine își
închipuia că la un moment dat, cu ajutorul telescopului, am putea să ne
apropiem de marginile universului și să întrezărim primele zvâcniri ale
vieții sale? Deja o navă spațială teleghidată[2] a aterizat pe Marte, iar o altă navă se plimbă în afara sistemului nostru solar[3].
frumusețea feminității a fost
înlocuită cu provocarea sexualității și a goliciunii iraționale a
trupului, îmbrăcămintea specifică femeii a fost predată poftelor
nesăturate ale designerilor care sunt aproape în exclusivitate bărbați,
fapt care a avut drept consecință «desacralizarea» firii femeiești. În
paralel, s-a dezvoltat și o tendință de feminizare a sexului masculin
(parfumuri, părul lung, papuci cu tocuri înalte, vopsirea părului,
cercei, etc.). A fost promovată îmbrăcămintea și comportamentul unisex,
deschizându-se astfel drumul spre o toleranță socială provocatoare față
de logica conform căreia orientarea sexuală nu este stabilită de sex,
anatomie sau fiziologia trupului, ci reprezintă rezultatul unei opțiuni
personale.
În numele libertății,
însăși invențiile noastre: sateliții, camerele de luat vederi,
cardurile, cipurile, ne-au prins în capcana unor mecanisme de cele mai
multe ori necunoscute nouă și a unor centre secrete de urmărire și
supraveghere. Noțiunea de democrație se epuizează la dreptul de vot și
la dreptul de alegere între persoane adesea cu totul nepotrivite și
periculoase, menite să conducă istoria popoarelor și a întregii lumi.
Sistemele politice au înșelat lumea cu falsele zeități pe care le-au
propus, iar astăzi conduc națiuni și culturi spre capcana întinsă de
profitorii mercantili din punct de vedere economic, și pe drumul cu sens
unic spre pierzanie din punct de vedere spiritual. Toate acestea crează
o lume cu pretenții crescânde, o lume acaparată de un vid necontrolat
și stăpânită de sentimentul de indignare colectivă, de mânie, panică și
impas. «…Spaimă întru neamuri și nedumerire din pricina vuietului mării
și al valurilor» (Luca 21, 25).2. Noile concepte și Biserica
Desigur, în afară de acești factori, mai
există și alții, cauzați de fiecare din noi, factori care contribuie la
formarea lumii contemporane predominată de așa-zisele noi concepte. Așa
cum am văzut, aceste noi concepte ignoră civilizația, intră în conflict
cu întreaga istorie, pentru că promovează egoismul, limitează orizontul
filosofic al persoanelor și al societăților, denaturează noțiuni sacre
precum patriotismul, transformându-l în rasism și naționalism. Demn de
remarcat este faptul că aceste concepte, deși și-au făcut apariția în
istorie într-un mod timid, prezența lor este astăzi predominantă,
impunându-se nu ca simple opinii sau teorii, ci revendicând dreptul de
dogmă.
Să vedem cum se prezintă în epoca noastră unele dintre aceste concepte, mai ales cele care influențează mărturia bisericească:
a. Concepțiile despre materie și om
Toate cele relatate mai sus duc la
concluzia că puterea omului, mai ales cea intelectuală, este imensă.
Niciodată nu s-a exprimat acest lucru cu atâta convingere ca în zilele
noastre. Datorită progresului științei, putem interpreta și înțelege
aproape totul; datorită progresului tehnologiei, putem înfăptui lucruri
de neconceput. Toate acestea crează sentimentul de mândrie și
auto-suficiență și încurajează antropocentrismul egoist, precum și
materialismul miop și lipsit de înțelepciune, pentru că, din punct de
vedere temporal, îl înțepenesc pe om în prezentul sufocant. Valoarea sa
spirituală este limitată numai la posibilitatea de interpretare și
valorificare a materiei, a lumii văzute și materiale. Așadar,
absolutizarea realității materiale a sufocat orice tentativă de a năzui
spre adevăr.
Am dobândit
posibilitatea de a întârzia moartea sau de a o grăbi prin eutanasie, de a
crea o etică, o dentologie și legi prin care să înlesnim sau să ne
impunem propriile noastre decizii; adunăm volume interminabile de
informații; valorificăm lumea măruntă și, acolo unde nu mai există
nimic, întrezărim noi posibilități de a interveni tehnologic în viața de
zi cu zi; ne rezolvăm problemele cu ajutorul banilor și puterii. Pe
scurt, facem ce vrem. Ne place să vedem frumusețea lumii materiale ca
fiind o trăsătură inerentă acesteia, sau, mai mult decât atât, drept
ceva pus la dispoziția omului, așa cum am subliniat mai sus. Și nu ne
oprim aici, ci vrem mai mult. Îmbătați de succesul tehnologizării lumii,
am uitat să ne întrebăm Cine și cum a creat această lume. Slava
izbândei umane a nimicit slava Dumnezeului Creator.
Dintr-un anume motiv, oamenii epocii
noastre doresc să creeze o viață automată, să interpreteze teoriile
contemporane referitoare la evoluția vieții, astfel încât să
fundamenteze teza potrivit căreia omul provine dintr-un animal. Contesă
«principiul antropic» recunoscut și promovat de către cosmologie, adică
faptul că valoarea constantei universale este atât de mare încât, în mod
obligatoriu, duce la apariția vieții omului pe pământ[5];
ori susțin existența altor ființe în univers, dar nu pentru a comunica
cu ele – acest lucru e cu neputință să se întâmple – ci pentru a
contesta unicitatea omului. Preferă să declare că lumea materială,
universul, este produsul întâmplării, că provine din nimic, fără vreo
intervenție divină, sau că noi, oamenii, suntem rezultatul
«redistribuirii nimicului»[6],
adică ființe apărute în mod întâmplător din combinarea nimicului cu
sine însuși, decât să mărturisească că suntem creați de Dumnezeu, «după
chipul și asemănarea Sa». Astfel, este promovată o antropologie absurdă
numai și numai pentru a diminua măreția «omului aflat în cinste». Este
preferată materialitatea, efemeritatea și animalitatea firii umane în
detrimentul obârșiei dumnezeiești. Este promovată imaginea unui om
puternic ca dinozaurul, cu trecut de maimuță, care descinde din amoebă,
având zero perspective; un zeu muritor, secătuit de taina prezenței
Dumnezeului veșnic. «Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a
dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor» (Ps. 48, 21).
b. Concepțiile despre Dumnezeu
În mod evident, toate acestea anulează
rațiunea și ideea că există Ceva (Cineva) în afara și dincolo de lumea
și logica noastră. Nu mai este nevoie de Dumnezeu, nici de așteptarea
Sa. «Cine» și «cum», adică Cine este Dumnezeul adevărat sau ce este, dacă este o forță, o noțiune, o entitate sau o persoană și cum
acționează Acesta sau de ce acționează în acest fel, nu mai există nici
măcar sub formă de întrebări. Singura întrebare care încă se mai pune
este dacă există Dumnezeu și, dacă există, unde este El,
de ce nu Se arată într-un mod accesibil logicii și simțurilor noastre.
Însă chiar și aceste întrebări nu se pun sub forma unei problematici
care să ne îndemne să-L căutăm, ci sub formă de contestare, căreia îi
urmează negarea. Chiar și cei credincioși, adică cei care mărturisim
credința în El, am fost contaminați cu astfel de întrebări și
contestări.
Această concepție se revarsă în zilele noastre sub forma unor cărți care au fost desemnate best sellers,
precum: «The end of faith» și «Letter to a Christian Nation» de Sam
Harris, «Breaking the Spell» de Daniel Denett, «The God Delusion» de
Richard Dawkins, «God is not great» de Christopher Hitchens, sau sub
forma unor reclame provocatoare de tipul celei promovate de instituția
germană «Giordano Bruno», care a scris pe autobuze mesajul «e aproape
sigur că Dumnezeu nu există», sau sub forma unor filme și piese de
teatru de largă distribuție, însă de proastă calitate și de o exagerată
necuviință[7].
Demnă de menționat aici este opinia lui Francis Collins, șeful programului de cercetare a genelor umane Human Genome Project (HGP) și actualul președinte al Sistemului Național de Sănătate (NIH) al SUA, care, în cartea sa intitulată The Language of God, susține că Dumnezeu nu este un subiect pentru știință, ci pentru oamenii de știință[8],
și că toate declarațiile ateiste nu reprezintă dovezi ale unei
cercetări științifice, ci constatările unor creiere științifice, ghidate
de o judecată arbitrară. Deci, iată ce spune un mare om de știință, al
cărui argument științific de o exactitate excepțională a fost formulat
după o serioasă aventură de problematizare personală. Cartea sa,
menționată mai sus, reprezintă un unicat, traseul personal pe calea
credinței al unuia din cei mai mari reprezentanți ai geneticii. Ne
întristează, însă, faptul că această carte rămâne în mare parte
necunoscută și întâmpină mari dificultăți în a fi promovată
corespunzător, deși genetica a fost antrenată să demonstreze din punct
de vedere științific negarea Divinității, însuși cel mai important
genetician își mărturisește credința în El.
Concluzia tragică este că Dumnezeu nu
este dorit de oamenii vremurilor noastre, care se refuză să creadă în
existența Sa. A rămas doar fenomenul și cultura religiei. Însă religia
reprezintă produsul unei epoci trecute, produs pe care noi l-am moștenit
în mod obligatoriu, de care nu avem nevoie și de care nu putem scăpa.
Nu avem nevoie de Dumnezeu pentru a explica existența lumii sau pentru a
înfăptui anumite lucruri dificile, pentru că le explicăm pe toate cu
ajutorul științei, iar prin tehnologie construim singuri tot ce vrem.
Cei care încă mai au nevoie de religie
sunt din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai bolnavi. Este vorba
despre cei care încă se mai chinuie să descopere necunoscutul, care însă
este tot mai limitat, și despre cei care încă mai au sentimente, însă
și acestea tind să se raționalizeze sau chiar să dispară. Deci, până la
urmă, pe Dumnezeu nici nu-L vedem, nici n-avem nevoie de El, și nici
nu-L vrem. Dumnezeu nu este Cineva, ci ceva care trebuie scos afară din
viața noastră cu orice preț…
c. Concepțiile despre Biserică
Sub înrâurirea acestui mod de gândire, se
încropește și concepția despre Biserică din zilele noastre. Biserica
predică credința în Dumnezeu și în viața veșnică în conformitate cu
învățătura Evangheliei, vorbește despre Dumnezeirea întreită, despre
întruparea Fiului și Logosului lui Dumnezeu în persoana lui Iisus
Hristos, despre comuniunea Sfântului Duh, despre viața în Hristos, ș.a.
Însă toate acestea îl depășesc pe omul contemporan și în special pe cei
tineri, care nu au cunoștință despre acestea, nu le înțeleg și nici nu
vor să le înțeleagă. Omul contemporan consideră Biserica o simplă
expresie religioasă, împotriva căreia a fost deja montat de către
«atotputernicele» mecanisme ale societății contemporane.
Pentru omul de rând, în general, și
tânărul grec contemporan, în special, Biserica este ceva care nu se
potrivește cu viața de azi. Să vedem împreună schița noii imagini despre
Biserică, care tinde să se impună:
1. Biserica este o fabricație
social-psihologică, plină de proclamații, reguli și simbolisme
dogmatice, de povestiri incredibile și uneori exagerate, care nu au nici
o legătură cu realitatea vieții și care, în cel mai bun caz, promovează
probabilitatea ca fiind adevăr incontestabil, cu scopul de a convinge,
de a atrage cât mai mulți adepți și de a-și menține rolul istoric din
cadrul existenței oamenilor. Este cu totul străină de orice formă de
progres și dezvoltare. Este cea mai conservatoare instituție a zilelor
noastre. Este un opiu care otrăvește.
2. Biserica aparține unei alte ere. Ea a
creat și format o civilizație potrivită unui alt tip de oameni, cu o
altă concepție de viață. Chiar și frumosul, pe care îl promovează, îl
percepe prin metode învechite. Simbolurile sale bogate, sărbătorile și
hramurile sale, muzica și estetica sa nu au legătură cu prezentul. În
plus, povestirile sale, fundamentul istoric al sărbătorilor sale,
Nașterea lui Iisus din Fecioară, Schimbarea la Față, Învierea,
Cincizecimea, minunile, așa cum este înmulțirea pâinilor, toate acestea
se adresează unor vremuri de mult apuse, pline de basme și mituri, și nu
au nici o legătură cu vremurile noastre, care pretind dovezi palpabile
și expresii clare și concise.
3. Biserica se identifică cu sistemul
politic și profită de acest fapt pentru a dobândi putere, influență și
bogății. Și, întrucât astăzi acest lucru este dat pe față, Biserica se
va prăbuși dimpreună cu sistemul politic. Sistemul este cel care a investit-o cu avere și cu rolul pe care îl are și de aceea a venit momentul să înapoieze tot ce a primit, pentru ca mai apoi să fie desființată. Ea dispune de o avere imensă pe care refuză – folosind
diverse argumente și justificări nefondate – să o dea poporului, căruia
îi aparține și care are nevoie de ea.
4. Mesajul ei nu este compatibil cu viața
ei, și nici predica ei cu faptele și acțiunile adepților săi. Dialectul
său este pompos, de neînțeles; vorbește despre noțiuni foarte
abstracte, înalte și dubioase, cu o atât de mare certitudine, încât nu
numai că nu convinge, ci, întrucât acestea nu sunt confirmate în viața
de zi cu zi, [se poate spune că] promovează minciuna și ipocrizia.
Sfinții săi au trăit și au săvârșit minuni în alte vremuri; sfinții de
azi trăiesc ascunși, iar minunile fie sunt regizate, fie nu le putem
vedea. De aceea nici nu credem în ele.
5. Predica și făgăduințele Bisericii
oferă ceva pe care ea îl numește adevăr, dar în esență nu există adevăr
sau nu este dovedit, nici nu ne interesează de altfel, pentru că nu are
vreo legătură cu realitatea, nici nu influențează sau corectează viața
de zi cu zi. De aceea, nici nu ne place și nici nu ne preocupă. Nici
măcar nu avem nevoie de acest adevăr.
6. Biserica reprezintă spațiul
compromisurilor, inconsecvenței, ipocriziei, abundenței exagerate,
interesului celor puțini în detrimentul celor mulți, sau chiar spațiul
corupției și neregulilor morale și al scandalurilor. Nu numai că nu ne
interesează sau nu o înțelegem, dar vrem să scăpăm de ea, deoarece e
vinovată pentru necazurile care predomină societatea în care trăim. Nu
este numai un opiu care vatămă gândirea, ci și o otravă care
îmbolnăvește societatea.
7. Cu toate acestea, Biserica este
necesară acela care au o conștiință speriată, care nu pot să scape de
sentimentul de frică și nesiguranță, sau care se hrănesc cu idei și
iluzii. Eventual este necesară și din punct de vedere politic, sau
pentru a conserva trecutul istoric. De asemenea, este necesară datorită
mecanismului său, care, corelat cu învățătura sa despre voluntariat, dar
și cu posibilitățile sale economice, ar putea ajuta pe cei care suferă
pe nedrept. Așadar, o înțelegem și o tolerăm numai dintr-o perspectivă
socială. Acolo se termină misiunea ei.
d. Concepțiile despre Etică. Denaturarea criteriilor morale
Noțiunea de Etică a suferit o denaturare
completă. Așa-zisele valori mondiale: solidaritatea, respectul reciproc,
demnitatea, dreptatea, democrația au luat locul virtuților. A păstra un
embrion, care, analizat progenetic, prezintă o anumită afecțiune, este
un fapt dezaprobat «din punct de vedere etic» de către Comisia Națională
de Bioetică[9].
Eugenetica și eutanasia sunt susținute cu argumente morale și,
încet-încet, sunt legalizate. Dimpotrivă, respectul pentru viață și
reținerea noastră vis-a-vis de controlul absolut asupra acesteia sunt
dezaprobate de către noua concepție morală.
3. Mărturia și atitudinea ortodoxă
Dat fiind acest val de noi concepte,
întrebarea care se pune este următoarea: cum trebuie să acționăm noi, ca
Biserică? Cum să dăm mărturie unor oameni care sunt cu totul
indiferenți, copleșiți de prejudecăți ori au o atitudine negativă față
de Dumnezeu? Cum să vorbim despre Dumnezeu celui care nu-L vrea, care
simte că nu are nevoie de El, că nu-l preocupă, că nu-l interesează?
Sfântul apostol Pavel a găsit în Atena un altar ridicat în cinstea
Dumnezeului necunoscut. Deci a găsit o sămânță de credință și de
năzuință către Divinitate, lucru care denotă faptul că atenienii din
acele vremuri Îl căutau pe Dumnezeu, pe când cei din zilele noastre
neagă chiar și altarele. Știm cu toții câte reacții negative stârnește
astăzi simpla intenție de a construi o nouă biserică. Pentru vremurile
în care trăim, cred că e valabilă întrebarea evanghelică «dar Fiul
Omului, când va veni, va găsi oare credință pe pământ?» (Luca 18, 8).
De asemenea, suntem datori să mărturisim
că otrava acestor noi concepte a păstruns chiar și în organismul
bisericesc, manifestându-se sub forma secularizării, epuizării,
relaxării, nepăsării generale, lașității, compromisului, a formalismului
în locul trăirii tainei, a raționalismului, care, în mod ciudat, este
însoțit de o gândire naivă de provincialism și de conservatorism bolnav.
Vedem însă de-a lungul istoriei că se disting anumite aspecte care funcționează ca o puternică mărturie. Este vorba despre caracterul profetic al cuvântului,
încredințarea propovăduirii prin semne – «iar celor ce vor crede, le
vor urma aceste semne» (Marcu 16, 17) –, spiritul jertfei de sine și al
martiriului, eroismul ascezei absolute, discernământul în exercitarea
lucrării pastorale, dovedirea sfințeniei prin fapte. Biserica, fără urme
vădite de pocăință, fără semne, fără cuget martiric, fără viață
ascetică, fără grijă pastorală dezinteresată, fără roadele virtuții și
ale sfințeniei, reprezintă o simplă formă de pietism ce tăgăduiește
adevărata putere a acesteia – «… având înfățișarea adevăratei credințe,
dar tăgăduind puterea ei» (II Tim. 3, 5). Cuvântul ei trebuie să fie
profetic, să inspire credință în Hristos, nu să transmită o simplă
învățătură morală sau un îndemn la fapte de iubire socială. Miezul
mărturiei bisericești nu constă în aceste fapte caritabile, nici într-o
simplă cugetare teologică, ci în teologia și adevărul profetic trăit,
precum și în mărturisirea credinței.
Acest adevăr trebuie exprimat cu sinceritate. Cuvântul Bisericii trebuie să fie caracterizat de autenticitatea mărturiei,
de onestitate, și fie compatibil cu viața și faptele noastre. Căci nu
se poate ca viața noastră să sufere, iar cuvântul nostru să fie
abundent. Adevărul este transcendent și de aceea uneori nu poate fi
înțeles. Însă viața reprezintă partea văzută și palpabilă a adevărului,
trupul său. Mesajul mântuitor, dacă nu este însoțit de virtuți tainice
și adânci, de parfumul vieții și sfințeniei după har, nu va fi ascultat
de nimeni, iar acest lucru nu constituie o problemă socială, ci condiția
întregii comunități bisericești. Cu siguranță că acuzațiile care ne
sunt aduse în legătură cu limbajul noastru de lemn, formalizat și în
același timp emfatic, sunt oarecum justificate. Într-o epocă și într-o
societate în care una trăim și altele zece arătăm, ar fi de preferat să
trăim zece și să mărturisim numai una.
De asemenea,
la Cinzecime, când cuvintele li s-au părut «străine» și vederea
«diferită», unii au considerat că apostolii erau «plini de must» (Fapte
2, 13). Ceva asemănător s-a întâmplat și cu apostolul Pavel în Atena:
după ce le-a vorbit despre Hristos Cel înviat, filosofii raționaliști
i-au răspuns ironic: «te vom asculta despre aceasta și altă dată» (Fapte
17, 32). Aceste trei cuvântări publice au prezentat adevărul de
credință drept taină, care, deși inițial a fost respinsă, a fost sădită
ca o sămânță în pământul societăților de atunci, sămânță care mai târziu
a rodit în mod minunat. Prin urmare, ceea ce au nevoie națiunile
contemporane nu este neapărat să înțeleagă mesajul transmis, ci să fie
uimite de taina și de mărturisirea – cu frică de Dumnezeu și cu smerenie
– a adevărului de credință de către Biserică.
Biserica este catolică și apostolică.
Aceasta înseamnă că prezența sa nu trebuie să aibă vreo legătură cu
provincialismul, cu rasismul, sau cu frica. Într-o lume înșelată de false predici despre unitate, de ode în cinstea democrației și de făgăduințe bazate pe drepturile omului, într-o epocă în care noțiunea de libertate a dispărut, în care oamenii se baricadează tot mai mult în spatele zidurilor individualismului sufocant, iar societățile sunt înghesuite în celulele unei închisori electronice mondiale, elementele de bază ale mărturiei Bisericii trebuie să fie universalitatea predicii ei, deschiderea către toate neamurile, capacitatea infinită, mărinimia, mila și libertatea, toate acestea asociate cu îndrăzneala și claritatea mărturisirii sale.
Câteva recomandări practice
Permiteți-mi să-mi închei această scurtă
intervenție cu câteva propuneri practice, prin care s-ar putea
materializa pozițiile exprimate mai sus:
1. Primul lucru pe care îl am în vedere
este viața noastră ca Biserică. Atunci când imaginea noastră, care
reflectă modul nostru de gândire, se identifică cu o demonstrație de
forță lumească, cu dispute și conflicte pentru lucruri fără substanță,
cu revendicări de drepturi, cu contradicții egoiste și concurențe
necontenite, cu fuga după locuri fruntașe, cu titluri și superlative
care nu au nici o valoare și nici o credibilitate, atunci mesajul nostru
nu va reuși să surprindă mărturia dumnezeiască care făgăduiește
adevărul, ci, dimpotrivă, va reuși doar să dezmintă, în mod provocator
și respingător, aceste făgăduințe. A sosit deci vremea ca structurile
sinodale și colective ale expresiei bisericești (de pildă alegerea
episcopilor) să devină compatibile cu învățătura evanghelică.
2. Revigorarea vieții noastre. Va
trebui să dăm dovada faptului că mărturia bisericească nu se oferă pe
datorie, ci decurge în mod firesc și spontan. Uneori mâncăm de post fără
să postim, spunem rugăciuni, dar nu știm să ne rugăm, mergem la
biserică, dar nu ne închinăm, citim cărți, dar nu ne cultivăm, ne
spovedim păcatele, dar nu ne pocăim, ne împărtășim poate chiar destul de
des, dar nu gustăm din taina Euharistiei, ținem legile bisericești și
poruncile evanghelice, dar nu dobândim harul care decurge din ele.
Preoții noștri, din săvârșitori de slujbe trebuie să devină inițiatori
în tainele Bisericii (mistagogi), enoriașii noștri, din adepți
bisericești, trebuie să devină credincioși, dogmele noastre trebuie să
emane viață, Sinodul nostru, din corp administrativ, trebuie să devină
expresia spirituală a voinței divine în viața noastră. Abia atunci,
orice mărturie, chiar și cea a tăcerii, chiar dacă va avea
imperfecțiuni, va putea fi numită adevărată și va funcționa ca sabie a
Duhului Sfânt.
3. Educația din cadrul activității bisericești trebuie să fie îmbogățită cu elemente de catehizare
vie, pentru a evita pericolul de a fi transformată într-o simplă lecție
școlară. Responsabilitatea formării și educării credincioșilor îi
revine în exclusivitate Bisericii, constituie parte integrantă a vieții
sale. În mod special, suntem datori să ne îngrijim astfel încât
catehizarea să se facă zilnic și să se îmbine învățătura cu participarea
la cultul și viața bisericească. Acest lucru trebuie să înceapă nu
printr-o hotărâre sinodală, ci prin intervenția directă și imediată a
episcopilor.
4. Viața liturgică reprezintă una
din principalele moșteniri ale Bisericii noastre. Necesitatea, dar și
rezultatele ei le trăim toți într-o măsură sau alta. Datorită acesteia,
Sfântul Munte reușește să încânte chiar și pe vizitatorii care nu au
nici o legătură cu credința. Renașterea liturgică, despre care se
vorbește atât de mult în zilele noastre, este mai necesară ca niciodată.
Însă nu prin modernizare sau secularizare, care pot să o transforme din
mistagogie în artă sau din taină și cult în acte demonstrative. Cultul
nu înseamnă numai rânduială și tipic, ci și participare la mistagogie.
Secularizarea cultului este echivalentă cu distrugerea sa. Așadar,
cultul trebuie să reprezintă o chemare pentru toți de a lua parte în
comun la slujbele Bisericii (de pildă rostirea în comun a Simbolului de
credință, a rugăciunii domnești, citirea de psalmi, etc.).
5. Trebuie neapărat să punem bazele unei noi relații cu poporul lui Dumnezeu și cu societatea în general. Să ne apropiem de popor!
Nu numai să ne îngrijim de el, ci să-l și inspirăm. Nu-l mai putem
convinge cu buletine de știri și cu anunțuri, sau promovând lucrarea
noastră prin intermediul mass-mediei. Prejudecățile față de Biserică au
încolțit adânc în inima poporului nostru, iar clima generală este extrem
de nefavorabilă. Relația noastră cu sistemul lumesc trebuie revizuită
în mod radical. Nimic nu mai este sigur. Relația de tip apusean Biserică
– Stat, care ne-a fost impusă și pe care noi am acceptat-o fără nici o
reținere, a slăbit legătura tradițională dintre Biserică și popor. A
sosit ceasul în care, ca Biserică, trebuie s-o lepădăm ca pe ceva toxic.
Acest lucru nu e greu de înfăptuit dată fiind legătura istorică dintre
Biserică și poporul nostru.
6. De asemenea, trebuie satisfăcute și
nevoile din afara razei directe de responsabilitate și competență a
Bisericii. Astfel, în țara noastră, Biserica este datoare să fie în
fruntea luptei pentru apărarea istoriei, identității și limbii
naționale și pentru dăinuirea principiilor morale și a dreptului. Cineva
trebuie să spună lucrurilor pe nume, iar acest lucru îl poate face
Biserica, însă fără fanatism și empatie lumească, ci cu îndrăzneala
mărturisirii adevărului care este atacat în felurite moduri, iar nu
profitând de puterea sa lumească, ci valorificând moștenirea ei
duhovnicească. În acest sens, încercarea de a promova așa-zisa
«promisiune a Neamului» drept ideal pentru generațiile viitoare, sub
deviza «din partea poporului binecredincios pentru popor», ar putea
constitui – dacă îndeplinește anumite condiții – o oportunitate unică de
coagulare națională, de întoarcere la istorie, de dezvoltare a
spiritului creativ, de evidențiere a dinamicii bisericești și, desigur,
de reînnoire a relației dintre Biserică și popor.
7. Viața Bisericii este indisolubil legată de cultură.
Biserica care nu crează cultură rămâne la stadiul de organism fără
viață. Adevărul și frumusețea merg împreună. Societatea în care trăim nu
mai are noblețe și simț estetic, nu mai crează cultură. Așadar a sosit
vremea ca noi să acoperim acest gol, să producem cultură. Ne-am limitat
numai la înființarea de cantine sociale și băcănii pentru săraci, de
spitale și aziluri pentru bătrâni. Desigur, acest lucru este foarte
important, dar nu îndeajuns. Ar trebui să ne ocupăm și de promovarea
artei bisericești, a poeziei, a literaturii, a folclorului, să umplem
golul care predomină în cultura zilelor noastre. Desigur, acest lucru
presupune calitate, originalitate, geniu, talent și, firește, maturitate
duhovnicească. Ar fi păcat să nu punem în valoare frumusețea nemăsurată
și unică a tradițiilor noastre. Este timpul să mărturisim adevărul și
prin intermediul culturii și civilizației.
8. De-a lungul istoriei sale, Biserica a
arătat dintotdeauna un respect deosebit față de bătrâni, dar și o
sensibilitate aparte față de sufletele tinere. Tinerii n-au lipsit
niciodată din planurile sale. Constatăm însă cu tristețe că astăzi s-a
întrerupt – cel puțin aparent – legătura cu lumea tinerilor, iar
ecoul cuvintelor ei nu mai ajunge la urechile acestora. Drept urmare,
tineretul nu mai înțelege limba bisericească și nu mai aude mesajul
mântuitor al Bisericii. În aceste condiții, trebuie inițiată o nouă
mișcare, care să transmită tinerilor un nou mesaj, clar, îndrăzneț,
contemporan, aducător de speranță, proaspăt și eroic. Doar cu asemenea
caracteristici vom putea cuceri inimile tinere dezorientate și lipsite
de nădejde. Concepția predominantă, conform căreia Biserica promovează
conservatorismul, constituie o greșeală impardonabilă, ce trebuie
ștearsă neapărat din cugetul și viața noastră. Conservatorismul nu
reprezintă o virtute. Adevărul dumnezeiesc este prin excelență
revoluționar, subversiv, neprevăzut, surprinzător, plin de uimire,
libertate și dinamism – exact ceea ce caută sufletul tinerilor.
9. O importanță deosebită trebuie acordată relației noastre cu Știința.
Nu există nici un motiv să ne temem de știință. Problemele care par să
existe se datorează exclusiv modului occidental de trăire a credinței,
care, influențat de precepte raționaliste, oferă o interpretare
«îngustă» a lumii, a vieții și a omului, apelând de regulă la argumente
științifice. Trebuie specificat faptul că știința contemporană nu
amenință credința noastră, ci, dimpotrivă, o confirmă, ba chiar de o
manieră «festivă», așa cum o trăiește Biserica noastră Ortodoxă. Ar
putea fi scris în zilele noastre un minunat Comentariu la cele șase zile de creație (Exaímeros),
folosind descoperirile senzaționale ale fizicii și biologiei
contemporane, dar nu pe baza concordanței literale dintre știință și
cartea Facerii, care «demonstrează» existența lui Dumnezeu, ci pe baza
compatibilității impresionante dintre cosmologia și antropologia
științifică contemporană și teologia ortodoxă (în varianta sa
apofatică), care face trimitere la existența veșnică a Dumnezeirii și
proclamă faptul că «nu putem spune că Dumnezeu este sau nu este, ci că
(supra)este Cel ce este»[10].
În anul 2000, Sfântul Sinod a organizat
un Congres inovator, pe tema «Știință- Tehnologie-Ortodoxie», care ar
trebui neapărat să fie ținut din nou, iar de data asta să țină seama și
de noile descoperiri ale tehnologiei contemporane. Ține de
responsabilitatea noastră pastorală să încălzim inimile bine
intenționate ale oamenilor de știință și să valorificăm bagajul lor de
cunoștințe.
10. De o manieră asemănătoare trebuie tratate și descoperirile tehnologice.
Este adevărat faptul că, în cazul acestora, situația este mai dificilă,
deoarece există aplicații, mai ales în spațiul științelor biologice,
care, pe drept cuvânt, ucid duhul. Ar putea fi înființată o Comisie a
Moralei Științifice și de Valorificare a Tehnologiei, după modelul
Comisiei de Bioetică, care, pe de o parte să estimeze progresul
științific și tehnologic, iar, pe de altă parte, să valorifice cu o
maturitate teologică descoperirile acestora. Spre exemplu, nu putem să
comentăm în mod arbitrar reușitele cercetării din domeniul
fizicii, medicinei și geneticii, fără să înțelegem natura lor, sau să
vorbim despre problemele cauzate de folosirea irațională a programelor
de socializare prin intermediul internetului (Facebook sau Twitter),
fără să fim în cunoștință de cauză. Comisia amintită mai sus va trebui
să aibă neapărat caracter internațional, pentru a înlesni comunicarea la
nivel inter-ortodox, și să se exprime cu ajutorul metodelor
contemporane de informare socială. De asemenea, valorificarea înțeleaptă a internetului ar putea constitui un instrument unic de mărturie bisericească. Nu în ultimul rând, efortul pe care îl depune Biserica în
ultimii ani de a deschide un post de televiziune va trebui să fie
susținut și continuat fără nici o ezitare sau întârziere.
11. Într-o societate predominată de
noțiuni precum câștig, răsplată, salariu, Biserica trebuie să dea un
răspuns pe măsură, pe de o parte subliniind importanța milosteniei față
de săraci și a simplității vieții, iar pe de altă parte îndemnând la voluntariat
dezinteresat. Ea dispune de învățătura, experiența, mijloacele și
mecanismul necesare promovării acestui scop. Voluntariatul poate
mobiliza lumea, căpătând astfel dimensiunile unei mișcări bisericești.
Putem urma exemplul altor țări ortodoxe, care au reușit lucruri
admirabile în acest domeniu.
12. În sfârșit, Biserica noastră va
trebui să scape de provincialism și să se axeze pe dimensiunea sa
universală. Cred că este absolut necesară dezvoltarea unor legături inter-ortodoxe cât
mai puternice și mai sănătoase. În această privință, Biserica Greciei
are multe de oferit, dar și multe de câștigat. Însă, dincolo de orice
folos practic (schimb de experiență și de cultură, colaborări de natură
economică și sprijin politic în vremuri strâmtorate, etc.), lărgirea
orizontului spiritual, deschiderea largă a brațelor bisericești și
consolidarea conștiinței noastre comune de creștini ortodocși reprezintă
dovada efectivă a faptului că Biserica este «una, sfântă, catolică și
apostolească».
Acestea sunt cele mai convingătoare
propuneri ca răspuns la noile concepte. Această teologie – mai puternică
decât orice tehnologie – trebuie cultivată, pentru a da o mărturie cât
mai dinamică lumii contemporane. Astăzi, în Occident, golul lăsat de
credință este umplut de Islamism, conform spuselor lui Anastásios[11], Arhiepiscopul Tiranei. Poate că a sosit vremea ca acest gol să fie umplut de Biserica noastră Ortodoxă[12].
Omilie ținută în cadrul ședinței Sinodului Bisericii Greciei din 4 octombrie 2012.
[1] Mína Dantána, Îmbătrânirea populației și noile provocări în formarea politicii Sănătății, http://www.papageorgiou-hospital.gr/cms/upload/…/kostos_nosileias.pdf. Vezi și www.inews.gr, 18.07.2011.
[2] Este vorba despre nava Curiosity, la data de 6.08.2012.
[3] Voyager, lansată pe 20.08.1977.
[5] Astérios Hadzinikoláou, Ο άνθρωπος μέσα στο σύμπαν (Omul în univers), ed. Sotír.
[6] Dimítris Nanópoulos, Το σύμπαν θα υπάρχει για πάντα (Universul va exista pentru totdeauna), Kathimeriní, 25.05.2003, p. 30.
[7]
Răspuns la aceste declarații știițifice dau alți oameni de știință,
precum: Albert Eistein, care a spus: «niciodată nu am găsit ceva în
știința mea pe care să pot să-l îndrept împotriva religiei»; Max Planck:
«oriunde și oricât de adânc ne-am fixa privirea, nu vom putea găsi vreo
contradicție între Religie și Fizică. Dimpotrivă, observăm o perfectă
armonie chiar și în cele mai importante privințe»; Werner Heisenberg:
«cu toate că sunt convins că adevărul științific este de neclintit în
sfera sa de acțiune, nu am reușit niciodată să neg conținutul gândirii
religioase, ca fiind o parte dintr-o fază depășită a conștiinței
omenirii, parte pe care ar trebui s-o lepădăm de acum înainte». Acestea
sunt însă gândiri și opinii care aparțin unei alte logici, căreia nu-i
mai dăm nici o importanță.
[8]
Ateismul unui om de știință nu reprezintă dovada negării științifice a
credinței. Mari oameni de știință (Einstein, Stepehen Hawking) par să
aibă păreri contradictorii în ceea ce privește acest subiect (vezi
ziarul «Dimokratía» din 5.10.2012).
[9] Vezi www.bioethics.gr.
[10] Vezi Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în PG 91, 664B.
[11]
Cuvântul rostit cu ocazia primirii titlului «doctor honoris causa» din
partea Departamentului de Istorie a Universității Ionice, Kerkyra, 20
martie 2007.
[12]
«Poate că peste un veac, Biserica Ortodoxă va fi singura mare biserică
creștină care va fi supraviețuit, de vreme ce numai ea păstrează vie
amintirea faptului că religia este o taină» (Sir Steven Runciman, Ορθοδοξία και Ελληνισμός, în ziarul «Víma» din 8.09.2002).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu