Corina Negreanu despre rolul culorii în icoană și noile ispite cromatice. "Pictorii iconari de odinioară, stăpâneau o incredibilă artă de formă și culoare laolaltă"

Sfintele Împărătese care au apărat icoanele, Irina(787) și Teodora(843)
În fapt, icoana reprezintă trei împărătese, incluzând-o central pe Maica Domnului Hodighitria(Povățuitoarea) cinstită de fericitele basilee ,,care L-au iubit pe Hristos”. Sus, centrat, Sf. Mahramă sau Năframa Regelui Abgar- izvorul și temelia icoanelor. Jos, centrat, o emblemă ce se referă la Anul Omagial 2017 închinat icoanelor și iconarilor.
icoană pe lemm (31x42 cm) de Corina Negreanu/2017

Corina Negreanu: Noile ispite ale icoanei; laconismul cromatic

Iisus Hristos-Mântuitorul și Biserica Universală prin cele Șapte Sinoade Ecumenice ale sale nu a disprețuit, trupul sau materia(natură) stricăcioasă și derizorie. Din contră. Nu le-a negat rostul ci le-a arătat /reconsiderat  deplin slava. Căci Mântuitorul Iisus Hristos  la întruparea Lui- momentul zero de re-creere a lumii- nu a anulat ori a distrus materia și firea omenească, ci le-a asumat și recalibrat. 

Icoana are și această  funcție, pe lângă altele,  de a arăta, de a oglindi, de a sugera partea nevăzută/cerească, însă fără a minimaliza/ignora  partea pământească (trup și psihic) înduhovnicită ce a atins cotele sfințeniei persoanei reprezentate în ea -mucenic, cuvios s.a.

De-a lungul timpului, sub conul de lumină al conștiinței ecleziale, reprezentările iconografice au cunoscut o dezvoltare și un apogeu artistico-liturgic ce a atins cea mai înaltă limpezime dogmatică, artistică și stilistică, în epoca de renaștere bizantină a Paleologilor, după crizele iconoclaste. În Rusia, sec. XIV-XV. La noi, mai ales prin arta brâncovenească din sec. XVII. Culorile icoanei sigur că erau naturale și vii în epoca Paleologilor. O gamă sofisticată spre deosebire de pictura  și arta sacră a veacurilor trecute.

În icoană, atât desenul cât și culoarea-subordonată lui rămân în tandem ca importanță, deși nu acest raport reprezintă întregul ei. Există azi tendința de a disprețui culoarea în raport cu desenul pe terenul  ,,noii” artei sacre. Au fost și sunt evident greșeli de prost gust, neștiință și lipsă de măsură care au alimentat pe bună dreptate acest refuz de a se opta pentru o paletă cromatică vie și  curajoasă. Desenul obligă spre rațional și spirit. Culoarea, e adevărat, se adresează impresiei vizuale, inspiră mai mult latura emoțională, psihică. Simbolică. Dar și duhovnicească. De aici căderea/păcatul în abstracționism versus senzualitatea degradantă a stridenței polifoniei culorilor în stilul (neo)bizantin de pictură. De aici panica estetică, laconismul cromatic și o zgârcită gestiune a culorilor redusă la câteva tonuri, a două-trei culori, pentru a controla mai bine un așa-zis echilibru compozițional ce sintetizează și  definește  ,,onest” imaginea sacră și trasăturile duhovnicești ale sfințeniei. Uneori se forțează tertipuri, patine, ceața  ca icoana nouă, astfel ,,învăluită”, să sugereze mai bine prezența  harului...   Alteori,  icoana prea e privită (doar) ca execuție și tehnică artistică.  Sigur, lucrurile sunt mult mai complicate și pot fi argumentate pe măsură.

Dumnezeu a creat diversitatea. Creația întreagă, lumea materială, întreg cosmosul e inundat de bogăția și armonia culorilor revărsate fără rest  într-o spontaneitate desăvârșită, fie ea și numai din/în lumea aceasta. Un crâmpei din această strălucire a armoniei culorilor au descoperit-o restauratorii ruși  la începutul sec. al XX-lea, când au încercat, printr-o mișcare națională de reconsiderare a folclorului rus, să recupereze icoana  veche (pretextată  ca ,,piesă folclorică uitată”) - secole de-a rândul după epoca de tristă amintire a țarului Petru I. La îndepărtarea  stratului de olifă înnegrită și  a acoperămintelor metalice ale vechilor icoane rusești, spre uimirea  artiștilor restauratori, a înviat frumusețea și bogăția strălucitoare a culorilor icoanelor de altădată. Viața din ele, smerita bucurie. Era incontestabilă măestria și știința armonizării culorilor spiritualizate ale acelor pictori iconari de odinioară, care stăpâneau o incredibilă artă de formă și culoare laolaltă! Viul vieții și al armoniei depline întru Frumusețea Duhul Sfânt.

A reduce, a minimaliza, a omite și a exclude rostul și rolul ermeneuric al culorii în icoană este o opțiune plastică ce poate devia imaginea liturgică-icoana, spre dualism maniheist, spre monofizitism mascat. O poziție dochetistă față de adevărul Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos (istoric), față de Duhul Sfânt și  de har. O părută părelnicie forțată despre sfințire și sfințenie trădată de căutarea unei expresivități plastice de impact vizual  prin laconismul cromatic, născută din ,,slăbiciunile credinței înseși”. Nu o spun eu, o spune Leonid Uspenky, în tratatul său de Teologia icoanei, printre rânduri.

Nu e de lepădat nici ce spune Paul Evdochimov:

,,Monofizitismul nu a fost niciodată depășit în anumite probleme de credință: a luat forma  ,,egoismului transcendent” al mântuiri individuale. E disprețul monofizit față de carne și materie, fuga spre cerul spiritelor pure, ignorarea culturii și a vocației omului în lume, ostilitate și chiar ură față de femeie și frumusețe.(...) Or, adevărata Tradiție predică tensiunea autentic dialectică, atât de puternic subliniată de  Sfântul Grigorie de Palama: nu un lucru sau altul, ci amândouă deodată. Aceasta este tensiunea între smerenia subiectivă și  faptul obiectiv de a fi co-liturghisitor, împreună-făcător,  co-poiet cu Dumnezeu.  

Antinomiile odinioară atît de familiare Sfinților Părinți, trebuie învățate din nou. Omul spune: ,,nu sunt desăvârșit” și Dumnezeu îi răspunde  ,,Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”. Omul spune: ,,Deșertăciune sunt și pulbere”, iar Hristos îi răspunde: ,,Voi sunteți dumnezei și-Mi sunteți prieteni”(...) iar Sfântul Ioan zice: ,,Sunteți unși ai Celui Sfânt și pe toate le știți”. ,,Chipul slavei celei negrăite sunt deși port rănile păcatelor”, spune, într-o sinteză plină de forță, un tropar al slujbei de înmormântare. (Arta icoanei - O teologie a frumuseții)

Omul este creat și în același timp nu este creat, ci ,,născut din apă și din Duhul Sfânt”, pământesc și ceresc, făptură și dumnezeu în devenire. Un ,,dumnezeu creat” este o noțiune dintre cele mai paradoxale, ca și ,,persoana creată” și libertatea creată”. Îndrăzneala Sfinților Părinți întărește aceste maxime, aceste sentințe pentru ,,a nu se lăsa pradă tristeții”  și pentru ,,a nu stinge flacăra Duhului Sfânt”.”

*

Rolul culorii în icoană se aseamănă  în viață cu cel al femeii. Nuanțe și nunțe. Tonuri calde, reci. De dragul Mironosițelor Femei, ,,La mulți ani!”  tuturor femeilor creștine, reflexii translucide de smerenie și dragoste în care să-și lase amprenta harul Duhului Sfânt.

***

Diverse exemple cromatice, mai mult sau mai putin fericite,

reprezentari iconografice si icoane

Maica Domnului reprezentata cu culori electrice, forme si detalii senzuale

Diferite reprezentari cromatice, ale unor icoane vechi, pentru Maica Domnului

 

Diferite reprezentari cromatice, contemporane, pentru Maica Domnului

Sfanta Treime, icoana pictata de Rubliov, sec. IV

Sfanta Treime, difrerite copii dupa Rubliov

Veșnică pomenire celor care mărturisesc cu gura, cu inima și cu mintea, prin cuvânt, prin pictură și prin Icoane venirea Cuvântului lui Dumnezeu în trup. (Synodykon, Al Șaptelea Sinod Ecumenic)

LEGATURI:

• ROF: Semnificaţia culorilor in iconografie. Culoarea mijlocește și tălmăcește înțelesurile desenului, fără ca vreodată să i se substituie