Arhim. Emilianos Simonopetritul - Tâlcuire la un Psalm al lui Asaf (Ps. 76), ce exprimă căutarea stăruitoare și prezența lui Dumnezeu

Psalmul 76

Întru Sfârșit, pentru Idithun. Psalm al lui Asaf.

2. Cu glasul meu către Domnul am strigat, 

cu glasul meu către Dumnezeu, şi a luat aminte la mine. 

3. În ziua necazului meu L-am căutat pe Dumnezeu 

cu mâinile mele noaptea  înaintea Lui şi n-am fost amăgit; 

sufletul meu n-a vrut să se mângâie. 

4. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit; 

cugetat-am şi s-a împuținat duhul meu. 

Oprire.

5. Apucat-au înaintea străjilor ochii mei, 

tulburatu-m-am şi n-am grăit. 

6. Cugetat-am la zilele cele de demult 

şi de anii cei veşnici mi-am adus aminte şi chibzuiam.

7. Noaptea cu inima mea stăteam la sfat 

şi duhul meu răscolea: 

8. Au doară, în veci va lepăda Domnul 

şi nu va mai binevoi nicicând? 

9. Au până în sfârşit Își va opri mila Sa? 

Sfârșitu-s-a cuvântul din neam în neam? 

10.Au doară va uita să Se îndure Dumnezeu? 

Sau va aduna întru mânia Sa îndurările Lui? 

Oprire.

11. Şi am zis: Acum am început, 

aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt. 

12. Adusu-mi-am aminte de lucrurile Domnului 

ca voi pomeni dintru început minunile Tale. 

13. Şi voi cugeta la toate lucrurile Tale 

şi la înfăptuirile Tale voi cugeta întru sinemi. 

14. Dumnezeule, întru cel sfânt este calea Ta. 

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? 

15. Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni,

cunoscută ai făcut între noroade puterea Ta. 

16. Răscumpărat-ai cu braţul Tău norodul Tău, 

pe fiii lui Iacob şi ai lui Iosif. 

Oprire.

17. Văzutu-Te-au apele, Dumnezeule, 

văzutu-Te-au apele şi s-au spăimântat,

Tulburatu-s-au adâncurile. 

18. Mulțimea sunetului apelor, glas au dat norii,

 că săgeţile Tale trec. 

19. Glasul tunetului Tău în roată, 

luminat-au fulgerele Tale lumea, 

clătinatu-s-a şi s-a cutremurat pământul. 

20. În mare căile Tale,

 şi cărările Tale în ape multe,

 şi urmele Tale nu se vor cunoaşte. 

21. Povăţuit-ai ca pe nişte oi pe norodul Tău, 

prin mâna lui Moise şi a lui Aaron. 

[...] Faptul că psalmul este scris de Asaf și e pus pe muzică de Idithun ne dă imediat un simțământ de siguranță, ne încredințează că este vorba despre un psalm cu totul aparte, pentru că lui Idithun i-au fost dați psalmii cu cel mai important conținut și care cutremurau sufletele israeliților. De asemenea, el produce un simțământ de răspundere față de psalm, câtă vreme Asaf este omul care și-a dat seama că centrul adunării de slujbă este Dumnezeu. Psalmii lui nu sunt nici istorici și nici nu exprimă felurime de înțelesuri, ci doar acestea: căutarea stăruitoare și prezența lui Dumnezeu. Este unul dintre psalmii cei mai plini de iubire, mai expresivi și duhovnicești din întreg Vechiul Legământ.[...]

2. Cu glasul meu către Domnul am strigat, 

cu glasul meu către Dumnezeu, şi a luat aminte la mine.

Există și varianta: "Cu glasul meu către Domnul am strigat, și glasul meu către Dumnezeu, și a luat aminte la mine". Sunt două lecțiuni diferite. Felul în care vorbește Asaf exprimă, pentru început, un foarte adânc simțământ de întristare. Se vede că suferă. Mai ales dacă ne gândim că adeseori spunea psalmul din partea întregii sinagogi, ne dăm seama că mulți considerau că psalmul se referă la o epocă foarte critică din istoria lui Israil, când acesta își pierduse libertatea și autonomia și în regatul de nord și în regatul de sud. Prin urmare, a fost scris fie după distrugerea regatului lui Israil, fie după robia babilonică a regatului de sud, fie înainte de aceasta, când evreii erau în mare necaz, pentru că-și dădeau seama că le-au pierdut pe toate. Este o bună perspectivă pe care o putem păstra drept cadru istoric.

Cred însă că versetul acesta nu este doar expresia unui simțământ, ci și o introducere bruscă, un prolog, la ceea ce îl preocupa pe Psalmist. "Cu glasul meu către Domnul am strigat": nu fac nimic altceva decât să strig cu glasul meu către Dumnezeu, să strig către Domnul, pentru că încă Îl caut. Cele două lucruri sunt foarte diferite unul de celălalt. Una este necazul poporului și altceva este necazul sufletului, a duhului lui Asaf, care corespunde duhului întregii adunări de slujbă, care suferă și se necăjește.

Dar care este necazul duhului? Pentru ce are dureri duhul? Pentru că înțelege că ceva îl desparte de Dumnezeu. Simte un zid despărțitor. Este aceeași cauză care produce robiile babilonice ale lui Israil, fiecare necaz, fiecare zbucium, fiecare grijă și fiecare despărțire de Dumnezeu. Este păcatul. De aceea caută și ultima cucerire, care nu este nimic altceva decât Domnul. Pentru asta și spune: nimic altceva nu am făcut în viață decât să strig către Dumnezeu.

Cu glasul meu către Dumnezeu, şi a luat aminte la mine: cu glasul meu am strigat către Dumnezeu, iar El a luat aminte, Și-a plecat urechea la mine. Altă variantă este: "Si glasul meu către Dumnezeu, și a luat aminte la mine", în care avem o foarte subțire schimbare de nuanță a sensului, la care va trebui să fim atenți. Această variantă corespunde mai mult locului din textul ebraic: "Glasul meu este înălțat către Dumnezeu". Nu se referă la o situație de o clipă, la o anume rugăciune sau la vreun necaz al Psalmistului, ci la întregul cuprins al vieții lui. Înțelesul este că mă aflu ca un arc întins și întors către Dumnezeu. Glasul meu se înalță tot timpul către Dumnezeu. Prin urmare, în textul ebraic ideea este redată și mai bine, pentru că nu folosește pe "am strigat", un aorist tradus ca perfect compus, ci pe "strig", verb la prezent: "glasul meu se înalță către Dumnezeu". Dar ce e glasul? Glasul este strălucirea inimii, este strălucirea conținutului omului. 

Întreaga mea ființă, întreaga mea existență nu cere cu stăruință nimic altceva decât pe Dumnezeu. Sunt întors cu totul către Dumnezeu. Viața mea, glasul meu, ființa mea se întorc către El. 

3. În ziua necazului meu L-am căutat pe Dumnezeu 

cu mâinile mele noaptea  înaintea Lui şi n-am fost amăgit; 

sufletul meu n-a vrut să se mângâie.

Versetul al treilea adaugă încă un înțeles: "în ziua necazului meu L-am căutat pe Dumnezeu". Ori de câte ori am avut o durere, când I-am simțit lipsa, când am avut simțământul pustietății mele, al însingurării mele, nu am făcut nimic altceva decât să-L caut pe Dumnezeu. 

"Cu mâinile mele noaptea  înaintea Lui şi n-am fost amăgit". Mai înainte și-a exprimat conținutul inimii prin glas. Evreul obișnuia să exprime cu buzele ceea ce avea înlăuntru și, ferindu-se să se gândească la Lege, prefera să o murmure, prefera să strige. Rezultatul este acest faimos "am strigat" de care geme toată Psaltirea. Strigatul este exteriorizarea lumii lăuntrice. Rugăciunea lui și întoarcerea lui către Dumnezeu nu se mai fac acum prin strigat, ci "cu mâinile". Participă el însuși, voința lui, trupul lui. Gura nu strigă pentru că vrea, ci pentru că strigatul țâșnește dinlăuntrul său. Este ceva fără de voie, de la sine. Dar "ridicarea mâinilor" (Ps. 140, 2) este ceva personal, care arată că voința omului își impropiază această faptă. Omul își însușește în mod personal lupta căutării lui Dumnezeu. 

"În ziua necazului meu L-am căutat pe Dumnezeu". Ori de câte ori mi-am simțit singurătatea și durerea, ori de câte ori am avut fericirea să înțeleg că sunt nefericit, pentru că îmi lipsea Dumnezeu, de îndată L-am căutat. Ori de câte ori L-am căutat pe Dumnezeu noaptea și mi-am înălțat plin de rugăciune mâinile mele către El, n-am fost amăgit.

"Sufletul meu n-a vrut să se mângâie". Sufletul meu n-a acceptat să aibă nici un simțământ de bucurie, de fericire, de desfătare. A refuzat să primească mângâiere. Nu a cautat izbăvire și nici măcar vreo soluție. Dacă Israil voia să se elibereze, dacă voia să nu fie dus în sclavie, dacă voia să scape de un război, atunci ar fi căutat în mod evident mângâiere. Dar n-o cauta. Căutarea stăruitoare a lui Dumnezeu nu urmărește mângâierea. Singurul lucrul pe care l-a făcut nopțile a fost să-și ridice înaintea Lui mâinile sale: "cu mâinile mele noaptea înaintea Lui". Prin cuvintele înaintea Lui, arată dintr-odată că Îl are înaintea sa, că este persoana cu care luptă. Nu lupta cu boala lui, cu tristețea lui, cu durerea lui personală, nu lupta cu poporul lui, nu se lupta cu dușmanii. Se lupta cu Dumnezeu, pe Care va trebui să-L cucerească (cf. Fc. 32, 24-30). De aceea spune: "cu mâinile mele noaptea  înaintea Lui". Prin urmare, lupta se duce aici cu mâinile. Este tinderea către înălțimi a omului întreg, înzestrat cu voință, iar lupta cu Dumnezeu devine scopul vieții sale. 

Așa cum arată cu mai multă claritate textul ebraic, mâinile mele n-au încetat noaptea să se înalțe către El. Îl prezintă pe Psalmist ca pe un om care Îl caută pe Dumnezeu, mai cu seamă noaptea, și rămâne în tot răstimpul ei cu mâinile înălțate către Dânsul. Noaptea este timpul rugăciunii. De vreme ce sufletul meu n-a vrut să se mângâie înseamnă că nu a căutat nici o altă soluție, ci doar pe El, cu mâinile înălțate. Nu aștept încetarea necazului meu, ci să se spargă zidul despărțitor și să năvălească lumina.   

Textul ebraic înfățișează drama sufletului căzut, care luptă fără să aibă harul. Astfel, prezintă pe de o parte lupta, tragismul situației, dramatismul clipei omului, iar pe de alta, simțământul că pe toate le așteaptă de la Dumnezeu, de la Dumnezeul cel milostiv. De aceea spune și sufletul meu n-a vrut să se mângâie. Pe toate le refuză. Singurul care poate să ajute este Dumnezeu.

4. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit; 

cugetat-am şi s-a împuținat duhul meu. Oprire.

Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit. Mi-am amintit de El și m-am veselit. Textul ebraic: "Îmi amintesc de Dumnezeu, suspin, cugetat-am și a slăbit duhul meu", este cu totul diferit. Mă gândesc la Dumnezeu, și sufăr, și mă lovesc, și mă pălmuiesc, și mă trântesc la pământ, și suspin. Este omul căzut, omul care se luptă fără să poată izbândi nimic prin el însuși. 

Textul ebraic, pe de o parte, îl prezintă pe omul care luptă în zadar, și pe Dumnezeu, Care este de față în chip nevăzut și va veni ca ajutor. Textul Septuagintei, pe de altă parte, fiind mai aproape de mentalitatea greacă, îl prezintă pe om biruitor încă de la început. Gândirea traducătorului a fost cucerită de faptul că omul, în cele din urmă, va birui. Prin urmare, îl consideră deja învingător și prezintă modalitățile biruinței sale: întâi este strigatul inimii. A doua este impropierea voinței, lupta omului. A treia este aducerea aminte de Dumnezeu, înfățișarea înaintea lui Dumnezeu, care se face prin pomenirea Lui. Traducătorul folosește mai mult experiența vieții duhovnicești, adică faptul că Dumnezeu vine, Dumnezeu coboară, Dumnezeu Se va apropia în mod sigur, de vreme ce a făgăduit asta. Dacă a făgăduit înseamnă că deja a venit.

Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit. Sufletul meu s-a bucurat numai ce s-a gândit la Dumnezeu. N-am fost niciodată bucuros decât atunci când m-am gândit la Dumnezeu. Nu mă bucur de nimic altceva, nu mă umple nimic altceva decât pomenirea lui Dumnezeu. Exprimă deci căutarea omului și răspunsul lui Dumnezeu. Pomenirea lui Dumnezeu este veselie.

"Cugetat-am şi s-a împuținat duhul meu". Dacă socotim Psalmul ca fiind istoric, atunci cugetat-am înseamnă că mi-am îndreptat mintea spre problema mea, spre lupta mea, spre robia lui Israil sau a mea proprie. Mi-am întors gândirea către numărul vrăjmașilor care vin să mă stăpânească, iar duhul meu îndată s-a împuținat, a fost cuprins de teamă. Duhul meu și-a pierdut tăria, a slăbit, s-a netrebnicit. Duhul meu a fost zdrobit, fiecare din puterile mele lăuntrice a fost dezarticulată. Cugetat-am înseamnă că mi-am aruncat privirea către realitatea în care trăiesc, către dramatismul întâmplării istorice.

Înțelesul este, în mod evident, cu totul diferit dacă tâlcuim versetul potrivit cu duhul lui Asaf, al adunării de slujba care Îl caută pe Dumnezeu. Acolo nu mai avem de-a face cu filosofia, nu mai avem studiu, nu mai avem preocupare cu problema, pentru că nu se caută nici o soluție. Prin cugetat-am şi s-a împuținat duhul meu exprimă starea omenească și pământească în care trăiește. Înseamnă că sunt tulburat. Aproximativ aceeași expresie se află și în textul ebraic. Sunt căzut, tulburat, obosit și nu mi-am mai rămas nimic. Păcatul mi-a dezarticulat toate cele dinlăuntrul meu, toate puterile mele duhovnicești. Cugetat-am Dumnezeul meu, sunt un netrebnic! Ce să caut? Ce să strig? Numai dacă vii Tu, dacă mă va urmări, harul Tău, grija Ta, mila Ta, doar atunci pot să-mi aflu mântuirea!

Prin urmare, cugetat-am şi s-a împuținat duhul meu exprimă starea omului care își trăiește drama și Îl așteaptă pe Dumnezeu. Sunt cu totul netrebnic, în inima și în duhul meu, nu am nici o vrednicie ca să pot să-mi izbăvesc ființa. Nu pot să aduc nici un dar împreună cu ceilalți. Ce rămâne? Nu rămâne nimic altceva decât Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate să mă ajute. Dar pentru că numai Dumnezeu mă poate ajuta venind cu putere din afară, în duhul iudeului apare, de aceea, Oprirea. Psalmistul tace pentru că nu poate să exprime ceea ce simte, nu poate să mai nădăjduiască nimic, iar golul acesta este umplut de loviturile în instrumentele muzicale. Atmosfera se schimbă de îndată pentru a trece la ceva nou.

De aici rezultă că Oprirea nu este pusă la întâmplare. De regulă este pusă acolo unde e nevoie. Este o intervenție a lui Dumnezeu, nu a unei zeități care acționează mecanic, ci a unui Dumnezeu Care a făgăduit și vine tocmai în clipa în care trebuie. Prin urmare, câtă vreme este vorba de o intervenție a lui Dumnezeu, Oprirea ascunde, așa cum spun Părinții, o adăugire a Duhului Sfânt, o deschidere a minții și a inimii, un adaus de veselie, și de nădejde. Transmite mai cu seamă o strălucire, o răspândire de raze. Zidul despărțitor este dărmat și este luminat de lumina dumnezeiască. Momentul Opririi este un moment cu totul aparte, în care Dumnezeu intervine asupra Prorocului, care pentru o clipită se pierde în omenescul lui, cugetat-am şi s-a împuținat duhul meu, și îi spune: "Oprește-te, sunt Eu aici! Acum vin Eu! Acum ai înțeles că nu poți să faci nimic, acum vin Eu!". Este o pășire înlăuntrul a lui Dumnezeu, o strălucire dumnezeiască, o recunoaștere a lui Dumnezeu Care Se apropie, a Duhului lui Dumnezeu. Prin urmare, este o cunoaștere lăuntrică, este o revelație. Sa nu uitam faptul ca in Psalmi avem prorocii.

Așadar, Oprirea este pusă în mod potrivit în acest loc, deoarece acum e nevoie ca Dumnezeu să răspundă la împuținarea sufletului lui, de vreme ce el nu poate să facă absolut nimic. Revărsarea luminii, revărsarea valurilor sonore ale Duhului îl silesc să se oprească pentru a asculta, a simți, a tâlcui și apoi a ne preda ceea ce i-a spus Duhul cel Sfânt. Aceasta are ca rezultat schimbarea universului lăuntric, schimbarea cugetului.

[...]

Din Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri și Cateheze, Tâlcuiri la Psalmi, Ed. Sf. Nectarie