Andrei Vlădăreanu, care L-a gasit pe Hristos în sufletele copiilor din Africa: "rugăciunea mea nu s-a auzit, dar acolo sus a ajuns strigătul de bucurie al copiilor cu trotineta din lemn"

Noi tindem să-L scoatem pe Dumnezeu din școală, din instituțiile publice, din spațiul public și chiar din sufletele noastre. Si mă întreba mama: "unde pleacă Hristos alungat?" Eu cred că pleacă în Africa. L-am regăsit acolo în sufletele lor și în bucuria pe care am trăit-o...

Adevarul: Românul care a năşit 15 copii africani: „Cu un dolar în România nu pot obţine atâta bucurie câtă pot cumpăra în Africa“ 

Andrei Vlădăreanu (42 de ani), avocat în Baroul Prahova, este unul dintre puţinii români care au reuşit să pătrundă până în inima Africii, fascinat de ceea ce continentul negru îi poate oferi unui european.

De la o călătorie spectaculoasă strict în scop turistic, în zone pe care mulţi dintre noi nici măcar nu le putem indica pe hartă, Andrei Vlădăreanu a ajuns astăzi să fie naş de botez pentru 15 copii africani. În zece ani, cât a trecut de la prima călătorie pe tărâm african, Andrei s-a transformat din „muzungu“, termen în limba bantu folosit pentru a identifica turistul alb, omul care umblă fără rost, care nu stă la casa lui, într-un afacerist duhovnicesc, cum singur se defineşte

Andrei Vlădăreanu a învăţat că Africa nu este deloc cea expusă la National Geographic sau cea pe care turiştii cu dare de mână o găsesc în bungalourile şi resorturile de lux. Africa este murdară, săracă şi crudă în cea mai mare parte, dar fascinantă, sinceră şi cuceritoare în acelaşi timp. Atât de mult a îndrăgit Kenya, Rwanda, Uganda, Burundi, Congo, Tanzania, Malawi şi Zimbabwe, încât a înfiinţat fundaţia „Love Africa“, prin intermediul căreia strânge fonduri pentru a ajuta copiii săraci din acele locuri. A fost întrebat nu de puţine ori de ce a ales Africa pentru a face acte caritabile atâta vreme cât şi România are săracii ei, iar răspunsul este dezarmant: 

„Eu, dacă vreţi, sunt un afacerist duhovnicesc. Cu un dolar în România nu pot să cumpăr atâta bucurie câtă pot cumpăra acolo, în Africa. Eu nu am resurse foarte mari, aşa că nu pot să risipesc. Investesc acolo unde este profitul mai mare duhovnicesc. Eu îmi propun să fac acolo ceva, nu ştiu dacă o să şi reuşesc“, 

explică Andrei Vlădăreanu.

„Am devenit avocat titular pentru a-mi asigura subzistenţa“

Aventura în Africa a început în 2009. Andrei Vlădăreanu este un mare pasionat de călătorii, provocat fiind încă din copilărie de Jules Verne, care i-a aţâţat gândul că trebuie să vadă locuri şi oameni. Şi-a programat totul din timp. A vrut să urmeze cursurile Academiei de Ştiinţe Economice tocmai pentru a căpăta ştiinţa gestionării unei afaceri care să-i permită să vadă lumea. N-a fost să fie întocmai. A ratat admiterea la ASE şi s-a îndreptat către Facultatea de Drept.

„După ce am absolvit Dreptul, majoritatea prietenilor mei au ajuns călugări în mănăstiri, acum sunt stareţi şi eu eram aşa... Noi am fost foarte apropiaţi de biserică. M-am trezit la un moment dat fără prieteni după facultate, pentru că mai toţi s-au dus în diverse mănăstiri şi a fost foarte ciudată senzaţia asta, pentru că nu mă puteam vedea în postura unui familist, cel puţin nu la momentul acela. Mi s-a propus de către unii dintre episcopii vicari de la Patriarhie să vin consilier juridic la Patriarhie, dar am zis că nu pot să mă bag în chestia asta, pentru că ar însemna să mă blochez şi să nu mai pot să-mi îndeplinesc visul, să călătoresc. Numai că duhovnicul mi-a spus să mă duc să văd ce pot face timp de un an şi apoi eram liber. Nimeni nu putea să-mi spună nimic, pentru că primisem binecuvântare să plec. Asta se întâmpla în 2001 şi am rămas în continuare în formula asta, dar între timp, am intrat în avocatură, am devenit avocat titular pentru a-mi asigura subzistenţa“,

explică Andrei Vlădărean.

În prezent, avocatul ploieştean reprezintă BOR în diverse litigii, iar în timpul liber îşi trăieşte visul care a căpătat astăzi dimensiuni de neimaginat la început. A străbătut lumea în lung şi-n lat, de la Cercul Polar până în Turcia, Grecia şi Egipt, dar mai jos de-atât nu coborâse. Africa rămânea o ţintă aproape imposibil de atins, în primul rând din cauza costurilor deloc mici pentru un turist est-european care îşi pusese în cap să viziteze cam tot ce se poate într-o călătorie în acestă parte de lume. Imposibilul a devenit posibil aparent întâmplător. 

Un prieten bulgar, pe care îl cunoscuse cu ani în urmă în călătoriile din Grecia şi pe Muntele Sfânt, i-a propus să-l însoţească într-o vacanţă în Africa. Prietenul bulgar călătorise aproape în toată lumea, mai puţin pe continentul negru. Se ferea să meargă singur, iar din cercul lui de prieteni nimeni nu se încumeta într-o aşa aventură.

„M-a sunat pe mine ca o ultimă soluţie, deşi eram foarte buni prieteni, doar că eu nu aveam forţa financiară să mă duc într-o asemenea excursie. Mi-a zis să fac rost de două mii de euro şi aşa am plecat într-o călătorie spectaculoasă cu el pentru prima dată în Africa, în zona ecuatorială şi mai jos. Am ajuns în Zambia, Malawi, Tanzania şi Kenya“, 

povesteşte Andrei Vlădăreanu.

Kilimanjaro

Excursia nu se rezuma doar la un sejur într-un safari, aşa cum se obişnuieşte, ci un soi de aventură de câteva săptămâni în timpul căreia românul şi bulgarul au mers cu autobuzul sute de kilometri, ca să simtă Africa aşa cum este ea, nu cea cosmetizată de operatorii din turism. Se întâmpla în 2009, iar unul dintre obiectivele turiştilor a fost inclusiv Kilimanjaro. În acea perioadă, internetul nu era atât de bine pus la punct ca acum, astfel că totul a fost chiar o aventură, pentru că mai nimic nu era programat sau rezervat dinainte, iar informaţiile erau extrem de puţine.

Această excursie pe muntele Kilimanjaro avea să se transforme într-un fel de rampă de lansare către ce avea să vină. În autobuzul care-I ducea spre poalele celui mai înalt masiv muntos din Africa, Andrei a luat decizia brusc să nu coboare în localitatea Moshi, aşa cum era în plan, ci în Arusha, pentru că era un oraş mai mare, unde şansele să se aprovizioneze cu cele necesare expediţiei erau mai bune. 

„Nu merge să te duci pe munte ca la noi în Bucegi. Este nevoie de mai mult decât atât, trebuie să ai un permis, trebuie să ai un ghid, trebuie să ai un bucătar, trebuie să ai hamali angajaţi din care toată lumea câştigă, statul şi apoi oamenii aceia care sunt cumva încurajaţi să lucreze“, 

explică Andrei Vlădăreanu.

Erick

Andrei Vlădăreanu, la îneputul ascensiunii pe Kilimanjaro, alături de Erik (tricou roşu)

Dintre şerpaşii angajaţi să conducă grupul de „muzungu“ – termen care îi defineşte în limba bantu pe turiştii albi – pe munte, s-a desprins un tânăr care s-a îndreptat direct către român. Era Erick, puştiul african ce avea să devină momeala, cârligul care l-a atras pe Andrei Vlădăreanu încă de 12 ori în Africa. 

„M-a ochit imediat. «Domnule», zice, «eu o să am grijă de bagajul dumneavoastră». Eu, după cinci săptămâni de Africa, eram ultra agasat de stilul lor, pentru că există un stil. Noi suntem albi, deci avem bani, deci trebuie să le dăm şi lor ceva de pomană. Pentru oricine dintr-o societate europeană, asta este foarte deranjant, dacă nu cunoşti cultura lor şi backgroundul lor. Când am văzut că începe şi el că «uite, o să am grijă de bagajul tău», am zis că ăsta vrea bacşiş şi l-am cam ţinut la distanţă.“

De la acest „Domnule, o să am grijă de bagajul dumneavoastră“ s-a născut, însă, o întreagă poveste care durează şi în prezent. Expediţia pe Kilimanjaro nu se face în ore, ci în câteva zile. Spre finalul expediţiei, cu puţin înainte de ultima ascensiune, Erick a fost nevoit să coboare la bază, pentru că unul dintre turişti a cedat fizic. Nu s-a despărţit de grup fără să-şi ia la revedere de la Andrei Vlădăreanu.

„Pe ultima bucată am plecat cu toţii. Ghidul asistent are rolul ca, dacă unuia dintre noi i se face rău, să-l escorteze până la tabăra de jos, nu-l lasă să coboare singur, pentru că e periculos. Şi inevitabilul s-a produs. La 5.000 de metri, la Williams Point, englezul a cedat. I se făcuse foarte foarte rău. Bea apă şi vomita. Nu mai putea şi a cerut să se întoarcă. Prin urmare, băiatul acesta, Erick, de care vă spuneam, a trebuit să se întoarcă cu el. Era foarte afectat. Dar înainte să coboare cu el vine la mine şi-mi spune: «Aş fi vrut tare mult să facem o fotografie împreună pe vârf». Am estimat că el aşa făcea cu toţi turiştii, încerca să-şi facă şi el legătura, să aibă un contact. El era mare iubitor de Bob Marey. Îşi scoate fularul de la gât, în stil rasta cu roşu, galben, negru şi verde, şi îmi spune: «Vrei să porţi fularul ăsta când ajungi în vârf, să fie ca şi când am fi împreună acolo?». Cu asta chiar m-a atins. A fost foarte mult. A tot presat el până a reuşit să-mi atingă o coardă. Am fost foarte impresionat. Toate fotografiile mele pe Kilimanjaro sunt cu acest fular la gât. Nu mai spun ce a însemnat să urc acolo. Foarte greu. Nu mai voiam nici să fac poze, nimic, nimic. Am zis că muntele ăsta nu se poate numi Kilimanjaro, ci Killingmanjaro, pentru că efectiv m-a epuizat. Ultima bucată este abruptă, se urcă pe cenuşă vulcanică, e ca şi când ai urca pe o dună de nisip, ai un randament extraordinar de mic, oxigenul nu mai e, sunt minus 20 de grade, urci noaptea şi sunt emanaţii de sulf“, 

povesteşte Andrei Vlădăreanu.

De la Erick la Petero

Erick şi Andrei erau convinşi că nu se vor mai vedea vreodată. N-a fost să fie aşa. În hotel, ploieşteanul a realizat că-i lipseşte o broşură despre flora şi fauna de pe Kilimanjaro, pe care şi-o cumpărase de la una dintre cabane. Ţinea să o aibă, pentru că era o tipăritură rară. A sunat la agenţia de turism cu care negociase expediţia şi de unde închiriase echipamentul şi i-a rugat să verifice dacă nu cumva acea cărţulie se află undeva pe fundul rucsacului.

„Aş fi vrut mult cartea aia şi am insistat. Ei mi-au dat numărul persoanei care plecase să restituie tot echipamentul închiriat. Sun. Cine era? Erick! Şi-mi zice că a găsit cartea acolo, dar nu ştia unde să mă găsească să mi-o aducă“, 

îşi aminteşte Andrei.

A fost începutul unei frumoase prietenii între un tânăr african şi un român topit după Africa. Au făcut schimb de numere de telefon, de adrese şi au păstrat legătura. Prietenia dintre cei doi nu s-a redus doar la discuţii pe mail sau la telefon, Andrei Vlădăreanu a investit în prietenul său cât a putut pentru a-l ajuta să-şi termine şcoala de bucătari.

„S-a înscris la şcoală şi, pentru că mi-era frică să nu cheltuiască banii pe altceva – şi bine am făcut –, am trimis banii direct şcolii. A făcut cursurile şi apoi a început să tragă de mine să revin. Şi am tot revenit până când am fost de vreo zece ori în Africa. Aproape în toate excursiile l-am luat şi pe el cu mine şi mi-a fost foarte de folos, pentru că, vorbind limba locală, negocia el înainte preţurile la cazări, fără să vadă cineva că clientul poate fi un alb. Scoatea totul la jumătate de preţ“, 

spune Andrei Vlădăreanu.

Însoţit de Erick, ploieşteanul a străbătut Africa în lung şi-n lat. Pentru că excursiile durau săptămâni, multe dintre sărbătorile religioase îl prindeau acolo. Fiind un creştin ortodox practicant, Andrei a căutat bisericile ortodoxe din Africa, tocmai ca să nu rateze slujbele de Crăciun sau de Paşte, iar Erick era în permanenţă cu el. Puştiul i-a mărturisit la un moment dat că îşi doreşte să devină şi el ortodox. De ce? 

„Pentru că el ştia că Bob Marley, înainte de moarte, s-a botezat la Copţi, iar biserica Coptă se autointitulează Ortodoxă Coptă, şi în mintea lui era că se face ortodox ca Bob Marely al lui.“

Dorinţa tânărului de culoare s-a concretizat ani mai târziu, când patriarhul Alexandriei, sub a cărui jurisdicţie se află întregul continent african, avea să viziteze chiar oraşul Arusha, unde locuia Erick. Andrei şi-a sunat prietenul şi l-a informat în legătură cu importanta vizită, iar Erick atât a aşteptat. S-a îmbrăcat cu cea mai albă cămaşă a lui şi a mers la procesiune.

„Ei sunt fascinaţi de frumuseţea cântărilor, de ritualuri, de frumuseţea veşmintelor, le plac şi culorile, le place bogăţia asta vizuală. Nu vă spun cum se împărtăşesc, cântă la strană şi pleacă să se împărtăşească şi dănţuiesc aşa, se mişcă, nu pot să stea. Asta pentru prima dată am văzut-o în Zambia. Am rămas cu gura căscată, pentru că nu mă aşteptam să văd cu câtă bucurie se duc la împărtăşit. Cu mâinile pe piept şi dansând“, 

detaliază Andrei Vlădăreanu.

La finalul procesiunii religioase din Arusha, Andrei Vlădăreanu a primit un set de fotografii de la părintele paroh din localitate, iar Erick era prezent în toate.

„Era patriarhul, iar lângă el era lipit Erik şi după el începeau episcopii, ierarhi şi cine mai era în delegaţie. Când l-am văzut în toate fotografiile, m-a durut capul“, 

se amuză românul.

Erick a devenit în cele din urmă ortodox, iar acum îl cheamă Petru, mai exact, Petero. Naşul său de botez, cum altfel, este prietenul său român. Noul nume creştin pe care îl poartă după botez are şi el povestea şi semnificaţia lui aparte.

Maceta

Erick provine dintr-o familie extrem de săracă. A muncit de mic într-o mină de diamante, iar toată adolescenţa lui s-a tot gândit cum să scoată din mină un diamant cât de mic, ce l-ar fi putut scăpa pe el şi pe ai lui de greutăţi. A vrut chiar să-şi facă o crestătură în piele, unde să ascundă piatra preţioasă pentru a nu fi găsită de paznicii de la ieşire. Dar n-a mai fost nevoie, fiindcă familia lui a reuşit să iasă din sărăcie după ce una dintre surorile lui Erick s-a căsătorit cu un bărbat înstărit. În Tanzania şi nu numai, căsătoriile se fac în baza unor convenţii. Fata este apreciată nu doar din punct de vedere al aspectului fizic. Contează dacă este gospodină, dacă are şcoală. În funcţie de toate acestea, pretendentul o răscumpără de la familie plătind cu animale. În cazul familiei lui Erick, odată cu banii ginerelui, a venit şi viaţa de chin, violenţele provocate de dependenţa de alcool a bărbatului. Familia lui Erick trăia într-o aşa teroare, încât Erick a vrut să-şi omoare cumnatul. A plecat într-o zi la piaţă să cumpere o macetă ca să-i taie capul celui care îi supunea la chinuri sora şi mama. S-a răzgândit însă pe drumul de întoarcere.

„Atunci, zic, dacă tu ai vrut să scoţi sabia, numele tău trebuie să fie Petru, care a tăiat urechea slugii. S-a bucurat de numele Petru pentru un aspect la care eu nu mă gândisem. Pai Petru era frate cu Andrei, după numele meu, iar eu am rămas cu gura căscată“, 

povesteşte avocatul ploieştean.

Astfel a devenit Petero primul fin african al românului. Între timp, Andrei Vlădăreanu a mai botezat alţi 15 copii africani şi de fiecare în parte s-a ocupat în detaliu.

Love Africa

La îndemnul ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei, şi sprijinit de ÎPS Inochentie Byakatonda, episcopul de Burundi şi Rwanda, avocatul român Andrei Vlădăreanu a înfiinţat o asociaţie care se ocupă de copiii săraci din Africa. Proiectul este la început, dar nu puţini au fost cei care au primit sprijinul din partea asociaţiei.

„În călătoriile mele în Africa, am dat în Zanzibar peste copiii localnicilor cu zdrenţe pe ei, strânşi grămadă în faţa unei dughene unde se vindea alcool de cea mai proastă calitate, tutun şi alte mizerii. Aveau un scaun scos în faţă pe care se afla un televizor cu tub, şi acolo toţi copiii se înghesuiau să se uite la acel mic ecran, probabil singurul televizor din sat. Iar la 50 de metri mai încolo, era un hotel de lux. Asta este Africa, lux extrem şi sărăcie extremă. Nu vreau să-i judec pe oamenii aceia, dar e foarte dureros. Eu sunt de partea africanilor, dar asta nu înseamnă că nu-i judec şi pe ei. Defectul lor cel mai mare este că nu respectă reguli. Să ştiţi că ceea ce vedeţi la National Geographic nu are nicio legătură cu Africa. Eu nu am reuşit să găsesc un colţ de junglă aşa cum se vede în reportaje. Acum ştiu că dacă operatorul lor ar muta doar puţin camera stânga-dreapta, s-ar schimba tot“, 

spune Andrei.

Acolo, în inima Zanzibarului, românul a întâlnit sărăcia extremă, dar şi fericirea absolută. În timp ce mergea pe stradă, a dat peste o gaşcă de băieţi care se jucau cu o trotinetă făcută de ei, integral din lemn.

„Trotineta lor avea şi frână pe roata din spate, făcută dintr-un gumar. Senzaţional! Şi erau aşa de fericiţi...“ 

Pentru că spectacolul pentru un „muzungu“ era suprem, evident că Andrei a vrut să-i fotografieze, dar cum în Africa nimic nu este gratis, copiii au cerut bani. S-a întâmplat ca în acel moment, românul să nu aibă la el monede şi a plecat fără să plătească. Pe drum şi-a făcut reproşuri. Se tot gândea cât de mult ar însemna pentru acei copii dacă le-ar fi dat câte o bancnotă de 10 dolari. Şi exact asta a făcut. S-a întors şi le-a palmat fiecăruia dintre ei câte o bancnotă de 10 dolari. Când s-a depărtat, le-a auzit strigătele de bucurie. Această întâmplare avea să atragă mai târziu multe altele.

„Rugăciunea ta nu se aude, dar strigătul de bucurie al acelor copii s-a auzit“

Ajuns în hotel, Andrei a început să-şi spună rugăciunea de seară. Furat de somn, a auzit o voce ca prin vis care îi spunea că degeaba se roagă, pentru că rugăciunea lui nu se aude, dar norocul lui a fost că s-a auzit acolo sus strigătul de bucurie al copiilor cu trotineta din lemn. Această întâmplare avea să i-o povestească Andrei unei măicuţe din România.

„Nu vreau să judecaţi că e nălucire, că e vis, că e realitate, că e de la Dumnezeu, doar vreau să spun că bucuria asta, dacă o aducem, ne ajută foarte mult. Maica mă sună peste câteva zile şi zice: «Eu sunt la mănăstire, dar primesc o pensie pe care nu o cheltuiesc, că nu am pe ce. Să-mi dai un cont, că vreau să-i foloseşti pentru copiii din Africa, mi-a plăcut foarte mult ce ai spus atunci». Şi aşa m-am trezit cu vreo 2.000 de euro în cont“, 

spune Andrei Vlădăreanu.

Cu aceşti bani a iniţiat o nouă călătorie în Malawi. Banii i-a folosit pentru a plăti taxele de şcolarizare pentru copiii orfani întâlniţi acolo. Alegerea nu a fost uşoară. În şcoala unde a ajuns împreună cu Erick şi cu un alt prieten care învăţase acolo erau câteva sute de copii orfani, iar banii nu ajungeau pentru toţi. A urmat o selecţie drastică.

„Toţi se uitau la mine şi aşteptau să le schimb viaţa“, 

spune Andrei. Din cei câteva sute au fost aleşi 47. La finalul întâlnirii, românul i-a întrebat dacă există întrebări, iar unul dintre copii a ridicat mâna.

„«Dacă eu aş fi selectat, dar n-aş finaliza şcoala, trebuie să restitui taxa de şcolarizare?», mă întreabă el. Eu la asta nu m-aş fi gândit, chiar dacă sunt avocat“.

A aflat mai târziu care era dedesubtul întrebării. Băiatul respectiv avea probleme de vedere şi se temea că va orbi în scurt timp. Un consult oftalmologic şi o pereche de ochelari reprezintă un lux pe care puţini şi-l permit acolo. Andrei Vlădăreanu nu a putut lăsa lucrurile aşa. A luat copilul de mână şi a plecat la 60 de kilometri distanţă până la primul medic oftalmolg. Băiatul este bine acum. Are ochelari de vedere „pe care nu-i purta de teamă să nu-i spargă. Greu am reuşit să-l conving să-i poate“.

***

- De ce prinde Ortodoxia in Africa?

- Ortodoxia este o credinta extrem de fireasca, a bunului simt, iar acesti oameni care au un suflet curat si nepervertit, sunt bucurosi pentru ca stiu sa multumeasca pentru foarte putinul pe care il au. Nu va imaginati in ce conditii traiesc, cat de putin au si cat de fericiti sunt. Sa luam aminte, pentu ca, cred eu, nu stim sa multumim pentru cate avem.  

Ortodoxia prinde si pentru ca ea este extrem de frumoasa in ritual, in cantare, in maniferstare. Ei sunt fascinati de lucrul acesta. Iar ritualurile noastre se completeaza cu obiceiuri de-ale lor, pe care Preasfintitul a stiut sa le inortodocseasca, ca sa spun asa, sa le aduca in interior.     

[...]

Toate aceste comunitati au ajuns la Ortodoxie prin ele insele. N-a fost niciun misionar acolo. Acesti tineri, cercetand istoria generala a Bisericii, a crestinismului, au ajuns la concluzia ca Ortodoxia este credinta pe care vor sa o imbratiseze. L-au cautat pe episcop in tara vecina si au spus: vrem sa ne botezam! Si Preasfintiul a fost luat prin surprindere si s-a trezit cu mai multe sate care au trecut la Ortodoxie prin propria lor intiativa.   

[...]

Noi tindem sa-L scoatem pe Dumnezeu din scoala, din institutiile publice,  din spatiul public si chiar din sufletele noastre. Si ma intreba mama: "unde pleaca Hristos alungat?" Eu cred ca pleaca in Africa. L-am regasit acolo in sufletele lor si in bucuria pe care am trait-o.